Sanda Nicola, jurnalist: „Am făcut toate lucrurile de care îmi era frică“

Sanda Nicola n-a ajuns „cu premeditare“ şi nici aşa, ca-n poveste, vedeta TV de astăzi. A urcat treptele luptând „la baionetă“. A căzut, s-a ridicat. Este îngrozitor de timidă, dar şi-a învins spaimele. N-avea tupeu, a compensat prin altceva. A învăţat. Şi, spune ea, încă îşi mai corectează poziţia şi vorbele şi-n ziua de azi.

Sanda Nicola tocmai a ieşit din „live“. Stă pe unul dintre coridoarele situate la ieşirea din clădirea Digi24, unde este angajată în prezent. Te-ai aştepta să o vezi calmă şi liniştită, ce naiba, doar femeia asta din faţa noastră e „în direct“ de peste 15 ani! Ce mai poate fi nou, ce emoţii să mai ai când ai privit în atâtea obiective ale camerelor? Ei bine, Sanda Nicola nu este deloc liniştită. Tremură, se învârte dintr-o parte în alta, precum un titirez, amestecă amintiri la minut cu impresii de moment, toate dând impresia unei persoane ce se luptă pentru a-şi controla propriile emoţii. Mergem spre o ceainărie din apropiere, locul unde va avea loc interviul. Pe drum, Sanda se plânge că nu mai are timp de nimic, uite, când a aflat că trebuie să meargă la un botez organizat pe 1 iunie nici nu-i venea să creadă. Ea se credea încă undeva prin februarie-martie! Apoi se aşază pe un scaun, sub un soare puternic, şi vorbeşte, vreme de trei ore, despre ea însăşi, despre presă, despre viaţă, principii, destin. Fluent, cursiv ca în „direct“, uneori repede-repede, alteori cu un limbaj al gesturilor devenit probabil instinctiv. Acesta este rezultatul anilor în care ai vorbit cu milioane de oameni, privind în ochiul camerei de luat vederi. La final, se declară fericită de tot ceea ce i s-a întâmplat. Fericită cu tot ce a realizat de-a lungul anilor şi, raritate printre jurnaliştii ce trăiesc, în general, la zi sau la minut, fericită de tot ce are astăzi. 

„Weekend Adevărul“: Am citit într-un interviu anterior cum povesteai că Sanda Nicola, copila, era o persoană foarte emotivă.

Sanda Nicola: Nu s-a schimbat nimic până astăzi.

Pari, totuşi, mai organizată.

Dar cine spune că cele două nu pot exista împreună?

Cum se manifesta emotivitatea asta?

De când mă ştiu am făcut toate lucrurile de care îmi era frică. Deşi, de când mă ştiu, am fost un copil foarte emotiv şi copleşită cumva de prezenţele surorii şi a fratelui meu în viaţa mea. Nimic din ceea ce aş fi putut eu să zic nu era destul de inteligent, nimic din ceea ce aş fi putut să fac vreodată nu se întâmplase să nu-l fi făcut ei mult mai bine. Eram strivită.

Ţi se părea că nu te puteai ridica la un anumit nivel?

Păi nu mi se părea. Chiar aşa era! Fratele meu era cu 11 ani mai mare, iar soră-mea, cu 7!

Dă-mi un exemplu ca să înţeleg.

Păi, pe fratele meu îl adulam. Îl vedeam ca pe cel mai frumos băiat din oraş, cel mai şmecher băiat din oraş. Probabil că aşa şi era, la vremea respectivă. Sora mea era extraordinar de inteligentă: Olimpiada de fizică, pe unde păşea culegeai mândrie în urma ei. Bine, noi avem o glumă în familie, pe sistemul: „Sando, mama a făcut un copil foarte deştept, un copil foarte frumos, iar pe tine te-a făcut nicicum“.

Cine spunea gluma asta?

Sora mea. Care a fost autoritatea supremă în viaţa mea foarte mult timp.

„N-am luat niciodată premiul I“

De ziua de naştere, la împlinirea a 3 ani, pe 6 februarie 1981 FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Care a fost primul obiectiv pe care ţi l-ai propus în viaţă?

După ce am început să merg la şcoală îmi propuneam an de an să iau premiul I. Ei bine, nu s-a întâmplat niciodată! Mai erau obiectivele alea de serbare şcolară. Îmi mai doream să joc într-o piesă, deşi eram terminată de emoţii.

Te implicai în activităţile astea de grup, organizate de şcoală?

Da, în absolut toate. Am făcut volei de performanţă, eram totuşi la o clasă de sport. Apoi dans modern, orientare turistică. Tot ce se putea face, am încercat. Eram în Deva, ce puteai face altceva?

În Bucureşti când ai ajuns prima dată?

La 12 ani. Până atunci, nici nu puteam să-mi imaginez cum era Capitala. Ei bine, la 12 ani am venit după sora mea, care intrase la facultate. Am venit singură cu trenul.

La 12 ani? Te-au lăsat părinţii?

Da, da. Aveam un stil, aşa... Îmi amintesc când m-am dus prima oară să-mi cumpăr sandale, la 7 ani, şi mă întreba vânzătoarea dacă nu am furat banii de la mama ...

Te ştia toată lumea din oraş?

Da, popularitatea era asigurată într-un oraş aşa mic.

Erai un copil cuminte?

Am fost un copil destul de dificil de înşeuat. Nu făceam cine ştie ce tâmpenii, dar eram un copil foarte imprevizibil. Nu ştiai ce se putea întâmpla dacă apăsai un buton, în ce mă puteam transforma. Mama mea avea mare încredere în mine. Era administrator de bloc. Strângea întreţinerile, făcea borderouri. La un moment dat, avea mâna ruptă şi m-a pus să semnez borderourile, încasările, după care m-a trimis la CEC, să plătesc.

Câţi bani ţi-a dat pe mână?

Erau bani de o Dacie. Deci, fii atent! Aveam 8 ani, cu o pungă de fâş în mână. Aşa făceam cu ea pe stradă (n.r. – imită pe cineva care învârte un lasou deasupra capului). Am ajuns la CEC, iar doamnele de dincolo de tejghea nici nu mă vedeau. S-au trezit direct cu o pungă trântită pe tejghea. Şi s-au ridicat şi au rămas împietrite. „Băi, Leana aia e nebună, băi?“. Dar, cum să zic, nici nu erau prea multe variante. Pentru cum eram noi, pentru cum ne descurcam. Adică mama avea de crescut trei copii, lucra în schimbul de noapte. Ne-am crescut unii pe alţii. Mai mult ei pe mine, ce-i drept.

Şefa clasei ai fost vreodată?

După Revoluţie. Până atunci eram doar comandant de grupă, cu şnur. La primele alegeri libere organizate la mine în clasă am preluat puterea. A fost vot secret!

Dar nu pare puţin ciudat, uitându-ne la ce ne-ai spus mai înainte, că erai timidă, emotivă, dar totuşi preluaseşi o funcţie care este sinonimă cu puterea de decizie, să stai cu toţi de vorbă, să-i faci să creadă într-un scop comun?

Căpuţu’... Să ştiţi că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici astăzi. Nu ştiu care este reţeta mea secretă. Dintotdeauna am fost aşa, emotivă. Tremuram, aveam rău fizic, transpiraţie abundentă. Am făcut terapie doi ani. Dar acum, la maturitate.

În ce moment ţi-ai dat seama că, pentru a face televiziune, sau să-ţi duci la îndeplinire orice plan sau vis, va trebui să-ţi înfrângi stările astea de anxietate?

Păi, n-am avut niciodată un plan lung, cu ce ar trebui să fac în viaţă. Am încercat să iau fiecare zi şi să pot face tot ceea ce mi-am propus pentru acel moment. Mi-am dat seama foarte devreme cum sunt şi mi-am dat seama că nu sunt o tupeistă. A fost un lucru foarte important pentru mine, ca reporter. Când lucram la Antena 1, mă uitam la colegii mei cum rezolvă lucrurile, cum puneau la colţ pe cineva...

Şi ai perceput lipsa asta a ta de tupeu ca fiind ceva negativ?

Nu, mi-am dat seama că trebuie să plusez pe altceva. Şi mi-am zis: „Băi, am o răbdare... Dar am o răbdare... Ştii cum?“. Poţi să-mi zici „Nu!“ de 540 de ori în fiecare zi şi tot nu o să reuşeşti să mă întorci din drum.

Hai să revenim puţin la şcoală. Cum te-a ajutat experienţa de atunci în viaţa profesională?

Oameni buni, eu am luat un concurs de angajare la Pro TV în 1996, când mii de oameni îşi doreau asta, numai cu cunoştinţe dobândite la Deva, la şcoală, până la 18 ani. Eram foarte bună la tot ce a însemnat limbi străine, literatura română...

Familia te-a încurajat în vreo direcţie anume?

Nu, în niciun caz. Nici nu se putea. Tata este şofer. Mama şi-a terminat liceul la seral. Ce presiune să pună pe noi?

Care a fost prima carte pe care ai citit-o şi te-a marcat?

„Nadia“. Era în bibliotecă la bunică-mea... A vrut cineva să se facă altceva decât gimnastă în Deva? Am fost şi la preselecţie, la 5 ani. Trebuia acordul părinţilor şi, cum avusesem o fractură craniană recent, au făcut ce trebuia să facă. Mă lovisem la cap după un accident stupid în faţa blocului. Mă dădeam în hintă (n.r. – leagăn). Mai tare, mai tare şi m-a proiectat în zid. Mi-au reconstituit craniul la spital. De acolo îmi amintesc foarte bine asistentul medical. I-am compus şi o poezie: „Dan, Dănuţ, Dănel / Codisă de pursel“. După ce am apărut la Pro TV, m-a oprit cineva pe stradă: „Scuze, ai făcut cumva fractură craniană prin 1983?“. Se înmoaie aşa, i se umezesc ochii şi zice: „Eu sunt Dan, Dănuţ, Dănel / Codisă de pursel“. Am fost foarte surprinsă să-mi dau seama că nu era aşa de înalt cum îmi aminteam eu. Şi ochii
nu-i erau atât de albaştri cum îmi aminteam eu (râde).

După ce am început să merg la şcoală îmi propuneam an de an să iau premiul I. Nu s-a întâmplat niciodată.

Sincer, eu mă visam profă de engleză. De fapt, mă văd şi mâine. Cu toată dragostea şi dăruirea.

„Din primii bani mi-am luat o pereche de bocanci“

Te-ai apucat de presă foarte devreme.

Eu nu ştiam că m-am apucat de presă. A fost o chestie care pur şi simplu mi s-a întâmplat, fără să mă gândesc foarte mult la asta sau să-mi doresc cu tot dinadinsul aşa ceva. Eram genul: „Se face ceva? Vin şi eu! A, e şi ăla sau aia aici, e clar, mă bag şi eu!“. Aşa am ajuns să scriu la revista liceului. Totdeauna mi-a plăcut grupul, găştile, să facem împreună...

Cum s-a făcut tranziţia de la scris la televiziune?

Exista o reţea ce cuprindea postul 3TV Deva. Cineva de acolo ne-a citit revista. A zis: „Băi, copiii ăştia sunt interesanţi, hai să facem o emisiune cu ei!“. A venit la profa care ne coordona, făceam literatură universală cu dânsa, şi ne-a organizat.

Cât ţi se pare că începuturile tale în presă ţin de noroc?

Tot. N-aveam ce să premeditez. Vorbim despre mijlocul anilor 1990, eu eram o fată din oraşul Deva, 60.000 de locuitori, maximum. Am ajuns la televizor. Prima emisiune a fost ceva... Sincer, eu mă visam profă de engleză. De fapt, mă văd şi mâine. Cu toată dragostea şi dăruirea! Apoi am vrut să fiu actriţă, mă tentau şi filosofia şi psihologia.

Dar „microbul“ presei a existat vreo secundă?

După ce am depăşit şi a doua emisiune. Prima a fost mai mult o întâlnire, aşa, între noi, prietenii. Adică noi aşa o vedeam, nici n-am procesat ce mi se întâmplase. A doua oară a fost mai nasol, pentru că trebuia să fie cel puţin la fel de bine ca şi prima oară. M-am mai şi întâlnit eu la coadă la pâine cu nişte vecini care mă văzuseră la televizor. Deci cineva chiar ne şi vedea... Îmi amintesc că la a doua emisiune aveam o măsuţă de sticlă cu nişte microfoane pe ea. Şi se auzea un zgomot ciudat pe sunet, regia nu-şi dădea seama ce se aude. Era piciorul meu care tremura cu tot cu masă. D-asta zic, la început eram cu colegii, prietenii. Dar în clasa a XII-a, când am început să prezint şi ştiri, m-am trezit singură cu camera pe faţă. Corpul vrea să te ajute şi începe să se bâţâie. A trebuit să mă corectez mult timp.

Cât a durat corectura asta?

Păi, eu sunt în proces în corecţie şi astăzi. Foarte sincer.

După primele emisiuni deveniseşi vedeta liceului, probabil...

Da, eram vedeta Colegiului Naţional „Decebal“ din Deva. Aveam revistă, emisiune la TV. Am primit şi prima carte de jurnalism. Era una dintre primele traduceri din literatura de specialitate. Am tras-o cu toţii la xerox, umblam prin judeţ să vorbim, să filmăm, ce mai...

Primii bani din jurnalism când i-ai obţinut?

În 1995. Mi-am luat o pereche de bocanci. Super mişto, maro închis! ;

„Mutatul din Deva în Bucureşti era sinonim cu a emigra“

A urmat prima aventură Pro TV. Ce s-a schimbat între postul mic de unde porniseşi şi locul în care ajunseseşi?

Măi, era cu plusuri şi cu minusuri. Îmi dădeam seama că era ceva foarte mare şi tare. De când apăruse Esca ne luase minţile tuturor. Era ceva nemaivăzut. Dar eram într-un context în care nu preţuiam lucrurile astea la nivel normal. Noi încă sufeream după locul nostru de dinainte, unde nu era vorba despre mize, ci despre puştani care încercau să exploreze tot ceea ce se putea explora. Dacă reuşeam să ne luăm o preche de bocanci la câteva luni, aveam bani de ţigări şi de sendviş nu simţeam nu ştiu ce nevoie să facem ceva ieşit din comun. 

Cum se împăcau pasiunile avute şi şcoala?

Note foarte bune am avut doar la ce mă interesa. La şcoală era modelul acela în care un profesor îţi preda, an de an, toate disciplinele de tipul acesta: logică, psihologie, economie, filosofie. Femeia respectivă, profesoara, a trăit, până ce am ajuns în clasa a XII-a, cu senzaţia că eu trebuia să fi fost o tembelă totală, pentru că-mi predase economie, care pe mine nu mă interesa. Într-a XII-a, când ne-a predat filosofie, a avut un şoc în ceea ce mă priveşte. A fost o surpriză fantastică pentru mine să descopăr, la întâlnirea din 2006, la un an după corespondenţa de la Vatican, că femeia asta a înţeles toată construcţia pe care o fac într-o transmisie în direct. Avea citate din mine, îmi spunea cum şi-a dat seama cum am vrut să fac trecerea, conexiunile. Tot atunci, profa de franceză şi-a cerut scuze că mi-a dat un 3. Mă văzuse făcând interviuri live, la revoltele din Franţa, tot din 2005. În rest, ca să revin, fizică în prag de corigenţă, chimie în prag de corigenţă, matematică la fel. Le iroseam cinic. Nu mă interesau. Pe mine mă interesa gaşca, să fiu acolo cu toţi, noţiunea de cartier.

Nu păpuşi, nu...

Am avut o singură păpuşă, căreia i-am făcut foarte multe perfuzii. Rezultatul drumurilor pe la spital din copilărie...

Dar atmosfera asta de cartier ai mai regăsit-o?

Nu. Aş da orice să mă duc acum acasă şi, în drum spre apartament, să bat la cineva la uşă şi să întreb ce au făcut de mâncare. Ceea ce la Deva era foarte normal. Prima mea gazdă din Bucureşti mă verifica în fiecare seară să vadă dacă am încuiat uşa. Acasă, la Deva, nu încuiam niciodată uşa. Era un du-te vino pe scări... N-aveam reflexul ăsta, să încui uşa în urma mea. Asta îmi lipseşte cel mai tare: vecinii.

Cum ţi s-au părut bucureştenii, „regăţenii“, când ai venit în Capitală?

Când am venit, aveam tot setul de prejudecăţi bine alimentate în Ardeal. Oricum, mutatul din Deva în Bucureşti era sinonim cu a emigra. Astăzi nu mai pot generaliza. Am avut atâtea prejudecăţi şi în privinţa moldovenilor şi, iată!, soţul meu este din Dorohoi. ;

„În Anglia am fost în echipă cu o prinţesă sub acoperire şi un comunist vietnamez“

La Vatican, într-o corespondenţă specială din acest an, la alegerea Papei FOTO: ELENA COSMA, DIGI 24

„Weekend Adevărul“: Nu ţi-ai dorit să dai la facultate în Bucureşti?

Sanda Nicola: Nici nu exista în capul meu. Am dat la Cluj, după ce mă pregătisem pentru Timişoara.
Mi-am dat seama, pe ultima sută de metri, că la Timişoara sunt prea mulţi cunoscuţi şi m-am decis că vreau altceva. Şi, cum nu era suficient, i-am mai convins şi pe alţii să mă urmeze! Aşa am picat trei oameni la Cluj, pentru că, nu-i aşa?, învăţasem după cu totul altă programă. Dar, ca să vezi cum merge şirul ăsta al coincidenţelor, după ce am dat examenul, înainte să aflăm rezultatele, am decis să mă duc la concursul de angajare pentru Pro TV, pentru că ştiam că era ultimul pe care-l mai organizau.

Câţi oameni au fost?

Vreo 400, din care au rămas 12. Apoi au rămas 5, iar, în final, 2: eu şi Elena Lasconi. Apoi m-am întors la Cluj, ca să aflu că nu am intrat la facultate. Prima aventură la Pro TV a durat câteva luni, după care am cedat. Nu puteam să fac lucrurile aşa cum îmi doream, presiunea era mult prea mare. Am lucrat la un radio din Orăştie, făceam naveta zilnic. După care am citit într-un ziar că Şcoala BBC organiza o preselecţie pentru admitere. Şi aici mi s-a întâmplat un lucru foarte frumos. Deci am mers la Bucureşti pentru selecţie. M-am întâlnit cu Chris Mititelu, despre care eu credeam că e englez. El mă întreba în engleză, eu răspundeam în engleză. Şi s-a uitat pe CV, a văzut că terminasem liceul, dar nu vedea nicio facultate. Când a aflat ce se întâmplase, Chris Mititelu mi-a spus, în română: „Am să-ţi spun un mare adevăr despre tine, domnişoară. Cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat în viaţă a fost că ai picat la Facultatea de Jurnalism“. Au trimis o scrisoare către Fundaţia Soroş şi mi-au oferit cazare, un fel de bursă. Ţin minte că stăteam pe Mihai Bravu şi vedeam de la geam intersecţia de la Vatra Luminoasă. Şi mi se părea cea mai mare intersecţie din lume, imposibil de traversat! Eu, până să vin în Bucureşti, nu văzusem niciodată atâţia oameni la un loc!

După absolvire te-ai întors la Deva, la Pro TV.

Da, în toamna lui 1997. Deşi aveam oferte şi de la Antena şi de la Pro. Dar mi se părea că am treburi de rezolvat acasă şi, până nu le terminam, nu puteam continua. Dezertasem, mi se păruse că nu mă pot descurca în lumea oamenilor mari. Când m-am întors, mi-am luat inima în dinţi şi, după ce absolvisem Şcoala BBC, deja lucrurile stăteau puţin altfel, în interiorul meu. Am luat-o de la capăt, reporter, prezentator de ştiri locale, pe teren.

Apoi ai plecat iar de la Pro TV.

În decembrie 1997. Se deschidea Prima TV. M-am întors în Bucureşti. Mă încuraja toată lumea, „Hai, mă,
bagă-te, că o să fie mişto!“.

Şi cum ţi s-a părut trecerea de la Pro TV la Prima?

Pfuuuu, aşa dezamăgită am fost... N-aveam niciun prieten adevărat, un sprijin la care să mă duc când mi-era greu.

Cât ai stat la Prima?

Până când nu s-a mai putut. Am plecat în 2000. Am fost la Realitatea lui Prigoană, apoi în Antenă, trei ani, apoi la noua Realitatea, după care au urmat şase luni în TVR şi freelancing.

Spuneai de Şcoala BBC, cât de mult te-a ajutat în carieră. În tot periplul ăsta printre posturi TV, a mai existat vreo persoană care să-şi pună amprenta asupra evoluţiei tale?

Mă, da, uite, eu am o chestie pentru Vlad Petreanu, pusă deoparte. Pentru că în perioada Pro TV mi-am însuşit tehnica aia, cea mai eficientă, durata optimă, sincronul cel mai tare, introul cel mai tare, corespondenţa stas. Şi credeam că ăsta este maximul. În Antenă, Petreanu m-a încurajat să pun ceva şi de la mine. Pentru că n-aş fi avut curaj singură, asta e clar. Astăzi, când fac afirmaţii personale, extrem de rar, sunt mult mai încrezătoare în mine. Şi este meritul lui Vlad Petreanu. Eu tot timpul am spus: totul este conjunctural. Şi ascensiunile, şi declinurile, uneori primeşti şanse pentru că cineva i le retează altcuiva. Poate că astăzi am un loc de muncă pentru că există cineva căruia îi place mai mult de mine decât de altcineva care, poate, face mai bine treaba respectivă.

Când te-ai apucat de freelancing a fost din proprie iniţiativă sau pentru că îţi pierduseşi încrederea în tipul ăsta de presă, hai să-i spunem, instituţională?

Nu-mi mai găseam locul în anumite conjuncturi. Dacă tu insişti să fac ceva şi eu ştiu că nu trebuie să fac asta, că viitorul meu nu e acolo unde îl vezi tu... Mai sunt eu capabilă să-mi fac jocul în interiorul jocului tău sau nu? La momentul respectiv, nu mai eram.

Şi care sunt concluziile? Se poate face freelancing în România?

A fost fabulos. Adică eu sunt foarte încântată de ce mi-a ieşit, dar să nu credeţi o secundă că a fost uşor! Am fost patru ani, între 2007 şi 2011, numai de capul meu, fără vreo sursă de venit clară. Extrem de rar îţi cumpără cineva un subiect doar pentru că-l prezinţi tu ca nu ştiu ce exclusivitate. Modelul de afacere a fost foarte bun. Ne-am adunat câţiva, producători, cameramani, toţi într-o casă, cu resursele puse la comun. Când a început foamea în presă, lucrurile au început să scârţâie. Din păcate, modelul nu a ieşit, dar rămân la părerea că ideea a fost foarte bună.

Eu tot timpul am spus: totul este conjunctural. Şi ascensiunile, şi declinurile, uneori primeşti şanse pentru că cineva i le retează altcuiva.

„Societatea engleză nu avea nevoie de mine“

Alături de partenerul de viaţă, jurnalistul Liviu Iolu FOTO: OCTAVIAN COCOLOŞ

În perioada asta de freelancing ai călătorit mult în străinătate.

Am stat în State, unde puteam să şi rămân, în Anglia, unde puteam să şi rămân. Am lucrat cu mulţi, foarte mulţi oameni de acolo. Am lucrat cu oameni extrem de mari în presa mondială, cu care am colaborat în calitate de producător. Nu mă laud!

Cum ai reacţionat când ai primit oferta?

Nu mai sunt la vârsta în care să mă arunc în cap. Totuşi, clădesc o familie. OK, familia mea arată, în prezent, ca o prelungire a unei vieţi studenţeşti, dar asta e altceva. Nu pot să mă iau eu aşa şi să mă duc. Era un proiect de doi ani, în fiecare lună în altă capitală a lumii. Şi acum, te întreb eu: cam unde mai era locul căsniciei mele în toată treaba asta? Nu mai sunt de capul meu, să iau decizii radicale, d-astea peste noapte.

I-ai refuzat.

Da. Până la urmă, m-au convins să vin la Londra, la un internship, să văd ce şi cum. M-am uitat şi mi-am dat seama că nu era absolut nimic acolo faţă de ceea ce eu aş putea să fac la mine acasă şi care să producă efecte la fel de puternice aici, ca şi acolo. Acea societate nu are nevoie de mine, îmi spuneam.

Asta te autosugestionai tu?

Nu, ăsta era sentimentul meu profund. Eu trebuie să găsesc o cale ca tot ceea ce am văzut, învăţat sau absorbit să pot pune în ceva. Că acest ceva este o emisiune de cinci minute, o jumătate de oră sau trei ore, un buletin de ştiri, o construcţie, ceva, dar să fie la mine acasă. Nu pot să-i sufăr pe ăia care vorbesc urât despre România. Îmi sare ţandăra rău de tot. Îmi place că sunt româncă, îmi place şi mai mult că sunt româncă atunci când mă duc undeva afară din ţară.

Cum a fost momentul în care, după experienţele astea de afară, a trebuit să cântăreşti ofertele: să pleci afară sau să rămâi să munceşti aici?

Stăteam foarte prost financiar. Dar, exceptând asta, reuşisem să fiu corespondent internaţional. Pe picioarele mele. Eu, aici în România, cu singurul sprijin în bărbatu-meu, căruia îi epuizasem toate ideile şi toată creativitatea când eu nu mai aveam timp sau nu mai puteam, eu totuşi am reuşit să fac tot ce mi-am dorit. Şi mai intervine o chestie când lucrezi pentru străinătate. Eu chiar ştiu că o grămadă de lucruri rele care s-ar fi putut spune despre România nu s-au mai spus. Pe unele le-am blocat chiar eu.

Prostii de tipul...

Prostii de tipul: „Românii îi discriminează pe ţigani, în ţara lor. Pentru că au o problemă în România, unde sunt discriminaţi, ţiganii vin peste noi“. Şi o mare organizaţie de presă îşi construieşte un documentar pe prejudecata asta şi tu reuşeşti să-l demontezi. La asta cu ţiganii nu mai biruiam. Prin 2007, aveam atâtea comenzi despre problema asta că nu mai puteam ţine pasul. Eu cum să reacţionez când şeful unei mari televiziuni din afară nu ştie că România este în Uniunea Europeană? Dar, revenind la problema cu ţiganii. Nu puteam să le explic că au burse şcolare speciale, au ONG-uri care folosesc fonduri europene, sunt reprezentaţi în Parlament. Îmi trebuia o cale mai scurtă să le demonstrez asta. Într-o noapte am prins relua-rea la premiile „Romanian Music“. Şi-l văd pe Connect-R cum îşi arată tricoul cu „Sunt ţigan“. Şi, apoi, cadrul următor, 10.000 de fete blonde, albe ca spuma laptelui, răcnesc extaziate. Am trimis link. Au înţeles imediat.

Faţă de perioada în care ai intrat în presă şi ziua de astăzi, sunt totuşi 18 ani, ce s-a schimbat în presă?

Obiectivul. Obiectivul pentru care fac oamenii lucruri.

Adică?

Una e să porneşti dintr-un punct în care îţi doreşti să fii profitabil, să devii cel mai bun şi să ai cei mai mulţi telespectatori şi alta e să ajungi în punctul în care îţi doreşti, în primul rând, influenţă.

Eu trebuie să găsesc o cale ca tot ceea ce am văzut, învăţat sau absorbit să pot pune în ceva.

„Nu există boli fizice, doar dezechilibre emoţionale“

Hai să vorbim puţin şi despre un eveniment ceva mai neplăcut din viaţa ta.

La care te referi?

La boala cu care ai fost diagnosticată în 2005.

Astăzi sunt departe. Sunt altă persoană. În ultimii ani am lucrat foarte mult cu mine. Spaima foarte mare, la acel moment, nu era boala în sine, cât imposibilitatea de a găsi vreo informaţie relevantă pentru a înţelege ce se întâmpla cu mine şi ce puteam face. În momentul în care îţi dai seama, lucrurile s-au simplificat.

Dar mental, după episodul ăsta ai ieşit mai puternică?

Altă persoană. Mi-am dat seama că nu există boli fizice. Eu cred că există dezechilibre emoţionale, stil de viaţă anapoda. Când am ştiut că a trecut şi că sunt 100% în regulă am trâmbiţat cât de tare am putut despre boală, pentru că nu mai voiam ca altcineva să mai treacă prin asta. Să fii diagnosticată şi să-ţi iei informaţiile de pe un site din Mexic, pentru că nimeni în România nu vorbeşte despre cancerul de col uterin... Şi să afli ulterior că aici sunt mari specialişti care fac cercetare pe asta, încă din anii 1980! Acum, nu mai am sevă. Deja refuz invitaţii la evenimente. E un episod depăşit, hai să-l lăsăm aşa. Eu chiar consider că mi-am făcut treaba.

Ai început să te vezi pe tine însăţi altfel, în relaţia cu viaţa?

Da, da. Şi mi-am dat seama de raportarea asta la slujbă... OK, jurnalismul nu e doar o slujbă. Dar nu poţi trăi numai consumând resurse pentru asta.

Dar motivaţia de dinainte o mai ai? Ştiind că lumea nu se mai restrânge la televiziune şi la slujbă?

Am o cu totul altă motivaţie acum. Acum este vorba în primul şi în primul rând despre familia mea extinsă. Am început să fiu foarte atentă ca tot ceea ce eu dau pentru slujbă să-mi vină înapoi. Totul este o negociere. Nu aş mai fi vreodată dispusă ca între un subiect foarte important sau o oportunitate de a străluci pe „sticlă“ şi a fi prezentă lângă soţul, sora sau nepoata mea să aleg profesia în faţa lucrurilor pe care astăzi le consider foarte importante. Iubesc ce fac, sunt la fel de riguroasă cu ce livrez. Nu sunt strălucitoare în fiecare zi, dar mă străduiesc să fiu sus.

Secretul „Prinţesei Deşertului“

În Millet, Turcia, 2009 FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Povesteşte-ne despre oamenii pe care i-ai cunoscut la Londra.

O, am nişte poveşti fabuloase! La Academia de Media din Londra eram toate naţiile posibile. Noi eram trei în grupă. Ea era o prinţesă din Kuweit. Sub acoperire. O trimisese taică-său să studieze ingineria, dar pe ea o interesa să facă videoclipuri. Şi, într-o zi, ne prosteam pe probe de sunet în faţa camerei. Şi zic eu: „Şi, iată-ne aici, alături de Prinţesa Deşertului...“. Ea tresare: „Ce-ai vrut să spui cu asta?“. Mai târziu, îmi spune că o să vină ea să mă ia de acasă. Mă trezesc a doua zi cu ea într-un Lexus. Pornim şi, la un semafor, se întoarce şi-mi spune: „Poţi să ţii un secret? Ei bine, dacă e să o iei în sens strict, eu chiar sunt prinţesă...“. Iar pe celălalt coleg îl chema Quang. Era din Vietnam, îl trimiseseră să afle cum se face meseria, voiau să facă şi ei acolo la fel. El se prezenta peste tot drept Kevin. Nu ştiu de ce, credea că se pronunţă la fel Kevin şi Quang. Şi aveam următoarele discuţii: „Kevin, e adevărat că la tine acasă există doar televiziune de stat?“. „Da, doar televiziune de stat!“ „Controlată de Guvern...“, continuam eu. „Controlată de Guvern“, zicea el. Când spunea „comunism“ şi „guvern“, zâmbea larg. 

Apropo de prejudecăţi...

Da, dar cea mai tare poveste despre prejudecăţi o am cu un sud-african. Atunci am văzut un stăpân de sclavi. La propriu. Era corespondent Al Jazeera. M-am întâlnit cu el în holul hotelului, la Bucureşti. S-au deschis uşile de la lift şi primul lucru care a venit peste mine au fost nişte câmpuri glaciale. Nu zâmbea, nu avea glume, era extraordinar de sictirit. Venise direct de la un cutremur din Pakistan, iar ăştia de la Londra îl trimiseseră în România, să se ocupe, nu-i aşa?, de ţigani. Cum a venit, şi era ora şase seara, m-a luat: „Du-mă pe o stradă de la voi unde stau ţiganii la cerşit“. I-am zis: „În România? Nu există! Poate la o terasă, undeva, la un semafor. Tu crezi că, dacă cerşetoria era profitabilă în România, mai pleca cineva?“.
I-am arătat un euro. I-am zis că pentru el nu înseamnă mult, dar eu nu l-aş da niciodată. „Deci îmi spui că asta cu cerşetoria e încurajată de noi?“ L-am dus lângă Urziceni, într-un sat de ţigani. Bulibaşa a râs: „Un doctor câştigă aici 200 de euro. De ce să dau copilul la şcoală? Banii ăştia îi scoate în două zile în Occident“. Sud-africanul  făcea mereu comparaţia cu ce-i făcuse el, când era mic, unui coleg negru. De la asta pleca în reportaj. De la amintirile lui. Îi era foarte greu să se despartă de nişte preconcepţii. I-am arătat ţigani cu şcoală, i-am explicat că niciunul nu va fi oprit dacă îşi doreşte cu adevărat să facă şcoală. Până la urmă a înţeles. A fost o mare victorie personală.