Uneori, prin excepţie de la prevederile obişnuinţei, interacţionăm (plăcut) la băile mele de mulţime prin prăvăliile şi pieţele metropolei sau (neplăcut) când îşi mai aduce aminte câte un nervos că l-am enervat în geamul sticlei, mă aleargă/înjură sau îmi scrie dedicaţii războinice pe maşina consoartei. Din postura asta, logica ar impune să nu scriu despre influenţa nocivă (p-aia bună oricum n-o vede nimeni) a televizorului asupra poporului suveran. Dar când am făcut eu lucruri care să se încadreze-n matricea logicului? Aşa că mă încumet...

Dezvoltarea galopantă a acestei industrii în România a creat un lanţ de fenomene nocive. 

Primul: fiind multe locuri disponibile-n şezătorile de sub reflectoarele multelor staţii tv, oricine a ajuns să-şi dea cu părerea despre orice. Şi, de la prostituate adunate de prin cluburi şi până la afacerişti scăpătaţi, trecând prin inima clanurilor interlope, s-a legitimat infecţia. Iar nivelul ziselor dezbateri a ajuns la cel al mării, cu perspective de coborâre către pânza freatică. 

Al doilea: se încurajează/cultivă isteria. Cei care vorbesc pe un ton normal şi, eventual, au şi logică nu vând. Audienţa se umflă strigând. Orice televiziune care se respectă are lista ei de răcnitori. 

Al treilea: uciderea-n chinuri groaznice a argumentului. Pentru că oamenii care au numai certitudini sunt imbatabili. 

Al patrulea: conducerea ţării în direct, prin intermediul tubului catodic. Marile măsuri economice şi/sau decizii politice se declamă solemn la televizor, tot acolo unde se fac/rup alianţele politice şi guvernele. 

Al cincilea: complicitatea greşită moderator-privitor. Date fiind succesele repurtate în impunerea unor curente politice sau, punctual, "curăţarea" unor personaje publice detestate, vedetele tv sunt privite de oamenii simpli care consumă constant media ca nişte mici Dumnezei. Au o imagine de rezolvatori de meserie. Mărirea pensiilor, rezolvarea furăciunilor, furnizarea agentului termic, schimbarea regimului politic, toate par a le sta în putinţă. Mai grav e că, orbite de propriul succes, multe dintre vedetele zilelor noastre pierd contactul cu viaţa reală şi ajung să se autoînchipuie zeităţi. 
 
De ce scriu rândurile astea? Fiindcă, pe de o parte, nu-s ipocrit. Am puterea să conştientizez. Şi pentru că, pe de altă parte, nu am de gând să mă las de meseria asta. Rezist pe scaun cât mă suportă piaţa. Iar în spiritul de turmă chiar nu mă regăsesc. N-am valenţe de apostol al bunului simţ şi nici viziuni de om nebun care-şi propune să reformeze cu forţa sistemele. Însă am convingerea că progresul social stă-n însumarea exemplelor personale de succes...