Îmi place la Garoafa, aerul are parcă un suav parfum de miere. E doar o fantezie olfactivă, desigur, sugerată de lumina caldă a lampadarului, de căldura de culcuş din casă şi de senzaţia de bună aşezare vizuală a încăperii deschise spre alte trei spaţii. Mângâi din nou cu privirea tablourile de pe pereţi şi mă aşez faţă în faţă cu gazda mea. Privirea îmi e invariabil atrasă spre dreapta, unde e aşezată pe un gheridon o Pasăre de Gorduz, care, cu gâtul ei întors spre ţărână, nu spre înalt, pare să contemple cu umilitate nesfârşitul.
 
Cu Garoafa poţi vorbi cam despre orice, de la pictură la astrologie, de la sculptură la inteligenţă artificială, de la film si literatură la geografia culturală a lumii. De când o ştiu, de peste trei decenii, i-a plăcut să afle lucruri noi, să scormonească necunoscutul, să înţeleagă nepătrunsul, să admire frumosul şi să-l arate lumii cu mijloacele ei: cele audiovizuale, în cele vreo trei decenii cât a realizat documentare şi emisiuni culturale pentru Radioul şi Televiziunea Română, şi cele curatoriale şi eseistice, utilizate proponderent în ultimii cincisprezece ani, în care a organizat expoziţii, mai ales la Galeria "Dialog" a Primăriei Sectorului 2, la Galeriile Artmark, dar şi în alte spaţii, precum Bibiloteca Naţională a României.
 
 
Acum câţiva ani, căutând informaţii audiovizuale despre colecţionarul de artă scoţian Richard Demarco, care a fost interesat de arta românească din anii ’70, am descoperit cu emoţie în Arhiva TVR un interviu cu marele istoric de artă italian Giulio Carlo Argan, realizat acum peste 50 de ani, de foarte tânăra Ruxandra Garofeanu, cu prilejul unei importante întâlniri artistice internaţionale, găzduite de ţara noastră. A fost o bucurie pentru mine, căci descopeream că, printr-un lobby cultural inteligent, pus la cale din interiorul breslei, puteau fi invitaţi în România comunistă nu doar mari muzicieni, la Festivalul Internaţional George Enescu, ci şi personalităţi de primă mărime din domeniul artelor vizuale, ceea ce aşeza fenomenul plastic românesc într-un context european, chiar când restricţiile politice ar fi dictat altfel.
 
Într-un timp când omenirea nu cunoştea internetul şi nici comunicarea instantanee globală prin accesul facil la mijloace tehnice digitale, lumea artistică avea nevoie de astfel de intermediari, cum erau realizatorii de emisiuni culturale, fiindcă televiziunea era singurul mijloc de comunicare ce ajungea la un public cât mai larg. Iar dacă mediatorul tv era şi un om inteligent şi cultivat, ca Ruxandra Garofeanu, câştigul era dublu, atât pentru artişti şi public, cât şi pentru decidenţii politici, care îşi atingeau astfel încă un (mic) punct pe harta obligaţiilor ideologice, cel de "culturalizare a maselor". Pentru sutele de reportaje, interviuri sau emisiuni dedicate artelor vizuale, artiştii îi datorează imens Ruxandrei Garofeanu, care nu doar că i-a învăluit cu iubirea ei cerebrală, dar i-a şi prezentat publicului larg în ceea ce avea mai semnificativ şi mai inovator demersul lor artistic. Chiar dacă nu o dată, pentru a ocoli dictatul politic, realizatoarea tv se refugia, pe micul ecran, în arta secolului al XIX-lea sau începutul celui de al XX-lea, ea a cunoscut mişcările underground ale vremii, precum “Sigma” timişoreană, ”Şcoala de la Poiana mărului” a lui Horia Bernea, sau “Prologul” de la Tescani, despre care va putea vorbi neîngrădit după 1989.
 
 
Cu un simţ sigur al valorii, pe care şi-l va fi cultivat încă de pe băncile Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, ca studentă a esteticianului Eugen Schileru, lucrând apoi vreme îndelungată în televiziune, alături de Dan Hăulică, un neînduplecat susţinător al meritelor artei contemporane româneşti în context european, Ruxandra Garofeanu a continuat şi după pensionare să facă ce ştia mai bine: să-i aducă în faţa publicului pe artiştii români de valoare. De aceea, în calitate de consilieră a primarului Neculai Onţanu, a inventat o nouă galerie, pe care a reuşit să o aşeze pe harta culturală a Bucureştiului: a transformat o zonă de trecere, holul central al noului sediu al Primăriei Sectorului 2, într-un spaţiu expoziţional. La “Dialog” i-a expus pe artiştii români din capitală şi din ţară, dar şi pe cei din diaspora, “fugiţi” de ani buni din ţara cotropită de comunism şi de aceea necunoscuţi în România, fiind şterşi din istoriile oficiale. Pentru acest efort constant de a ridica un edificiu temeinic pentru prezenţa în spaţiul public a artelor vizuale, curatoarea a primit Premiul Margareta Sterian, oferit de Fundaţia omonimă şi de Muzeul Naţional de Artă al României.
 
De trecerea ei pe la Primărie s-au bucurat şi locuitorii Sectorului 2 care nu veneau neapărat la vernisajele de la Galeria “Dialog”, întrucât la propunerile ei au fost amplasate în spaţii publice busturi ale unor personalităţi: Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, sau Mircea Eliade, marcând astfel cartierul din jurul legendarei Străzi Mântuleasa, încărcate de nostalgia pentru un timp magic.
 
Strategia de a recupera talentele româneşti de pe alte meridiane, în beneficiul publicului român, a fost pusă în operă şi cu prilejul monumentalei expoziţii “Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990”, organizată în 2012 de Centrul Cultural Art Society, a cărui directoare era Ruxandra Garofeanu. Alături de Dan Hăulică şi Paul Gherasim, curatoarea a lucrat vreme de un an şi jumătate, pentru alcătuirea selecţiei: 650 de opere semnificative, scoase la lumina simezelor amplasate în spaţiile ample ale holului Bibliotecii Naţionale a României, din depozitele muzeelor, din colecţii private aflate în ţară sau în străinătate.
 
 
O expoziţie eveniment, care s-a alcătuit, după cum mărturisea Ruxandra Garofeanu într-un interviu, din constatarea că arta acelei perioade dispăruse din muzee şi de pe piaţă. Pentru mulţi deci, mai ales din tânăra generaţie, operele acestei perioade cuprinse între anul înfiinţării Uniunii Artiştilor Plastici (1950) şi cel al schimbării istorice de regim politic (1990), lucrări după care Ruxi a umblat prin depozitele din toată ţara erau pur şi simplu noi. Pentru impozantul catalog al expoziţiei, pe lângă eseurile dedicate artei acelei perioade, Ruxandra Garofeanu a alcătuit cu acribia binecunoscută, şi fişe de creaţie şi scurte aprecieri ale criticilor despre artiştii ale căror lucrări erau reproduse. Am fost martora directă a acestui efort de căutare, de comunicare cu artiştii din străinătate, de verificare şi amplasare în context şi am rămas impresionată de răbdarea şi temeinicia cu care Garoafa a alcătuit acest material unic şi atât de necesar istoriei artei româneşti.
 
Trăind atât de aproape, de implicat, fenomenul artei vizuale româneşti, am tot îndemnat-o să scrie o istorie subiectivă a acesteia, aşa cum a perceput-o. Şi, când mai vorbeam vara, eu de la Bucureşti, ea de la Bughia, unde avea o casă la care ţinea foarte mult, îmi spunea că pune pe hârtie gânduri în acest sens.
 
Mi-e greu să scriu despre Garoafa la timpul trecut, dar de azi trebuie să mă obişnuiesc. N-am să mă mai aşez comod pe sofaua ei, s-o privesc în ochi şi să-i întorc vorba de la mizeriile politice ale zilei spre ceva mai interesant, spre evocarea personalităţilor pe care le-a cunoscut, a timpurilor grele sau senine pe care le-a trăit, a mulţumirii şi nefericilor ei.
 
De azi eu rămân fără o prietenă rafinată, cu o minte pătrunzătoare şi o cultură vastă. Dar artele vizuale din România pierd, prin dispariţia Ruxandrei Garofeanu, o prezenţă protectoare şi un spirit analitic de care ar fi avut o nevoie şi mai acută în aceste timpuri de relativizare până la aneantizare a sensului valorii şi a adevărului (artistic).