Am rămas datoare să vă spun ce este un Bakemono: o creatură supranaturală din folclorul japonez care, de altfel, presupune că nu există o graniţă foarte precisă între lumea noastră şi cea de dincolo. Pe scurt: un fel de fantome, năluci, spirite ale celor ce-şi dorm somnul de veci. Uneori se pot transforma într-o vulpe, un căţel sau o pisică, dar rămâne de văzut dacă şi în „Teroarea: Infamia“ lucrurile stau chiar aşa. Şi întrebarea este de unde atât de multe, de diferite şi de înrăite. Poate că o să ne lămurească ghicitul, nu în zaţul de cafea, ci în frunzele de ceai... Oare sunt ceva spioni niponi? Oare care este viaţa celor care sunt între cele două aparente galaxii? De data aceasta între Japonia şi America şi când niciunde personajele de ficţiune inspirate din realitate nu se simt acasă? Iar viaţa este şi mai grea atunci când n-ai familie. Uneori, însă, ajută să fii un emigrant, deja de mai multe generaţii, şi să mai ai şi un automobil de invidiat.

Un generic fabulos care îţi dă ghes să aştepţi să vină mai repede episodul următor. O magnolie în floare şi o primă scenă în care până şi acele de păr (care aduc a beţişoare de sushi) pot deveni o armă de sepuku, acel ritual al sinuciderii în tradiţia japoneză, pe care cel mai adesea o ştim sub denumirea de harachiri. Întâlnirea cea mai tulburătoare la masa rotundă a interviurilor din Los Angeles, din elegantul Hotel Four Seasons, a fost cea cu cele două actriţe ca de porţelan Miki Ishikawa şi Kiki Sukezane, respectiv Amy şi Yuko, care au rolurile cele mai înspăimântătoare. Pentru a se pregăti şi intra mai bine în mintea personajului şi-au amintit, vag, că au urmărit la şcoală o peliculă pentru televiziune din 1976, „Farewell to Manzanar“, despre atacul de la Pearl Harbour şi represaliile povestite de o fetiţă de 7 ani care, împreună cu familia ei şi alţi 11.000 de americani de origine niponă, au fost închişi în lagărul Manzanar din California. Kiki încă nu a reuşit să scape de alter ego-ul ei, deşi trecuseră două luni de la filmări. Miki, în schimb, s-a luptat alături noua ei persona pentru că era extrem de important în script, chiar dacă nu i-a fost deloc uşor. În cultura japoneză spiritele sunt omniprezente. Pentru ei, aceste legende sunt la fel de puternice dintotdeauna. Ne este greu să le înţelegem, ca europeni, până la capăt, dar misterul stârneşte, se ştie prea bine, curiozitate şi teamă. În plus, lagărul pe care l-a reconstruit scenograful Jonathan McKinstry e atât de veridic încât devine apăsător şi înfricoşător. Au filmat chiar pe hipodromul unde realmente au fost adunaţi aceşti prizonieri, la Vancouver, şi s-au tras cadre inclusiv într-un grajd de cai, în care au şi dormit.

Iar în episodul 6 veţi descoperi o superbă grădină japoneză şi o clădire construită în studio... Costumele şi machiajele sunt absolut fantastice. Ai senzaţia că retrăieşti anii ’40 dincolo de Ocean. Pentru actriţe a fost ceva mai complicat să îmbrace un kimono adevărat, ceea ce se pare că nu e simplu deloc, mai ales când garderoba este una retro. Şi dacă distribuţia e formată din japonezi, ei vin de pe tot globul, nu doar din SUA: din Australia sau de la Londra, ori chiar din patria lor. În schimb, conform tradiţiei, în realitate cei care au trăit aceste experienţe dureroase nu vorbesc despre ele. E un subiect delicat, cei direct implicaţi s-au simţit jenaţi sau chiar ruşinaţi, ori mult prea mândri ca să descrie cum a fost. Dar probabil că acesta e momentul cel mai potrivit pentru că seamănă, într-o oarecare măsură, cu drama refugiaţilor din vremurile noastre. Atunci (şi poate mai puţin acum), educaţia îi împiedica să-şi expună emoţiile ori sentimentele. Doar în timpul interviurilor devin brusc extrem de prietenoase şi deschise, volubile... Iar din punctul lor de vedere, femeile sunt cele în jurul cărora se ţese un scenariu fascinant. Dar nici Chester nu trebuie ignorat. Inclusiv actorul are jumătate de nume american: Derek (Mio), pentru o mai rapidă integrare, iar destinul lui, inclusiv cel sentimental, o să vă dea mult de gândit, mai cu seamă că iubita sa Luz e o mexicancă (pe care o ştim din recentul „Miss Bala“, Cristina Rodlo)! 

Cu siguranţă o să aşteptaţi cu nerăbdare să treacă săptămâna pentru a vedea episodul următor pe AMC. Ca să traduc pe limba celor din Ţara Soarelui Răsare, îndemnurile ar fi GAMAN: să înduri, cu perseverenţă şi SHIKATA GA NAI: că n-ai încotro!

Dar în cazul dat: MERITĂ!

Dacă n-aveţi pe cablul dumneavoastră postul AMC, căutaţi urgent o rudă sau un prieten care îl are şi nu uitaţi să-i duceţi un cadou când vă primeşte la vizionare. Eventual nişte sushi cu wasabi şi de băut nişte sake! Kampai!