Regizorul Dinu Tănase, unul dintre exponenţii Generaţiei anilor '70, se destăinuie: „Toate filmările pe care le-am făcut la Revoluţie au dispărut fără urmă!“

Regizorul Dinu Tănase, unul dintre exponenţii generaţiei anilor ‘70, a condus echipa de la „România-Film“ care a filmat tot ce s-a întâmplat între 22 şi 25 decembrie 1989 în zona Pieţei Palatului. Înregistrările acelor zile au fost trimise în Buftea, la developat, după care s-au  „volatilizat“, la fel cum s-a întâmplat şi cu celelalte imagini surprinse de către alţi cineaşti.

Dinu Tănase e un caz aparte în istoria filmului românesc. După o strălucită carieră ca operator, începută încă de pe platourile de la „Reconstituirea“, a făcut pasul spre regie şi scenaristică la mijlocul anilor ‘70, a devenit producător în ‘90, a pus pe picioare Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual, Asociaţia Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale şi Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi IPIFF, a cochetat şi cu politica, fiind într-o perioadă chiar vicepreşedinte al Partidului Alianţei Civice, a revenit de câteva ori la prima dragoste, imaginea de film, iar în ultima vreme şi-a redescoperit şi pasiunea pentru munca de regizor. Pare mult mai tânăr decât zice buletinul şi vorbeşte cu patos despre anii copilăriei şi ai adolescenţei, atmosfera din timpul filmărilor şi amintirile din afara platourilor, rigorile cenzorilor, dar mai ales despre planurile de viitor. Care nu mai par deloc multe, dacă ţii cont de energia fantastică pe care o degajă omul din faţa ta. 

„Weekend Adevărul“: Cum era lumea copilăriei dumneavoastră, domnule Tănase? Bănuiesc că aţi fost de mic îndrăgostit de filme…

Dinu Tănase: Nu, la cinematograf am mers foarte târziu. La Târgu-Ocna, acolo unde m-am născut, mergeam pe dealuri, mă scăldam în Trotuş, trăiam în mijlocul naturii, ceea ce a fost extraordinar. Plecam dimineaţa pe dealuri, prin fâneţe şi livezi şi veneam seara. Am avut o copilărie pe care copiii mei n-au putut s-o aibă, din păcate. Cred că o asemenea copilărie are rezonanţă pentru tot restul vieţii. Am stat până la patru ani la Târgu-Ocna, după care am venit în Bucureşti, tata fiind militar. Am stat la un moment dat şi prin Chitila sau Otopeni. Primele filme le-am văzut la Bucureşti. Am locuit într-o curte cu case vagon, pe Vasile Gherghel, nu ştiu câte familii, era o perioadă foarte complicată. Dar în colţul străzii era un cinematograf – cinematograful „Unirea“, care avea şi grădină. Şi, evident, toată puştimea ne urcam în copaci şi vedeam filmele. Când aveam câte 1 leu şi 50 de bani, cât era biletul, mai mergeam şi în sală. Cred că am văzut „Mănăstirea din Parma“, „Fanfan la Tulipe“, toate filmele din epocă, de vreo trei-patru ori. Eram fascinat de imagine! Mi-am şi construit un fel de epidiascop. Era o cutie de lemn - cred că am văzut într-o revistă de ştiinţă popularizată - am făcut o gaură, i-am pus o lupă şi i-am pus un bec. Şi am cumpărat diafilme, pe care le proiectam pe perete. Până când a luat foc drăcia! Şi s-a terminat povestea. Şi aia a fost prima mea tentativă profesională. Apropo de perioada aia, la un moment se tot auzea în subsolul şcolii, cred că eram deja în clasa a I-a, tot auzeam scârţâit de vioară. M-au uitat, erau patru ţânci care zdrăngăneam. Mamă, zic, vreau şi eu acolo! Învăţătorul meu – Octav Sargeţiu – poet de altfel,  n-a vrut, cică n-am ureche muzicală.

Până la urmă v-au primit?

Am insistat, a insistat şi mama, până la urmă m-a primit. Şi am cântat în orchestra şcolii, dădeam spectacole de Crăciun. Apăruseră primele televizoare. Şi toată scena, o scena uriaşă în faţa Ateneului Român, era un televizor. TEMP 2, de fabricaţie rusească. Şi noi cântam acolo. Am fost chiar şi la televiziune, în studioul din strada Molière, într-o transmisiune în direct. Eram deja pasionat şi de fotografie, cu aparatele care se găseau la vremea respectivă, celebrele FED 2, ruseşti, cădeau pe ciment şi n-aveau nimic! Foarte rezistente. În paralel, am făcut şcoală de muzică, la „Dinu Lipatti“. Nu m-au mai primit la vioară, dar m-au primit la violă. Un instrument criminal pentru un copil, pentru că este mai mare decât vioara, care e oricum grea. Dar totuşi am răzbit-o, chiar mi-au recomandat, prin clasa a VII-a, să mă duc la liceul de muzică. Tata n-a vrut, el visa să devin militar, chiar m-a dus la Breaza, dar m-au respins la vizita medicală, pentru că aveam platfus! Şi s-a terminat. Am scăpat şi am dat la „Lazăr“, bineînţeles cu meditaţiile de rigoare la matematică, pentru că veneam totuşi dintr-o şcoală de cartier. Am intrat şi deja noi orizonturi mi s-au deschis, era o altă lume.

Cum era atmosfera de la „Lazăr“ în acei ani?

Splendidă! Era cred al doilea an de când liceul devenise mixt. Era veselie mare, o hârjoneală, atmosfera din „La Medeleni“, dar adaptată  după ani de zile. Mai erau încă profesorii dinainte de război. Aveam un tip extraordinar la matematică, domnul Faillon, un om de o inteligenţă ieşită din comun, cu un haz nebun. Era fratele redactorului-şef de la „L'Humanité“. Avea 130 de kilograme, era soios, cu pantalonii pătaţi, puţea a transpiraţie! Dar ce se mai râdea în ora lui, ce replici spirituale avea! La sfârşit, în ultimele zece minute, zicea: „Hai să vă mai predau ceva!“. Şi scria cu dreapta şi ştergea cu stânga. Dar avea har, algebra am învăţat-o la perfecţie de la el, geometria nu s-a lipit însă deloc!

Ce v-a determinat totuşi să daţi admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică?

Am avut şansa ca unchiu-miu să ajungă la Studioul Cinematografic al Armatei. Şi m-a băgat cu nasul în toată povestea, m-am dus pe la el, am fost pe la nişte filmări...Am prins un pic de meserie, am început să fac şi fotografie din ce în ce mai mult. Când a fost să termin liceul, am zis că vreau să merg la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică! Şi m-am pregătit de admitere, am văzut despre ce e vorba, probele mi s-au părut aşa, o jucărie. Singura chestie era fizica. M-am pus cu burta pe optică, am plecat la mare cu un prieten, apoi am dat examenul şi am intrat al doilea, după Iosif Demian. Şi aşa a început toată istoria. Am şi o întâmplare haioasă legată de acea perioadă. În martie 1965, când a murit Gheorghiu-Dej, unchiu-miu zice: „Hai să mergem“. Şi am luat cu mine un aparat de filmat pe 16 milimetri. Deja îl ştiam, avea un motor mare şi era destul de greoi. El s-a îmbrăcat de gală, eu – cămaşă albă, pantaloni bleumarin, am luat aparatul pe umăr şi am mers împreună în Piaţa Palatului, venind dinspre Calea Victoriei.

Se spune că un milion de oameni au stat la coadă timp de patru zile pentru a pentru a intra la catafalcul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej…

Exact, era ca-n Eisenstein, o şerpuială până la intrarea în palat. Se intra în sala mare, unde fusese depus trupul lui Dej. Eu începusem deja să filmez, am trecut de toate cordoanele, nu ne-a oprit nimeni, îţi dai seama. Am intrat înăuntru. Linişte de mormânt, o muzică în surdină, garda de onoare la catafalc. Unchiu-miu s-a băgat şi s-a aşezat la coadă. Eu, tiptil-tiptil, am ajuns chiar lângă sicriu. Aveam un unghi bun, aşa că am pus aparatul la ochi, un Kransnogorsk rusesc, şi am apăsat pe buton. În clipa aia s-a auzit un zgomot foarte puternic, ca o mitralieră! Toată lumea a tresărit. Aparatul, evident (râde) Imediat au venit doi inşi, m-au umflat, m-au scos afară şi m-au luat la întrebări: „Ce cauţi aici? De unde eşti? Cine eşti?“. Zic: Sunt cu tovarăşul maior. L-au chemat şi pe el, mi-au luat aparat, peliculă, tot. Cine ştie cât i-au frecat ridichea şi lui unchiu-miu...

O parte importantă a carierei dumneavoastră se leagă de numele lui Radu Gabrea. Cum v-aţi cunoscut?

Eu am lucrat enorm începând din şcoală, n-am refuzat nimic. La sfârşitul anului I, de exemplu, am făcut un film pe 16 milimetri pentru cineva cu un an mai mare. Care a ieşit foarte bine, motiv pentru care s-a şi dus vestea prin şcoală! Şi primul care m-a agăţat pe culoar a fost Gabrea: „Eu sunt Radu! Nu vrei să lucrăm împreună? Hai să mâncăm nişte mici!“. Era un mare mâncăcios...Şi s-a legat o prietenie foarte frumoasă. I-am filmat şi unul dintre filmele de şcoală. Dar n-a fost singurul. Am filmat în anii ăia şi cu Cristiana Nicolae, Maria Callas Dinescu, Costică Vaeni, considerând că trebuie să experimentez cât mai mult. În şcoală, dacă greşeşti ceva, eventual iei o notă mai mică, dar dacă ai greşit după aia...Operatorul e singurul care n-are voie să greşească! Masteratul meu, ca să zic aşa, a fost „Reconstituirea“.

Nu ştiam că aţi făcut parte din echipa lui Lucian Pintilie. Povestiţi-ne mai multe…

Terminam facultatea, am avut un scandal imens pentru că am refuzat repartiţia. Primisem post la Televiziune. Şi n-am vrut să mă duc: Ce scrie pe diplomă? Facultatea de Film. Eu sunt operator de film, nu de televiziune! Scandal mare la Partid! Eu nu am fost membru. (râde) Începând cu anul următor, au scris pe diplome film şi televiziune, ca să nu mai existe discuţii. Dar mie n-au avut ce să-mi facă: „O să-ţi pară rău, tovarăşu’ Tănase! O să vii la mine, ai să vezi tu, la porţile Televiziunii o să stai!“. Şi pe culoarele de la Buftea m-a oprit unul, despre care ştiam că e producător: „Eu sunt Gheorghe Löwe, producătorul domnului Pintilie. Ar vrea să vă cunoască“. Haide, dom’le, te ţii de bancuri! „Nu, vorbesc serios! Vrea să lucreze cu dumneavoastră“. Ce se întâmplase? În ‘68, Sergiu Huzum trebuia să plece la un festival de tehnică cinematografică de la Bruxelles, deoarece pusese la punct, împreună cu inginerul Toma Răduleţ, sistemul TRANSTRAV. Pe scurt, prin intermediul acestuia, o figură din prim plan rămâne fixă până când planul secund se îndepărtează şi ajunge în plan general. Şi pentru că festivalul avea loc fix în timpul filmărilor, Pintilie îi căuta un înlocuitor. Nu avea cum să întrerupă filmările, oricum totul se dusese cam multişor înspre toamnă. Am ajuns să filmăm şi la sfârşit de septembrie şi fata aia stătea în costum de baie. Şi Pintilie a început să vadă diverse bucăţi de film ale operatorilor consacraţi: Nicu Stan, Sandu Întorsureanu...Nu i-a plăcut nimic. Şi întâmplător s-a întâlnit cu Radu Gabrea: „Uite, îmi trebuie un operator şi nu găsesc“. La care Radu: „Am eu pe cineva!“. Şi aşa am ajuns să lucrez la acest film. În primul rând, contactul a fost cu Sergiu, care era un operator senzaţional, filma din mână dumnezeieşte, plus că avea un ochi plastic formidabil. Ne-am împrietenit şi am început să filmez. El oricum trebuia să realizeze un demo pentru TRANSTRAV, aşa că mi-a zis: „Hai, trage!“. Pe vremea aceea nu exista Video Assist, acum te uiţi şi vezi exact ce face operatorul, plus că pelicula te învaţă rigoare! Şi respectarea unui decupaj, ceea ce acum a cam dispărut. Decupajul meu de la „Emisia continuă“ avea 1.500 de cadre, era o cărticică pe care toată lumea o avea la filmare, acolo scria tot ce se întâmplă.

Cum a decurs colaborarea cu Lucian Pintilie?

Foarte bine. L-am cunoscut imediat ce am început filmările. Mă rog, nu prea mi-a dat el mare atenţie până când a plecat Sergiu. Oricum, maniera de filmare o decidea Pintilie, voia cadre exacte, mişcări exacte, totul era decupat perfect, mai ales că şi felul în care şi-a ales tot spaţiul de la Sinaia era pe o mizanscenă de teatru. Totul era ca la teatru: cabana de sus, podeţul, râuşorul, reclamele, pădurea. Atunci am avut nişte zile extraordinare. După ce a plecat Sergiu, am intrat direct în pâine, cum se zice. A trecut o zi, au trecut două, deja la Buftea se întreba lumea: „Cine-i filmează lui Pintilie?!“. Materialul de la laborator era în regulă, ce filmam ziua ajungea seara la Buftea, noaptea se developa, iar a doua zi se viziona. Şi au venit să vadă cu cine filmează. Nefiind angajat, chiar nu mă cunoşteau. L-au chestionat pe Pintilie dacă e mulţumit de mine, a zis că da, după care m-a întrebat directorul: „Eşti angajat?“. I-am explicat treaba cu repartiţia refuzată, la care el: „Lasă că-ţi aranjez eu să vii în Buftea!“. Două săptămâni am filmat zi de zi cu Pintilie, o grămadă de scene frumoase, după care a venit Sergiu, a văzut materialul, m-a pupat. Am trăit nişte zile extraordinare. Ţin minte şi că s-au întrerupt filmările pe 21 august 1968, cu discursul lui Ceauşescu, toată lumea a plecat în Sinaia. Ne-am îmbătat atunci! A dat Pintilie de băut la toată echipa, chiar a fost un moment impresionant, dacă zicea atunci „Puneţi mâna pe arme!“ cred că jumătate din Românie ar fi luat puşca-n mână.

A urmat „Prea mic pentru un război atât de mare“, practic debutul oficial al dumneavoastră şi al lui Radu Gabrea.

Nici nu s-au terminat bine filmările la „Reconstituirea“ că a şi venit Radu şi mi-a zis: „Vezi că intrăm în producţie!“. M-am bucurat, dar imediat a început un scandal mare, ca să nu-mi dea voie să filmez. O dată pentru că nu eram angajat şi apoi pentru că abia terminasem şcoala. Erau nişte reguli, trebuia să faci doi-trei ani ca asistent, lângă cameră, după care alţi doi-trei ani să tragi la cameră, după care puteai să fii operator-şef. Adică aveai nevoie cam de zece ani până să poţi fi director de imagine la un film. Inclusiv profesorul meu a semnat hârtia, împreună cu Nicu Stan, cu Sandu Întorsureanu, s-a făcut un memoriu la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Dar Radu s-a ţinut tare pe poziţii, l-a atras şi pe D.R. Popescu, scenaristul, care era membru al Comitetului Central, şi până la urmă am învins. Am intrat în pregătire, am scris împreună decupajul. A fost un moment foarte frumos chiar în prima zi de filmare. Stăteam la „Cumpătul“, la Sinaia, trebuia să filmăm la Peleş secvenţa cu armurile, numai că nu ninsese deloc. Eram trişti, ne-am culcat pe la 3.00 dimineaţa, iar când ne-am trezit era zăpada de un metru afară. Ninsese timp de trei-patru ore fabulos. A fost un semn pentru noi! Am mai trăit un moment asemănător şi la „Dincolo de nisipuri“. Am filmat la Buftea secvenţa aceea superbă când se aruncă condamnaţii în apa îngheţată după crucea de Bobotează. A îngheţat lacul când nici nu mai speram.

Un film cenzurat în România, dar care a avut succes în Occident.

Da, a avut ecou internaţional, chiar a şi rulat în cadrul „Quinzaine des Réalisateurs“ de la Cannes. Poveşti întregi. În ziua premierei, la „Patria“, în locul afişului filmului „Dincolo de nisipuri“ figura un anunţ care anunţa că se va difuza  „Paraşutiştii, un film de Dinu Cocea“. Pe urmă a mai stat încă jumătate de an la sertar, Dumitru Popescu, zis Popescu „Dumnezeu“ -secretarul cu Propaganda în Comitetul Central, a scris un monolog, cel care este rostit în film de Titi Şorici, personajul lui Ernest Maftei. Am filmat această continuare şi abia apoi a putut ieşi filmul pe piaţă, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu era plecat în perioada respectivă din ţară.

Aţi lucrat şi la primul serial de televiziune, „Urmărirea“, tot cu Radu Gabrea.

A fost o experienţă foarte frumoasă, din care am ieşit amândoi absolut buimaci, ameţiţi. Ca după un serial! De asta acolo trebuiau să fie două echipe, e alt ritm, altă nebunie! La un moment dat, Radu nu mai putea să filmeze şi mi-a zis mie: „Filmează tu!“. O galerie de actori fabuloasă, Toma Caragiu face un rol senzaţional, Ştefan Mihăilescu-Brăila este genial, plus Vasile Niţulescu, Constantin Rauţchi, toate marile nume ale epocii. Nu înţeleg de ce nu se reia! Eu chiar am reuşit acolo nişte performanţe deosebite! Inclusiv de cascadorie, alergat cu aparatul pe umăr, pe tren, cu spatele…Atacau unii trenul, se căţărau pe un vagon şi alergau, în timpul mersului. Iar eu îi filmam retrăgându-mă în fugă. Când am simţit că se termină vagonul, am privit o clipă în spate (câteva fotograme s-au voalat când am luat ochiul din vizor) şi am sărit, cu spatele, pe vagonul din spatele meu. Gabrea, care era la capătul vagonului, stătea pe scară, după ce a văzut asta, m-a fugărit o jumătate de oră, ca să mă bată! Am făcut o grămadă de trăsnăi: filmări din maşină, urmăriri, stat pe scara automobilului, în exterior. Dar a fost o experienţă extraordinară. Pe urmă am făcut „Fraţii“, debutul lui Mircea Moldovan, un film destul de interesant. I l-au dat şi pe Gheorghe Vitanidis supervizor. Un film interesant, chiar a ieşit o poveste frumoasă. A urmat „Întoarcerea lui Magellan“, cu Cristiana Nicolae, scris chiar de ea. A fost un experiment foarte dificil pentru mine. Acţiunea se petrecea într-un demisol, dar pe fereastra respectivei cămăruţe se vedea o curte interioară şi se distingeau calcanele unor blocuri de opt – zece etaje. Marcel Bogos a reuşit performanţa să creeze o perspectivă, astfel încât, în planurile filmate din spaţiul în care locuiau cei doi să se vadă curtea interioară, să se vadă calcanele blocurilor, dar şi o bucată de cer. Îţi dai seama, tot platoul (cel mai mare din Buftea) era un decor. Am construit nişte pasarele cu totul şi cu totul speciale şi am folosit toate proiectoarele din Buftea. Acum există lumini reci, nu e o problemă, dar la vremea respectivă proiectoarele erau cu arcuri voltaice! Şi se încingeau, şi frigeau...Toate proiectoarele erau puse pe aceste pasarele speciale, ca să lumineze inclusiv calcanele şi să pot să fac şi degradé-ul de jos. Trebuia să am şi fundalul de cer, care să fie cel mai puternic. Am adus şi porumbei, care să zboare prin curtea interioară. Chiar a fost un decor extrem de reuşit. A fost primul meu film de interior destul de serios. O mare parte din poveste se petrecea în interior. Erau şi scene de noapte, când trebuia pregătită iluminarea corespunzător. Munceau două-trei ore ca să schimb un cadru, aveam o echipă de 30 de electricieni. Un film greu, foarte greu. După care a urmat un nou expriment pentru mine. La filmul lui Andrei Blaier.

„Ilustrate cu flori de câmp“, un film curajos, care dezbătea un subiect tabu: drama trăită de românce în contextul valabilităţii decretului anti-avort.

Exact. Pe Andrei Blaier îl ştiam din Buftea, iar la un moment dat mi-a spus: „Hai să lucrăm împreună“. Cu mare plăcere, i-am răspuns. Îţi dai seama, era primul regizor cu care lucram şi care aparţinea unei alte generaţii. Ne-am împrietenit, ne-am înţeles foarte bine şi după aceea. Şi el era foarte riguros pe decupaj, dar îi şi plăcea să inventeze, mă provoca. Şi aşa am încercat experimentul cu lumina difuză. Spre exemplu, aşa cum se lucra în mod obişnuit la Buftea, pe platou, când intra un actor pe uşă şi trebuia să meargă până la masă puneai vreo trei proiectoare şi-i făceai un traseu de lumină, ca să pară că e o singură sursă de iluminare. Numai că aici, având un interior foarte mare, am zis: Nu se poate, înnebunim dacă facem aşa! Era vorba de casa bătrânei, cu cămăruţele ei mici, făcute de Vasile Rotaru, o nebunie! Cu nişe, cu acoperiş, i-am cerut să facă şi tavanul, cu tot cu plafonete, ca să fie realist! Să-i lase spaţii pentru proiectoarele de afară, pentru fundaluri. A adus şi plante, copăcei, ca să fie puse afară pe dinafară. Şi m-am gândit cum să rezolv eu situaţia asta. Şi am luat celebrele blende - suprafeţe folosite pentru reflectarea luminii - pe vremea aceea se făceau din bucăţi de placaj, mai mici, mai mari, pe suporţi din fier,. Cu ajutorul lor modelai partea de umbră, ca să nu vii cu proiectoare. Până să apară blendele, se filma cu proiectoarele şi în exterior. Şi am luat aceste blende, le-am pus pe pasarelă, şi, în funcţie de unde trebuie să vină sursa principală de lumină - ferestrele, ziua - puneam blendele într-o parte, iar în cealaltă proiectoare. Şi aşa am obţinut lumina difuză. Şi dintr-o dată am dat o mare libertate actorului, care nu mai era nevoit să meargă ca pe aţă. Dintr-o dată decorul acela a căpătat un realism extraordinar. Şi au început să vină operatorii pe platou, ca să vadă ce-am făcut. Inclusiv Nicu Stan, iar asta mi-a făcut o deosebită plăcere. Ţin minte că şi eu mi-am petrecut prima vacanţă studenţească la Buftea, pe pasarele, printre proiectoare, cu electricienii, de curgea apa pe mine. Ca să văd cum pune Ion Anton luminile. Filmul era alb-negru, se numea „Camera albă“ şi a reprezentat, la vremea respectivă, un mare pariu. Proba cea mai grea posibilă: să filmezi într-un spaţiu de spital, cu pereţi albi, halate albe, cearşafuri albe, şi să faci diferenţa. E rafinamentul rafinamentului. Revenind, a venit Nicu Stan şi mi-a zis: „Bravo, puştiule!“. I-a plăcut teribil. Atunci ne-am şi împrietenit foarte tare.

Apropo de Nicu Stan. A fost şi el unul dintre operatorii care au devenit ulterior regizori, alături de George Cornea, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu. Pe dumneavoastră ce anume v-a determinat să faceţi acest pas?

La mine a venit trecerea absolut firesc, aş zice. Făceam cam câte un film pe an în Buftea, dar eu filmam efectiv trei luni, după care, până să ajungă în laborator mai treceau încă trei. Şi tot aşa. Aşa că am ajuns, când aveam aceşti timp morţi, să filmez în televiziune. Pentru redacţia culturală. Că m-au rugat să-i ajut. Acolo redactorul făcea de toate, iar operatorii din televiziune erau cam scârboşi, plini de fiţe. Şi azi aşa, mâine aşa. Era o emisiune, „Mult e dulce şi frumoasă…“, în care era povestită, prin intermediul unor filme documentare, istoria literaturii române. Cu un redactor extraordinar, Mihaela Macovei. Şi m-a întrebat: „Nu vrei să facem nişte emisiuni de poezie? Să ne gândim cum le ilustrăm, poate mau vorbeşti şi un actor-doi, să vină să recite...“. Şi am început să facem emisiuni, în care i-am adus pe Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Leni Albu. Îi duceam prin parcuri, prin catacombe, spaţii mai interesante. Toate materialele le montam eu, aveam şi o ilustratoare muzicală deşteaptă. Spre exemplu, când am avut emisiune despre Ion Pillat, l-am luat pe Dan Nuţu şi l-am dus la Florica, la conacul care fusese al Brătienilor, am adus şi o caleaşcă. Şi am pus muzică de Pink Floyd, pe atunci nu contau drepturile de autor. O nebunie a ieşit, bineînţeles că începuse să prindă emisiunea la public. După care, la un moment dat, trebuia să facem o emisiune despre Hortensia Papadat-Bengescu. Şi-mi zice Mihaela: „Dinule, nu-mi ajunge un singur episod pentru ea...“. Am întrebat-o câte emisiuni mai are programate. „Patru emisiuni...“. Bun, zic, haide să facem atunci „Concert din muzică de Bach“, în patru episoade. Şi a început un pariu nebun. Ea n-avea bani pentru aşa ceva la redacţia culturală. Şi atunci am vorbit cu cei de la teatru, care aveau un oarecare buget. Şi i-am cooptat pe Irina Petrescu, Fory Etterle, Ada D'Albon, Dana Comnea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Cornel Coman...Am convins-o şi pe Doina Levintza să vină. Am început să căutăm spaţii reale, care să arate ca-n anii ‘30. Levintza a început să cutreiere toate podurile babelor din Bucureşti. Nu spun ce umbrele, ce rochii, ce genţi a găsit. Totul absolut autentic! Şi l-am făcut, eu semnând regia şi scenariul. Imaginea, sub atentă îndrumare, i-am oferit-o lui Chelba –debutul lui în filmul de televiziune. Fără şcoală, dar extrem de talentat şi cu un simţ plastic desăvârşit. De altfel, am mai colaborat cu el  în 1985 tot pentru un film de televiziune, un lung metraj în doua serii „Cântec în zori“. A ieşit şi un mare scandal la un moment dat, cu Dinu Săraru, care era redactor-şef. Se uita pe geam, de la birou. Şi vedea că apăruseră trei caleşti de epocă în curtea televiziunii, o maşină, actorii îmbrăcaţi în costume de epocă. Şi a întrebat: „Ce-i asta?!“. Păi, se face „Concert din muzică de Bach“. „Păi cum?! Cu atâta cheltuială? Acum, când avem atâta treabă cu Congresul XI?!“. El nu era director general, n-avea chiar puterea să oprească filmul, dar scandal a făcut. Şi ne-au zis ăştia: „Ieşiţi şi voi prin altă parte, să nu vă mai vadă...“. Noi filmam acolo, în cartier, unde chiar erau multe case interbelice. În fine, l-am terminat, l-am montat, s-a dat pe post în patru părţi, a avut un succes teribil. Şi am hotărât cu Mihaela să-l punem şi cap la cap, am făcut şi o vizionare de presă.

Care au fost reacţiile?

S-a scris mult, cu oarecare impact, motiv pentru care s-a cerut şi o vizionare la Asociaţia Cineaştilor. După câteva luni de zile am fost chemat la Casa Scânteii, la Alexandru Ivasiuc, care conducea Casa de Filme nr. 1: „Mi-a plăcut foarte tare filmul. N-ai vrea să debutezi ca regizor, la noi?“. Am fost cam reticent, dar l-am întrebat despre ce e vorba. „Despre romanul meu, «Apa». Uite, poftim şi scenariul“. Am citit şi-am înnebunit. Producţie de epocă, film de mase, mitinguri,  ecran lat...Şi-i zic: Eu am făcut un film de cameră cu trei-patru-cinci personaje, delicat, cu texte frumoase. „Eu cred că poţi să-l faci!“. Bine! Bineînţeles că au început iarăşi o grămadă de carotări de la Buftea, dar am răzbit-o. Nu era un film (n.r: „Trei zile şi trei nopţi“) de propagandă, mai mult o reconstituire istorică. Atunci l-am cunoscut pe Amza Pellea, un actor absolut senzaţional. L-am avut şi pe Petrică Gheorghiu, un alt actor fabulos! Eu îl iubeam foarte tare din teatru, de la „Bulandra“. Apoi, după un an, a venit la mine „Dolfi“ Solomon, deja se prăpădise Ivasiuc, la cutremurul din 4 martie: „Avem o carte care a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1977, «Doctorul Poenaru». Ia citeşte-o şi vezi dacă-ţi place!“. Foarte bună cartea, m-am cunoscut şi cu autorul, Paul Georgescu, care era săracul deja foarte bolnav, aproape imobilizat. Am avut o discuţie cu el şi m-am apucat să scriu scenariul. I l-am dus, a avut două-trei observaţii, dar i-a plăcut viziunea. Şi am intrat imediat în producţie. Iarăşi am avut o distribuţie reuşită, cu Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Vasile Niţulescu. Actori extraordinari!

În ce postură v-a prins Revoluţia din decembrie 1989?

Am condus atunci una din grupele care s-au făcut la „România-Film“, unde ne-am împărţit ca să filmăm tot ce se întâmplă. Am ales zona de la Sala Palatului şi am stat acolo de pe 23 până pe 25 decembrie, inclusiv în seara în care l-au împuşcat pe Ceauşescu. Am dormit în TAB-uri, împreună cu ofiţerii. I-am avut cu mine pe operatorii Doru Mitran şi pe Gabriel Kosuth. Şi am stat trei zile şi trei nopţi. Filmând ziua, filmând noaptea. Ziua circulam şi mâncam numai noaptea, împreună cu militarii. La ora 1.30 mergeam la Athénée Palace, ne făceau o masă caldă acolo. Am avut norocul ca să-l cunosc dinainte pe comandantul întregului detaşament de tancuri care stăteau înşirate pe marginea trotuarului de la Athénée Palace până jos, la Biserica Luterană. Filmasem cu el, cu trei luni înainte, la nişte completări pentru un film pe care-l făcusem pentru televiziune, „Cântec în zori“. Şi ne împrieteniserăm la filmări. Iar când ne-am văzut acolo, mi-a spus: „Nu mai pleci de lângă mine! Ce ai nevoie?“. Nişte şosete, zic. Şi mi-a dat nişte şosete d-alea milităreşti, groase, mi-a dat bocanci. Că eu plecasem cu nişte pantofiori în picioare. Plus că am umblat cu el prin toate sălile din Palatul Regal, pentru că se circula la greu prin tuburile de aerisire. Se tot auzeau paşi. Adică se circula prin palat fără ca cineva să vadă cine erau ăia. Plus „atentate“ din astea, se trăgea în tablouri, se tăiau tablouri. La un moment a tras cineva din blocul de vizavi spre intrare. „Uite, de la fereastra aia se vede că...“, ziceau militarii. Şi am făcut o descindere, filmată, în locul acela. Era o casă conspirativă a Securităţii, nu stătea nicio persoană privată acolo. Şi chiar am găsit nişte documente, nişte legitimaţii băgate în scaune, ascunse în căptuşeală. Şi chiar l-au prins apoi pe ăla, era chiar ofiţerul care supraveghea Sala Palatului  - i se spunea Popescu frumosu’. I-am luat un fel de interogatoriu. Filmat, bineînţeles. Poveşti, poveşti...

Mai există filmarea?

Da, cred că asta există undeva. Nici nu m-am interesat. Dar restul, tot ce s-a filmat de către doi operatori, sute de metri de peliculă....Şi nu numai de grupa din care am făcut eu parte. Au fost unii care au filmat prin spitale, unii care au stat în Televiziune...Totul a dispărut! Nu se mai ştie nimic! S-a trimis pelicula în Buftea, la developat, s-a developat, după care....Şi atunci cred că a dispărut şi tot negativul de la „Cântec în zori“, făcusem completările de care spuneam, ca să lansăm şi un lungmetraj. Păcat, pentru că arăta foarte bine!

Şi, deci, s-a aruncat tot...

Nu, puiule, ce vorbeşti! Alea sunt şi acum undeva, la cine trebuie. Exact cum au „lichidat“ şi altă arhivă. Au dat foc la Studioul de Film al Ministerului Afacerilor Interne. Era jos, la Podul Mihai Vodă. Pălălaie mare, chestii, vrăjeală! A ars tot, gata! Acolo erau filmări, nene. Am avut un coleg, şef de promoţie, foarte isteţ. Şi l-au luat imediat la studioul Ministerului Afacerilor Interne. În trei ani de zile era aproape alcoolic! Numai din cauza nenorocirilor pe care le-a văzut când era chemat să le filmeze. Câte se întâmplau atunci şi nu se ştia absolut nimic! L-au însurat cu o tovarăşă căpitan, i-au dat locuinţă, i-au dat maşină, dar în trei ani era alcoolic...De fapt, metoda asta s-a repetat şi la Televiziune: „A luat foc arhiva. Nu mai e, nu mai există, la revedere!“. Tocmai ca nimeni să nu mai caute nimic. Revenind la materialele noastre de la Revoluţie, ele erau foarte, foarte interesante. Se trăgea din toate părţile, era ca la balamuc...Aşa s-a scris istoria!

A urmat un nou an, 1990, plin de evenimente. Cum s-a resimţit această trecere de la comunism la capitalism în cinematografie?

Noi am făcut chiar greva foamei, la Uniunea Cineaştilor (n.r: cineaştii cereau, în 1990, scoaterea cinematografiei de sub tutela Ministerului Culturii, crearea unui organism autonom - viitorul Centru Naţional al Cinematografiei - şi abolirea cenzurii), evident Sergiu Nicolaescu s-a băgat în faţă, că aşa a făcut mereu. Până în 1989 el circula la un anumit nivel, pe culoarele Comitetului Central, iar noi eram la Buftea. Dar întotdeauna i-a plăcut să aibă putere, să fie pe zone de influenţă, mai ales politică. Şi a făcut la fel şi după 1990, cu toate relaţiile, poziţia căpătată în timpul Revoluţiei. Îmi amintesc că pe 22 decembrie 1989 eram cu Doru Mitran. Stăteam la el în bucătărioară, pe lângă Piaţa Dorobanţi, ne uitam la televizor, beam o vodcă. Şi am văzut că vine lume spre Televiziune. Am ieşit afară, era o coloană mare, cu TAB-uri, cu toţi copiii pe TAB-uri. Hai să mergem, zic, mai ales că Televiziunea era pentru noi o chestie comună, lucrasem atâta timp acolo. Doru mi-a zis: „Nu te duce, vrei să devii martir?!“. Hai să mergem, zic eu, să vedem şi noi ce se întâmplă. Şi m-am dus, am ajuns lângă gard. Erau militari pe acoperişul Televiziunii, la parter toţi stăteau cu armele în mâini. Şi a fost aşa, un moment de cumpănă. Până când un ofiţer de pe acoperiş a făcut un semn: „Hai!“. Şi în clipa aia, toată mulţimea a dat năvală. Am intrat, bineînţeles, eu ştiind şi unde trebuie să ajung. Cei din Televiziune pe care-i cunoşteam şi cu care m-am intersectat mi-au spus că se adună lume în Studioul 4. Am luat-o pe scări, am intrat acolo, deja se aranjase sceneta aia cu Caramitru şi Dinescu, celebra „Mircea, fă-te că lucrezi“. Pe băieţi, operatorii, îi ştiam. Şi m-am băgat lângă ei, că oricum n-aveam ce să fac cu revoluţionarii. Deja se imprima, camerele mergeau. Şi m-am dus şi eu la Mircea, că-l ştiam. Eu ieşeam cu copiii în parc şi el ieşea cu securistul care-l urmărea. Şi i-am zis: Mircea, fi normal. Că era prea panicat. După care m-am retras. Asta se vede pe filmări, a rămas. Eram într-o şubă kaki, cu glugă. Şi am rămas până seara acolo, în studio. A intrat Sergiu şi când m-a văzut, m-a şi întrebat: „Tu ce cauţi aici?“ (râde) Am mai stat eu până pe la 19.30, când s-a anunţat că s-ar fi pus o bombă - tot o mică diversiune - şi m-am gândit că e mai bine să mă duc acasă, la copii.

Practic, aţi fost prezent în toate momentele-cheie ale evenimentelor…

Da, mai fusesem în stradă şi după ce se trăsese în plin la Intercontinental. În Piaţa Romană. Am stat acolo, am îngenuncheat, au fost momente dramatice, chiar cele mai adevărate momente ale istoriei care s-a scris atunci. Când am văzut că încep să apară TAB-urile, tancurile, am zis: „Ăştia ne termină!“. Şi m-am gândit iar la copii şi am plecat acasă. În noaptea aia am stat pe burtă (stăteam aproape de televiziune). Se auzeau plutoanele care treceau pe stradă, răpăituri de mitralieră. Am zis să-i ducem pe copii la adăpost, să-i ferim de toată nebunia. Soacră-mea stătea în Piaţa Romană. Şi am luat-o pe străduţe, şi când am traversat Calea Dorobanţi, la Perla, uite aşa au şfichiuit gloanţele pe lângă noi. Le-am dat brânci copiilor, aproape că i-am dărâmat...Se trăgea de pe Perla, de sus, de pe blocul-turn de acolo...

Cum aţi devenit producător?

În 1990, după greva foamei, ne-am zbătut ceva ca să iasă legea (n.r: Decretul-lege nr. 80/1990 privind organizarea activităţii cinematografice), Sergiu îşi făcuse jocurile lui. În lege se stipula că Uniunea Cineaştilor va avea propriile studiouri de creaţie. Şi Dan Piţa m-a întrebat dacă nu vreau să mă implic. Ba da, am zis. Au fost cinci studiouri în total (n.r: „Alpha“ - director Mircea Daneliuc, „Gama“ - director Constantin Vaeni, „Solaris“ - director Dan Piţa, „Star 22“ - director Sergiu Nicolaescu şi „Profilm“ - director Dinu Tănase). Eu i-am pus numele „Profilm“. Am vrut să-l iau pe Andrei Blaier cu mine, dar el bătuse deja palma cu Dan, aşa că l-am cooptat pe Lucian Bratu, care mie-mi plăcea foarte mult. Un om extraordinar. Şi aşa am ajuns producător. Ca o glumă, aşa, m-am dus la Adrian Sârbu, ca să-l rog să ne ajute şi pe noi. El era la Palatul Victoria, mâna dreaptă a lui Petre Roman, avea un birou imens. Deja avea gânduri să-şi facă un studio de televiziune. „Nu prea pot să vă ajut, aici nu sunt bani pentru chestia asta...“. M-a întrebat câte studiouri sunt, i-am povestit. „Interesant“, zice. „Şi cum se numeşte studioul tău?“. „Profilm“. „Aaa, mişto nume!“ - şi după câţiva ani a făcut Pro TV!

Aţi revenit, în anii ’90, şi la prima dragoste, imaginea de film…

Cred că în toamna lui 1990 m-am dus la Chişinău, ca director al studioului „Profilm“, la „Moldova-Film“, ca să încerc să fac o coproducţie cu ei. Nu se putea face nimic! Tot ce am stabilit azi nu mai era valabil mâine, ca şi cum nu m-aş fi dus! Apoi a venit o delegaţie de la Budapesta, ne-au propus să facem „Abel în pădure“. Am bătut palma, regizor era Mihálfy Sándor, care interesându-se despre mine, mi-a zis: „Te rog să-mi filmezi tu!“. I-am răspuns că o să mă gândesc serios la asta, numai că între timp m-am reîntâlnit cu Radu Gabrea. Şi l-am convins să revină în ţară ca să facă film. „Uite, se poate, eu chiar am reuşit să adun nişte bani pentru un mare proiect“, mi-a zis. Adunase 13 milioane de mărci germane pentru „Rosenemil“. Film de epocă, ecranizare a unui roman de Georg Hermann, care se petrecea în Berlinul începutului de secol XX. A fost o nebunie! I-am alocat şi eu nişte bani, am filmat ceva şi prin Bucureşti, după care du-te la Berlin, aşează-te în spatele camerei după 25 de ani, pune-te la punct cu tehnica anului respectiv într-o lună, du-te şi filmează la Potsdam şi Köln cu echipă germană, că nu era niciun alt român. Am mai semnat apoi imaginea la „Im Zeichen der Liebe“, coproducţie cu „Satel Film“ de la Viena, după care, tot cu Radu Gabrea, am făcut în 2008 „Călătoria lui Gruber“.

Aţi avut, în ultimii ani, şi câteva noi proiecte regizorale. Ce v-a determinat să reveniţi în prim-plan, după o absenţă atât de îndelungată?

Mi-am recăpătat pofta de a face film. Am avut „Damen Tango“, lansat în 2004, apoi, după 13 ani, am avut premiera cu „Portrete în pădure“, un proiect mai vechi de-al meu, pe care în mod normal trebuia să-l fac înainte de 1989. În februarie mi-a ieşit pe ecrane „Frozen Ignat“, iar luna trecută m-am numărat printre cei care au câştigat concursul de proiecte organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei cu „Domnişoara Bovary“, după un scenariu de Ioan Groşan. O poveste haioasă, care se petrece în Costineştiul anilor ‘80.