INTERVIU Sanda Nicola, jurnalist: „Am câştigat, în sfârşit, bătălia pe care o am cu mine de 20 de ani“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În proaspăt lansatul volum autobiografic „Carte de identitate“, Sanda Nicola îşi spune povestea vieţii sale exact aşa cum a fost. Vorbeşte cu sinceritate despre traumele din viaţa ei, pe care le-a conştientizat, la maturitate, cu sprijinul unei „echipe fantastice“: psihologul şi duhovnicul ei. La 40 de ani, a înţeles că reconcilierea sa cu trecutul e posibilă doar prin iertare şi iubire.

Sanda Nicola lucrează de la 17 ani în televiziune. O perioadă solicitantă, în care a prezentat ştiri şi reportaje, tragedii, proteste şi a fost trimisul special la evenimente de importanţă mondială. În acelaşi timp, jurnalista a dezvoltat anxietăţi, frici, a acumulat complexe, trăind câteva episoade traumatizante: pierderea unui copil, recuperarea după un diagnostic greu - cancer de col uterin - , cunoaşterea adevăratului ei tată la vârsta de 33 de ani. După o lungă perioadă de, în care şi-a pus cariera pe locul doi, Sanda Nicola s-a întors către sine, a răscolit amintiri, în încercarea de a-şi înţelege şi de a se reconcilia cu trecutul său. Apoi, a relatat cu onestitate povestea vieţii sale în primul ei volum, „Carte de identitate“.

„La 27 de ani fumam mult, dormeam puţin, mâncam rar şi foarte prost, eram exaltată, foarte sociabilă, infernal de sociabilă, voiam ca toată lumea să mă placă şi consumam enorm de multă energie pentru asta. Azi am foarte puţină simpatie pentru cea care eram atunci. Plimbam de colo-colo, prin lume, răni şi anxietăţi pentru care nu căutam leac, ci doar maniera cea mai extravagantă de-a mă preface că nu există. Când ajungeam acasă, între două evenimente mari, când nu mi se întâmpla nimic ieşit din comun, doar viaţa perfect normală, ieşeau la iveală furii şi stări de vinovăţie care se căţărau pe mine, sufocându-mă“, scrie Sanda Nicola în cartea sa.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Sanda Nicola descrie câteva crâmpeie din viaţa sa zbuciumată, în antiteză cu atmosfera cât se poate de jucăuşă din casa ei: cu desene animate în limba italiană în surdină şi dublate de vocea fiicei sale, Agnes, care gângureşte vesel prin sufragerie.

„Weekend Adevărul“: Recent, ai lansat „Carte de identitate“, un volum biografic, în care povesteşti, cu francheţe, momente dificile din trecutul tău şi al familiei tale, care te-au încărcat emoţional în adolescenţă şi care ţi-au atârnat greu pe umeri multă vreme. Relaţia complicată cu mama ta, de exemplu, a cauzat acel dezechilibru interior. Ea a citit cartea?
Sanda Nicola: Până acum, ştiu că n-a citit-o, dar sper din suflet că o va face. O precizare: eu nu am scris o carte care să o tulbure pe mama. Eu am scris o carte despre ce am făcut eu cu viaţa mea, aşa cum am primit-o de la soartă. Toate mărturiile din carte, atâtea câte sunt, există pentru a se înţelege că e vorba de un conflict, că e vorba de o fată fugită de acasă. Iar dacă cineva poate să extragă lucruri utile – chit că e vorba de mama unei fete sau de o tânără care pleacă frământată prin viaţă şi face toate boacănele pe care
le-am făcut eu – m-aş bucura să ajute. Dar, în niciun caz, nu e o carte în care să arăt cu degetul înspre mama. Am înţeles un anumit tip de comportament al ei. Din păcate, foarte târziu, după ce am cărat un balast emoţional prin viaţă, care ştiu sigur că m-a împiedicat să mă bucur de viaţă. Acum, însă, sunt foarte împăcată de cum a decurs viaţa noastră. De aceea, sper ca mama să citească cartea.

Mame nesănătoase = naţie nesănătoasă

Există în continuare o ruptură în relaţia mamă-fiică?
În momentul în care sunt ani de înstrăinare, în care fiecare dintre noi a trecut prin lucruri importante în viaţă, fără ca una sau cealalta să facă parte din ele, devine firească o distanţă. Nu e o relaţie mamă-fiică aşa cum standard se presupune. Dar eu o iubesc pe mama foarte mult şi există între noi o relaţie foarte puternică – de aici şi nevoia la fel de mare de a înţelege ce ne-a distanţat.

Cei trei magnifici: Sanda (în mijloc), împreună cu sora şi fratele ei  FOTO: Arhivă personală

sanda nicola

Cum te-ai hotărât, totuşi, să pui pe foaie poveşti despre tine, despre munca ta, despre ai tăi?
Această carte nu e doar despre mine. E despre atât de multe fete şi femei din ţara asta care dobândesc fobii de ginecolog, pentru că au întâlnit personaje ca acelea pe care le descriu în carte. Care intră în salon şi strigă „ale naibii curviştine“. În spitale, unde e nevoie de cea mai mare empatie, de căldură şi de atât de mult sprijin emoţional, tu te întâlneşti cu brute?! Lucrurile astea trebuiau spuse, pentru că noi nu vorbim suficient de mult despre ele în România. Şi nu le spun ca să stârnesc compasiune pentru că, la 23 de ani, am trecut prin asta. Slavă Domnului, mi-am făcut o reţea de relaţii suficient de solide ca să nu mai trec vreodată prin aşa ceva. Dar cât de multe astfel de cazuri există? Această carte e şi despre mamele care nasc prematur, ale căror copii nu supravieţuiesc în mediul extrauterin, şi care toată viaţa nu vor şti cum să se raporteze la acea întâmplare. „Am născut prematur sau am avortat spontan?“, ajungi să te întrebi. A fost un copil sau a fost un „deşeu biologic“? Fără mame sănătoase nu există familii sănătoase. Nu va exista nicio naţiune sănătoasă, câtă vreme femeile rămân vulnerabile din cauza unor traume de tipul ăsta, pe care mereu încercăm să le ascundem. Şi atunci eu vorbesc, aşa cum am mai făcut-o şi în alte situaţii. Vorbesc despre conştientizarea în privinţa cancerului de col uterin, despre întâlnirile mele cu medici acri fiind în această situaţie şi nu numai, spre scandalizarea unora care nu înţeleg de ce aş dezvălui atât de multe. Uite de asta.

„La 33 de ani, am aflat cine e tatăl meu“

Gândul că „într-o zi o să scriu o carte“ a încolţit, aşadar, ca un manifest aproape.
Voiam de mai mult timp să scriu cartea. Timpul nu mi-a permis. Prima dată, am început să lucrez la un manuscris, pe la 33 de ani, când am aflat cine e, de fapt, tatăl meu, după un test de paternitate. Când chiar m-am hotărât că voi scrie cartea asta, în urmă cu un an, am căutat două zile manuscrisul ăla început acum şapte ani să văd ce pot recupera de acolo, dar nu l-am mai găsit. Soţul meu, Liviu, mi-a zis: „Lasă-l. Scrie cu vocea ta şi cu starea ta de acum“, şi a fost un bun sfat. Eu vorbesc foarte mult, de ani buni, cu psihologul meu, despre lucrurile personale, despre traumele, anxietăţile şi fricile mele. Sunt amănunte pe care, de asemenea, le-am întors pe toate părţile cu duhovnicul meu. Doar că acum le spun public pentru prima dată. Poate unora li se par dureroase, dar eu le-am mai verbalizat, le-am căutat toate sensurile, şi nu e ca şi cum nu le mai puteam ţine în mine. Dimpotrivă, am început să vorbesc în momentul în care temperatura a scăzut, încât să pot să privesc lucrurile obiectiv. Să văd până unde e vina familiei mele şi de unde a început vina mea pentru ceea ce am trăit.

Cum te-ai împăcat cu tine? Ce s-a schimbat?
Am înţeles că singurul lucru pe care-l poţi schimba e raportarea ta la ceea ce ţi se întâmplă. Că trebuie să priveşti cu foarte multă iubire. Cred în finalul cărţii mele din tot sufletul meu – numai cu iubire şi cu iertare putem să ajungem unde trebuie.

Meciul „istoric“ Portugalia-Ţara Galilor

Cartea a fost scrisă în perioada concediului de maternitate. Naşterea lui Agnes a fost un eveniment extrem de important în viaţa ta, a familiei tale. Pe 26 iulie 2016, scriai, pe Facebook: „Când nici nu mai îndrăzneam să cred...“, alături de un desen cu o fată însărcinată. Cum ai aflat vestea?
S-a întâmplat neaşteptat şi într-un moment extrem de solicitant pentru mine. În luna iunie a acelui an, eram în Marea Britanie, transmiţând în direct, zi de zi, timp de o săptămână, informaţii despre referendumul care avea să aibă loc pe 26 iunie şi despre posibilitatea ca Marea Britanie să iasă din UE. Au fost multe ore de emisie, cu zeci de invitaţi în cadru şi o avalanşă de informaţii, cu previziuni apocaliptice de prelucrat live. În timpul ăsta, aveam constant stări de rău şi mă gândeam la toate motivele posibile pentru care mă simţeam aşa – oboseală, turbulenţele din avion, sensibilitatea la mirosuri puternice –, dar nicio clipă nu m-am gândit că aş putea fi însărcinată. Eram într-o fază în care cam renunţasem să mă gândesc că aş putea să am un copil şi nu mai calculam. Când m-am întors acasă, starea mea de rău s-a accentuat şi am încercat să înţeleg de ce. Medicul mi-a prescris nişte anxiolitice, doar că eu dobândisem un reflex să întreb, în caz că aş fi însărcinată, dacă pot lua cutare medicament. M-a întrebat: „Dar sunteţi?“.

Şi erai.
Ţin minte că am făcut testul de sarcină în timpul meciului de fotbal Portugalia-Ţara Galilor de la Campionatul European. Era pozitiv! Mi-a fost teamă, dincolo de fericirea maximă pe care am simţit-o, şi după ce am ţinut-o în braţe. Dar ştii vorba aia „Toate drumurile duc la Roma?“. Ei bine, toate drumurile chiar duc la Roma.

Şi Roma înseamnă...
Metaforic spus, Roma înseamnă împăcare cu tine, echilibru interior, bucuria aia de a nu tulbura, de a nu te mai hrăni în permanenţă cu nelinişti, cu gânduri rele, cu aşteptări nerealiste. Aşa îmi traduc faptul că am reuşit să duc sarcina, că Agnes e copilul vesel şi sănătos la care am visat – ca o recompensă că m-am învins eu pe mine. Că am reuşit să câştig o bătălie pe care o aveam cu mine timp de 20 de ani. ;

Începutul în televiziune: „Eram Andreea Esca trasă la indigo“

Cum se văd pentru un jurnalist în repaus ştirile de la televizor? Sau ai preferat să-l închizi de tot?
E dezarmant ce se întâmplă. Mi-am petrecut 107 zile pe această canapea ziua, şi în pat, în dormitor, noaptea, privind la TV cum s-au succedat miniştri, prim-miniştri, oameni din Parlament. Nu pot să fiu deconectată de la tot, fiindcă acum chiar am o miză în viaţă. Am de pregătit viitorul unei alte fiinţe. Până acum, mi-a fost comod să mă refugiez în zone de politică externă, pentru că toată treaba asta mă îmbogăţea, simţeam cum cresc, intelectual. Acum nu-mi mai permit să nu-mi bat capul cu vaccinarea din România, cu sistemul de învăţământ. Trebuie să şiu ce se întâmplă. Copilul îmi oferă multă detaşare şi nu stau mereu încrâncenată, dar nici nu pot să mă deconectez. Nu-mi văd viaţa altfel decât contribuind în spaţiul public poate cu o perspectivă care cred că lipseşte, poate cu lucruri care nu s-au spus şi la care m-am gândit un pic mai mult decât alţii.

sanda nicola

Lucrezi în televiziune de la 17 ani. În tot acest timp, ai prezentat ştiri şi reportaje, ai moderat dezbateri şi ai fost martor la evenimente mondiale pe care le-ai relatat în direct publicului român. Cum îţi aminteşti, totuşi, începuturile?
Cu foarte mult amuzament. Accentul era ceva de speriat. Nu exista „e“. Era „ia“. „Bună siara!“ În plus, aveam un mare complex cu dinţii mei. Îmi dezvoltasem un fel de a vorbi şi de a zâmbi în aşa fel încât să nu-i dezvelesc prea mult. Practic, vorbeam cumva printre dinţi şi aveam un botic pe care-l ţineam mai tot timpul încleştat. M-a supărat foate tare că, din cauza felului în care vorbeam, prima mea profesoară de dicţie mi-a zis că sunt un copil răsfăţat. Or, asta contrasta atât de mult cu ceea ce trăiam eu în momentul respectiv! Am început să lucrez în televiziune  mai întâi la postul 3TV Deva, apoi la Pro TV Deva. Anul1995, începuturile Media PRO, eram Andreea Esca trasă la indigo!

În jurnalism, fiecare zi e o nouă provocare. Noi evenimente, noi întâlniri. E vreun subiect anume pe care nu „l-ai acoperit“ şi ţi-ai dori?
Cred că sunt printre cei norocoşi. Chiar am făcut ce mi-am dorit, într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru o audienţă mai mare sau mai mică, de la o staţie la alta. Şi ştiu că n-aş fi putut niciodată să fiu doar prezentator de ştiri, pentru că m-aş fi plictisit îngrozitor. Chiar dacă asta înseamnă să muncesc infinit mai mult, întotdeauna mi-am păstrat statutul acesta hibrid de prezentator-reporter-corespondent. Iar în statutul ăsta de corespondent e ceva ce mi-ar plăcea foarte tare: să fiu acreditată la Jocurile Olimpice. Să fac interviurile cu atleţii şi sportivii după o competiţie importantă. Mă fascinează înalta performanţă şi lupta cu limitele fizice şi psihice. Iar eu trăiesc intens competiţiile! Chiar şi un campionat de fotbal! 

Părerea duhovnicului ei despre carte:

„Am avut senzaţia că îi citesc pe Zlatan Ibrahimović şi pe Steinhart în acelaşi timp“

Ai absolvit facultatea The Open University din Marea Britanie în urmă cu doi ani. Aveai, atunci, 38 de ani. Munca de redacţie, delegaţiile, live-urile de la evenimente important n-au îngreunat sesiunea e exemene?

sanda nicola

Licenţiată în ştiinţe sociale şi politice la 38 de ani Foto Arhivă personală

Cursurile de la Universitatea Open funcţionează pe credite. Îţi achiziţionezi un număr de credite, care au echivalare în sistemul Bologna. Există şi o limită în care trebuie să finalizezi licenţa. În 2008-2009, am băgat cărbuni şi toată curricula pe ştiinţe poltice şi sociale o făcusem. Pe atunci, eram freelancer. La un moment dat, m-am blocat pentru că nu mai aveam bani, iar costurile universităţii sunt foarte mari. Mai aveam nevoie de doar 30 de puncte şi nu mai găseam un curs care să mă intereseze. Până la urmă, am ales unul de management. A fost singurul examen la care am picat vreodată şi pe care a trebuit să-l dau a doua oară! Asta se întâmpla în 2015, odată cu incendiul de la Colectiv şi cu atacurile din Paris. În acelaşi timp, eu aveam presiunea celor 30 de credite pe care, dacă nu le
luam până la finalul anului, totul ar fi fost de pomană. Dar am reuşit, aşa, cu suspans, că altfel parcă nu era vorba de viaţa mea!

Deşi căpătaseşi multă experienţă de muncă, în CV exista şi această descriere: fără studii superioare. Ai resimţit asta ca pe un complex? 
Eu mă simţeam absolut vulnerabilă din punctul ăsta de vedere. Ştiam că îmi limitează opţiunile. Ştiam foarte clar că, fără să am studiile superioare definitivate, pot, cel mult, să rămân o fată de la televizor. Simţeam şi că îmi place presa, dar nu voiam să fiu captivă. Eu vreau să ştiu că am opţiuni. Or, fără să am diploma de licenţă nu pot să aplic la joburi în străinătate, de pildă. Sigur că ştiam multe lucruri, din foarte multe domenii. Mă descurc să vorbesc în trei-patru limbi străine fără probleme. Dar totul era după ureche. Autodidact. Mă prindeai cu lacune unde nu te aşteptai. Făceam gafe flagrante, ruşinoase chiar. Un exemplu: când a murit Slobodan Milošević în închisoarea Tribunalului Penal Internaţional de la Haga (n.r. – Olanda). Exista, atunci, acea ipoteză că fusese otrăvit. Urmau să vină analizele la Institutul de Medicină Legală. Eram în Haga, unde toate indicativele erau într-o limbă olandeză stranie, pe alocuri şi în engleză. Iar eu, în acel moment, nu ştiam că „forensic“ înseamnă medicină legală. Şi am zis că sunt în faţa „Institutului Forensic“. Cam câţi oameni crezi că au râs de mine?

Portret de familie: Sanda Nicola, împreună cu soţul ei, Liviu Iolu, şi fetiţa lor, Agnes FOTO Adina Felea

sanda nicola

A greşi uneori e omeneşte, se spune...
Da, dar de la oamenii de la televizor, publicul are mari aşteptări. Şi eu le-aş avea. Nu e normal ca la televizor să fie oameni nepregătiţi care să-ţi vorbească despre lucruri importante. Am umplut foarte multe goluri prin aceste studii. Şi îmi place. Mă înscriu la un master în toamnă!

Din toate experienţele de viaţă, e vreun episod despre care ţi-a fost mai greu să vorbeşti, ulterior să-l aşterni pe foaie?
Faptul că am făcut un avort. E ceva ce mă ruşinează foarte tare în continuare. Aveam 20 de ani atunci. Dar am simţit că, dacă eu nu recunosc acest lucru, cu atât mai mult în contextul în care vorbeam deschis despre aspecte legate de mama mea, atunci chiar aş fi fost o impostoare. Mi-e greu să mă confrunt cu personajul care am fost, pentru că îl dezaprob din multe puncte de vedere. Dar sunt sigură că, fără confruntarea asta sinceră cu mine, nu ajungeam departe. Aşa înţeleg eu calea spre restauraţie. Hai să ne uităm cu onestitate. Da, sigur că mi-am făcut lucruri care nu mi-au plăcut. Am plecat de acasă nemulţumită de ceea ce sunt, de ceea ce mi-au oferit sau nu mi-au oferit ai mei. Dar, la un moment dat, a devenit strict responsabilitatea mea felul în care eu îmi gestionez problemele şi modul cum trăiesc. Poate dacă aş fi clacat în primele momente, în adolescenţă, dar de acum devine inacceptabil să nu vrei să pui toate experienţele astea într-un scop pozitiv şi vindecător.

Cât de mult a contat apropierea de Dumnezeu în această „vindecare“ a ta? Ai un capitol despre credinţă şi despre prietenia cu părintele Alexie.
Capitolul despre credinţă a fost chiar primul capitol pe care l-am scris din carte. Apropierea mea de credinţă s-a întâmplat experienţial. Mai întâi, a fost contactul cu mase mari de credincioşi – un exemplu e corespondenţa mea de la Vatican când a murit Papa Ioan Paul al II-lea. Am vibrat, am simţit, am rezonat, fără să înţeleg ce se întâmplă. Apoi momentele din Beirut, din acelaşi ani, de după asasinarea premierului Libanului, Rafic Hariri. Apoi, a fost întâlnirea cu Părintele Alexie.

Părintele „din RocKoteca de la Costineşti“

Cum v-aţi cunoscut?
Am fost într-o călătorie, care de fapt era un pelerinaj în Asia Mică, unde sunt Bisericile Apocalipsei, la Efes. Făceam parte dintr-un grup de şase ziarişti care însoţeau acolo 40 de preoţi. Prea duşi la biserică niciunul dintre noi, dar cu suficient de mult bun-simţ ca să încercăm să ne integrăm. Nu era niciunul dintre noi cu spirit de frondă. Bunăoară, căutam să fumăm ţigara mai departe de ei. Cert e că această călătorie a adus oameni foarte faini în grupul nostru. Erau tipologii foarte diferite. Erau părintele Constantin Necula, părintele Nicodim, care e secretar la Mitropolia Moldovei şi care are un doctorat în Brâncoveni. Am intrat în Istanbul şi acest teolog cu doctorat l-a dat la o parte pe ghidul din autocar şi a început să  povestească despre martirajul Brâncovenilor într-o manieră în care n-am mai auzit niciodată. Stai faţă în faţă cu părintele Constantin Necula – te simţi cam mic. Părintele Alexie e un personaj cu totul aparte, care făcuse Facultatea de Drept înainte de a merge la Mănăstire, e cu cinci-şase ani mai mare decât mine. Mi-a atras atenţia într-un mod neobişnuit.

În ce sens?
Aveam nişte glume între noi, ziariştii, la un moment dat. Ziceam: „Eu pe părintele acesta jur că l-am văzut în rockotecă, la Costineşti, prea mi-e cunoscut!“. Nu m-am abţinut şi ştiu că, într-un popas în Istanbul, mă aşez lângă părintele Alexie şi-l întreb: „Părinte, nu vă supăraţi, am o întrebare. Cam ce muzică ascultaţi?“. Şi el mă întrebă: „Atunci sau acum?“. „Atunci, părinte“. „Aaaa, păi Metallica, Deep Purple!“ „Ahaaa, ştiam eu că sunteţi rocker!“ (râde). A fost primul nostru moment simpatic. În orice caz, în timp, a urmat o prietenie foarte faină şi un permanent schimb de provocări intelectuale. Ne-am contrazis pe multe, pe Nobelul Hertei Müller, pe multe teme de actualitate, sensibile din societate, cu care noi ne confruntăm.

O echipă fantastică din viaţa Sandei: psihologul şi duhovnicul

Poate fi un act de curaj să vorbeşti deschis despre credinţă în spaţiul public. Sunt, parcă, mai vocali cei care au discurs antireligios.
Întotdeauna m-am ţinut departe de polemicile publice pe chestiuni de credinţă, pentru că simţeam că practicile mele religioase trebuie să rămână în intimitate.Nu mai cred acest lucru, fiindcă eu cred că se spun foarte multe prostii. Nu contest experienţa negativă a nimănui cu Biserica, dar eu am avut parte de o cu totul altă experienţă şi simt că a devenit necesar să spun asta, la fel cum se spun şi celelalte. Acest părinte, la mănăstire, are un cămin de bătrâni. Merg la schitul ăsta de atâţia ani şi n-am văzut pe nimeni să se înghesuie să-i ajute cu ceva. Văd doar o nevoie acută de resurse ca să îngrijească
20-30 de bătrâni. Şi văd eforturile acestor călugări de a produce în gospodărie, în micuţa lor fermă, hrană pentru aceşti oameni. Sunt mulţi dintre ei care au probleme de sănătate şi n-au asigurare şi-l văd pe acest părinte cum se zbate. Şi ştiu că el nu e un caz singular.

sanda nicola

După cum spuneai, ai făcut, în aceşti ani, terapie la psiholog şi ai avut discuţii despre spiritualitate cu părintele Alexie. Cum s-au completat aceste întâlniri?
Aceşti oameni, fără să se cunoască între ei, au făcut o echipă fantastică în viaţa mea. S-au completat perfect, pentru că gândeau înspre aceeaşi direcţie. Pot să spun că merg de ani buni la psiholog, sunt familiarizată cu mai multe şcoli de dezvoltare personală, dar până n-am înţeles de la părinte că mândria e cel mai otrăvitor păcat dintre toate, iar ţinerea de minte a răului e un blestem, nicidecum o performanţă a memoriei, viaţa mea a fost un adevărat haos.

Părintele Alexie a citit cartea?
Da! Ştii care a fost părerea lui? Mi-a zis: „Am avut senzaţia că-i citesc pe Zlatan Ibrahimović şi pe Steinhart în acelaşi timp“! (Râde) Cel mai frumos compliment!  

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite