Mircea Daneliuc: „Eu arăt doar realitatea“
0
Regizorul Mircea Daneliuc vorbeşte despre „Cele ce plutesc“, filmul care prezintă drama unei familii de români, ce se stabileşte lângă Dunăre, în apropierea unei tabere de expulzaţi din Italia.
Adevărul: În film nu iertaţi nimic: nici violuri, nici crime, nici furtişaguri. Se poate spune că scenariul pare desprins dintr-un jurnal de ştiri?
Mircea Daneliuc: Asta citim, asta se vede la televizor, asta se întâmplă în fiecare zi, din păcate. Din punctul meu de vedere, asta este viaţă şi pentru mine este un material de fructificat! Nu înseamnă că dacă suntem bombardaţi la televizor, asta trebuie să se întâmple şi în artă. Se poate lua acest material şi se poate prefabrica.
Povestiţi-ne despre eroul acestei pelicule, Avram!
Pentru mine e un biet om care încearcă să se descurce într-o lume urâţică, într-o lume agresivă şi încearcă să facă ceva, ca să se poată întreţine şi să se poată supravieţui. Că are şi el pasiunile sale omeneşti, care uneori contravin moralei... asta e o chestiune care priveşte pe foarte multă lume. Nu toţi sunt icoane! Fiecare are tarele lui, are păcatele lui. Eu nu cred că lumea trebuie să se poată vedea atât de maniheist, în alb sau negru. El e un om care are destul de multe lucruri amestecate în el, ca noi toţi!
Avram a început o afacere care merge bine, dar e obligat să împartă totul cu omul legii. Să fie aceasta singura modalitate de a supravieţui?
În România se supravieţuieşte în condiţii mult mai precare. Nu e un sistem care ne-a impus nouă această umilinţă de fiecare zi. Sistemul suntem noi! Eu arăt realitatea românească în fiecare film pe care-l fac. Adică asta îmi propun şi asta fac! Dacă vrea cineva să se uite la ea şi să vadă că ceva nu e bine, poate face acest exerciţiu de gândire.
În film apar mulţi actori amatori - ţiganii, de exemplu. Cum aţi colaborat cu ei?
Sunt uşor de găsit, îi găseşti oriunde! Am lucrat foarte bine. Ei sunt un gen de oameni care agreează exhibiţionismul în mod nativ. De aceea este uşor de lucrat cu ei, puşi într-o anumită situaţie. Am mai făcut asta, nu este prima dată! Ţigani care intră într-o relaţie oarecare cu eroii filmului, am mai avut şi în „Senatorul melcilor“ şi în „Această lehamite“.
Trebuie puşi în situaţie, nu suportă să le dai texte pe care să le înveţe, pentru că, în primul rând, au dificultăţi de lectură. Se uitau ca găina în lemne în hârtiile alea, până i-am pus să facă ceea ce pornea firesc din ei în situaţia dată.
Credeţi că publicul care vine la cinema vrea să vadă filme ce abundă în scene de violenţă?
Nu cred că România are un public care vine la cinematograf, decât aleatoriu, sporadic sau... când se adăposteşte de ploaie. Sunt oraşe care nu au cinematograf. Sunt nişte clădiri, că nu le pot numi cinematograf, unde se proiectează filme în condiţii din secolul XIV.
Şi cu toate acestea, pregătiţi o caravană pentru a merge în ţară cu filmul „Cele ce plutesc“!
Se pregăteşte în consecuţia a ceea ce vă spun. Varianta asta a ales-o producătorul meu. De aceea a făcut sunetul în străinătate. Şi într-adevăr, într-o sală cum sunt cele de la mall, sunetul filmului nu se deosebeşte cu nimic de cel lăsat de un film occidental. În caravană, producătorul merge cu aparate de proiecţie portabile, face proiecţia prin teatre şi case de cultură.
Se încarcă comentariile...
