Omid Ghannadi, arhitect şi designer de interior: „Pedeapsa dată de fratele meu, de a veni în România, a fost cel mai mare noroc“ INTERVIU

Omid Ghannadi a ajuns în România şi, poate printr-un dat al sorţii, a terminat Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Când planurile fratelui său de a-l transforma în bancher au eşuat, Omid Ghannadi a fost trimis, „drept pedeapsă“, în România. Aici, de fapt, el şi-a găsit casa şi adevărata menire.

Omid Ghannadi, fost arhitect în cadrul emisiunii „Visuri la cheie“ şi membru în juriul DIPLOMA 2021, singurul festival din România dedicat noii generaţii de artişti, arhitecţi şi designeri, şi-a părăsit ţara natală, Iranul, la vârsta de 14 ani. A ajuns în România şi, poate printr-un dat al sorţii, a terminat Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu designerul despre cum a ajuns să considere România acasă şi ce principii îi ghidează viaţa. De asemenea, Ghannadi vorbeşte şi despre noua generaţie de artişi, una mult mai curajoasă, dar şi despre viitorul arhitecturii şi designului de la noi.

„Weekend Adevărul“: Eşti născut în Tabriz, Iran, unde ai şi crescut până la vârsta de 14 ani. Povesteşte-ne cum era viaţa ta acolo. 

Omid Ghannadi: De la trei ani am trăit fără tată. Chiar dacă am doi fraţi şi o soră, dar ei sunt mult mai mari, am copilărit mai mult singur. Am crescut doar cu mama şi nu neapărat în condiţii extraordinare, am avut o copilărie uşor diferită faţă de una ideală. Am petrecut mult timp singur, doar eu cu mine, n-au fost resurse de alte activităţi precum muzică, dans sau altele. Ulterior, am dus lipsa timpului petrecut doar eu cu mine, pentru că de fel sunt un om care face multe lucruri – tot timpul spun că am între trei şi cinci joburi. 

În copilărie te-ai împrietenit cu tine însuţi? 

Da. Am petrecut mult timp doar eu cu mine, fapt care cred că mi-a format o bună parte din gândirea de astăzi. Eu mă consider un om mai complex, dificil, profund. Pentru a fi aşa, ai nevoie să petreci timp cu tine. Până la vârsta de 14 ani am petrecut cel mai mult timp cu mine, ani în care nu prea am făcut altceva, pur şi simplu am stat şi am gândit. 

Şi ce fel de revelaţii ai avut atunci despre tine? 

Întotdeauna am căutat dovezi în interiorul meu care să-mi dovedească, în primul rând mie, că sunt un om bun. Am avut tot timpul întrebarea asta, de când eram mic: „Cum îmi dau seama dacă sunt un om bun?“. Am o disciplină foarte clară legată de ce este corect şi bun. Lucrurile sunt extrem de bine aşezate din punct de vedere al anumitor acţiuni pe care le fac şi pe care nu le fac, sunt sistematizate în mine. 

Cum a luat naştere această axă a moralităţii pe care o urmezi? Se trage din credinţă, religie? 

Nu consider că aparţin vreunei religii, dar sunt un om foarte credincios. Am crezut tot timpul în existenţa unui Dumnezeu, dar fără să implic vreo religie în acest lucru. Cred că regulile astea au fost stabilite între mine şi acel Dumnezeu, pe care, de multe ori, citind nişte cărţi, l-am căutat şi l-am găsit în propriul meu eu, în gândirea mea. Am o disciplină faţă de un Dumnezeu pe care îl găsesc doar în mine. Varianta Dumnezeului am găsit-o în mai multe cărţi despre religii diferite, care nu au mare legătură una cu cealaltă. Poate toată viaţa îl cauţi pe Dumnezeu şi singurul loc în care îl poţi găsi este în propriul tău eu şi asta nu înseamnă că eşti tu un Dumnezeu, ci că acolo îl găseşti. De mic copil mi se părea absolut stupid că oamenii se rugau. De ce nu gândeau? Dacă Dumnezeu este atât de inteligent încât să creeze lumea în care trăim noi şi mai departe, l-am considera destul de prost dacă credem că e nevoie să ne rugăm într-o altă limbă sau la o anumită oră ca să ne audă pe noi spunând aceleaşi lucruri în repetate rânduri. Eu cred că Dumnezeul meu, pe care îl consider cel mai inteligent din lumea asta, îmi citeşte gândurile, nu? Sau trebuie să îi spun nişte versuri în latină ca să mă ierte? Sau trebuie să fac nişte răutăţi pe care să le repar ulterior rugându-mă? 

Paradox: discriminarea rasială, norocul lui

După vârsta de 14 ani, viaţa te-a purtat către România. Cum s-a întâmplat acest lucru? 

Eu am fost pedepsit să rămân în România şi a fost cea mai benefică pedeapsă din viaţa mea. Am fost trimis de către fratele meu la un liceu-internat foarte prestigios din Elveţia, „Le Rosay“. La sfârşitul primului semestru, împreună cu un pakistanez şi cel mai puţin bogat francez din liceu am fost exmatriculaţi şi am curajul să spun astăzi, după 20 de ani, că am fost discriminaţi şi am fost exmatriculaţi pe motive rasiste. Fratele meu, care încerca să mă ajute să devin un bancher extraordinar, în Elveţia, nu a ascultat varianta mea, ci a ascultat varianta şcolii. Drept pedeapsă, am fost adus în România – a fost cel mai mare noroc al meu. 

Cum a fost trecerea de la lumea orientală la cea occidentală şi cum te-a format întâlnirea dintre cele două culturi? Ai avut momente în care cele două s-au ciocnit în interiorul tău? 

S-au ciocnit în Marea Britanie şi în Elveţia. Eu vin din Iran, care este varianta cea mai occidentală a Orientului, apoi am trăit în România, care este printre cele mai orientale variante ale Occidentului. Datorită acestui lucru m-am şi simţit acasă în România, încă din primul an. 

Ce te-a făcut să te simţi acasă în România?

Cultura. Românii sunt oameni prietenoşi, care nu te judecă. Românii bagă în casa lor pe oricine, nu au distanţarea culturală. De exemplu, în Marea Britanie, englezul, oricât te acceptă „politically“, tot nu eşti de-al lor, chiar dacă eşti bine primit, dar nu eşti „british“. 

Care sunt trei lucruri pe care le consideri defecte la tine însuţi? 

Un defect este faptul că cer prea mult de la oamenii din jurul meu, cumva mă raportez la oameni aşa cum mă raportez la mine, fapt care îmi dă bătăi de cap. Un alt mare defect al meu este faptul că nu îmi place să termin lucrurile – este o concluzie la care am ajuns după ce am mers multă vreme la psiholog. Un alt lucru pe care îl consider un defect este faptul că iau lucrurile prea în serios, chiar şi supărările. E un fel de orgoliu, care mă şi ajută cu anumite lucruri, dar îmi aduce şi mari probleme. Uneori, când mă lupt pentru un lucru, o fac de parcă nu aş avea de pierdut.

O pasiune de familie

Ţinând cont că eşti implicat în multe proiecte care îţi consumă o mare parte din timp, cum îmbini viaţa profesională cu cea de familie? 

În primul rând, viaţa profesională şi cea de familia sunt îmbinate, deoarece eu şi Ilinca lucrăm împreună, iar în al doilea rând, lucrurile merg bine în mare parte din timp, iar uneori nu – asta este realitatea. Datoria noastră, a membrilor familiei, este să reparăm lucrurile care se strică. Odată ce vrem să performăm, ne asumăm o anumită direcţie, dar dacă vedem că ne reduce timpul acordat copiilor, acordat nouă sau chiar duce la certuri, atunci reanalizăm situaţia. Mesajul final este că reuşim să facem acest lucru împreună – şi profesional, şi personal.

Cum ţi-ai descoperit vocaţia pentru design şi care a fost parcursul tău? 

Am urmărit-o pe soţia mea. Eram un tânăr indecis, nu am vrut să fiu designer sau arhitect, nimic din această zonă. Îmi doream mult să mă pot exprima, deoarece am trăit într-un mediu în care ceea ce spuneam nu prea era luat în seamă şi abia aşteptam să existe o metodă prin care să pot crea şi să mă pot exprima într-un mod autentic; îmi doream să am posibilitatea de a arăta oamenilor cine sunt. Soţia mea, la vremea respectivă iubita mea, făcea pregătiri, de ani de zile, din anii de liceu, pentru admiterea la Arhitectură. 

Un loc unde înveţi despre tine şi casa ta

Eşti cofondator, alături de Alina Vîlcu, al şcolii de design Inside Academy, care deja a ajuns la a opta generaţie de cursanţi. Cine se poate înscrie la aceste cursuri? 

Noi am creat Inside Academy în urmă cu patru ani pentru a aduce domeniul acesta într-un mod filtrat, curat, către oameni. Acest curs este pentru OAMENI. Am făcut un pachet de informaţii clare, de referinţă, şi îi apropiem pe oameni de acest domeniu. Am avut trei categorii de oameni non-profesionişti – cei care sunt din altă profesie şi au simţit că vor să facă altceva, deci vor un început de drum; categoria celor care vor să îşi amenajeze propria casă şi vor să o facă (poate) singuri, şi o categorie – pe care eu mizasem foarte tare – a celor care urmează să aibă o colaborare cu un designer sau un arhitect şi investesc în ei pentru a putea înţelege mai bine cum pot obţine cel mai bun produs în urma acelei colaborări. 

Deci vor să comunice mai bine pentru a obţine de la designeri rezultatele pe care şi le doresc.

Realmente, problema noastră cea mai mare astăzi la birou cu clienţii noştri reprezintă comunicarea şi controlul proiectului. Lucrurile astea nu se pot face doar din cuvinte, şi atunci înveţi să faci un mini-proiect al tău pe care să îl pui la dispoziţia designerului ca să îţi înţeleagă viziunea. Tehnic vorbind, în cadrul cursurilor, treci prin toate aspectele tehnice ale locuinţei: ce înseamnă un duş, o cadă, o bucătărie de lucru. Astfel descoperi cam în ce fel de casă îţi doreşti să trăieşti. 

Cumva, te descoperi şi pe tine.

Da, 100%. Eu şi Alina nu suntem nişte profesori, suntem mai mult speakeri şi facem lucrurile cu un alt limbaj, faţă de cel care se foloseşte de obicei în cadrul unor cursuri – noi vorbim cu oamenii ca oameni, nu ca în faţa unor studenţi. Noi vorbim despre viaţă şi băgăm şi contextul profesional. Inside Academy a devenit şi o comunitate. Suntem un grup de aproape 200 de persoane care comunică şi se sfătuiesc pe WhatsApp. Cred că modul nostru de a vorbi, al meu şi al Alinei, le dă oamenilor mai mult curaj să comunice cu ceilalţi în cadrul cursurilor.

Foto: Omid Ghannadi (dreapta), alături de Alina Vîlcu (stânga), cofondatori ai Inside Academy

„Creativitatea este un muşchi pe care omul îl dezvoltă“

Urmează să aibă loc cea de-a opta ediţie a festivalului DIPLOMA în cadrul căruia ai analizat lucrările noilor absolvenţi de Arhitectură. Cum ţi se pare noua generaţie de creatori, arhitecţi comparativ cu cea din care faci tu parte?

Sunt ani-lumină diferenţă în ceea ce priveşte creativitatea, deschiderea şi încrederea de sine. Generaţia asta are mai multă încredere în sine decât aveam noi atunci când eram la începutul acestui domeniu. Când am fost la Arhitectură de interior era exact perioada aceea în care românul de rând ar fi spus: „Ce e aia designer de interior? Că şi eu pot să fiu, toată lumea poate“. Plecau cu stângul şi cei care aveau mai mult curaj, care încercau să dovedească faptul că pot. Generaţia de acum mi s-a părut mult mai curajoasă, mai sofisticată, mai atentă la detalii, îndrăzneaţă ca propuneri. 

De unde crezi că vine această deosebire dintre generaţii?

Sunt două aspecte de analizat când comparăm lucrările de anul acesta cu cele din anii trecuţi. În primul rând, tot răul spre bine în ceea ce priveşte condiţiile din pandemie. Au fost mai puţine alte distrageri, mai ales că în domeniul acesta creativ cu toţii suferim de faptul că acel moment de concentrare este din ce în ce mai rar, pentru că tot timpul trebuie să faci câte ceva. Omul, acum 20 de ani, făcea două lucruri pe zi, acum face 20. Pandemia ne-a întors cu 20 de ani în ceea ce priveşte activitatea, iar combinaţia cu tehnologia de astăzi cred că i-a ajutat foarte mult să obţină rezultatele care sunt clar mai bune ca cele din anii trecuţi. Nu trebuie să fii profesionist ca să identifici calitatea proiectelor de anul acesta faţă de cele din anii trecuţi. În al doilea rând, evoluţia acestui domeniu a contat mult – nivelul de acces la informaţii pe care îl au tinerii din ziua de astăzi faţă de cei din anii trecuţi, dar şi faptul că designul se apropie din ce în ce mai mult de oameni. 

Care sunt provocările acestei generaţii şi de ce are nevoie pentru a le face faţă? 

Ca proiecte de diplomă, cea mai mare provocare mi se pare alegerea subiectului. Asta a fost şi va rămâne cea mai mare provocare pentru orice student. Oamenii, în general, se gândesc la creativitate ca fiind pe un domeniu specific, dar din punctul meu de vedere, este în sine un talent, un muşchi pe care omul îl dezvoltă. Cred că cel mai mare examen pe care îl dau tinerii din ziua de astăzi în domeniul acesta atunci când au diploma sau trec prin alte etape critice profesionale este să îşi dovedească creativitatea. Asta pleacă încă de la stabilirea temei. 

Care este cheia în alegerea unei teme de succes? 

Cheia ar fi să fii prezent în lumea în care trăieşti. Sună clişeic, dar diferenţa între un artist buimac, pierdut în lume, şi un artist funcţional este ancorarea lui în prezent. Este o provocare pentru că, totuşi, creativitatea, de multe ori, vine dintr-o formă mai avansată de inteligenţă. Unul dintre atuurile oamenilor supradotaţi ca IQ este zona creativă. Acest lucru îţi permite să îţi creezi propria lume şi să te exprimi în libertate. Asta înseamnă, până la urmă, creativitatea – să poţi crea ceva aşa cum crezi şi vrei. 

Cât de dificil ţi se pare traseul profesional al unui proaspăt absolvent de Arhitectură, mai ales la început?

Cred că, înainte să dai admiterea în domeniul acesta, cineva trebuie să aibă o discuţie serioasă cu tine şi să îţi spună că poţi să nu fii neapărat satisfăcut dacă priveşti designul ca pe un job. Practicarea acestei meserii, până la a avea succes, necesită foarte multe investiţii care, de multe ori, se traduc în timp. În această carieră nu există un moment predefinit de succes – poate fi la 60 de ani sau la 20 şi ceva, după ce ai terminat facultatea. Este un drum imprevizibil. Dacă nu iubeşti domeniul şi nu este parte din viaţa ta, din corpul tău, nu o poţi face la infinit. 

„Văd viitorul în eficienţă“

Cum ţi se pare că s-a schimbat industria după această perioadă în care oamenii au petrecut mai mult timp în casă?

Cred că pandemia, atât pentru domeniul nostru, cât şi pentru alte perspective, ne-a accelerat evoluţia cu 20 de ani într-un an, doi. Cel puţin în domeniul acesta a făcut ceva ce credeam că oamenii vor realiza peste mulţi ani de zile: s-au apropiat de locuinţele lor. Locuinţa nu a mai fost un adăpost de reîncărcare rapidă; oamenii au înlocuit lucrurile inutile din casă cu cele utile. În primul rând, oamenii au stat şi s-au uitat la propriii lor pereţi, ceea ce înainte nu făceau. Primul lucru care s-a întâmplat a fost faptul că la magazinele de construcţii s-au golit raioanele de plante. Casa lor a devenit acasă, nu mai era doar o casă. 

Cum crezi că vor arăta casele viitorului? 

Cred că vor fi mult mai eficiente, atât din punct de vedere al consumului, cât şi al spaţiului. Cred că spaţiile inutile din suprafeţele casei vor dispărea. Eu văd viitorul în eficienţă. 

Dar piaţa de design interior, în ce direcţie merge? 

Cred că devine din ce în ce mai accesibilă. Consider că piaţa din România este „the next destination“ în Europa. Iar designul este aici, la îndemână. Oamenii au început să apeleze la designeri. Piaţa se dezvoltă, este pe o direcţie de creştere. Mie mi se pare că design managementul este următoarea provocare.