INTERVIU Paula Herlo, jurnalist: „Nu mi s-a oferit mită, dar am primit ameninţări, cele mai multe din partea managerilor de spitale“

Paula Herlo FOTO Pro TV

Paula Herlo (39 de ani) povesteşte pentru ziarul „Adevărul“ cum s-a simţit prima dată când a apărut pe micile ecrane şi dezvăluie cât de greu i-a fost să renunţe la oraşul natal pentru Capitală, dar şi cum a răspuns ameninţărilor primite din partea oamenilor pe care i-a incomodat cu materialele sale.

Paula Herlo întârzie câteva minute fiindcă a trebuit să-şi pună imaginaţia la contribuţie şi să creeze o poveste frumoasă prin care să-şi convingă băieţelul să meargă la grădi. A reuşit. Îşi aminteşte că ea a fost educată într-un cu totul alt sistem, unul „tipic comunist“ în care dacă ieşeai din rând erai umilit în faţa colegilor. Acesta e şi unul dintre motivele pentru care Paula Herlo şi-ar fi dorit să facă parte din noua generaţie, generaţia care vorbeşte neîntrebată, generaţia care va schimba România. 

În televiziune a ajuns din întâmplare, a mers la un casting la care „a fost tot Aradul“, iar, după un an de repetiţii „la perete“, primul live l-a făcut la Eclipsa de Soare din 1999. După prima zi de filmări i s-a făcut rău. Tor rău i-a fost şi în 2000, când a fost chemată la Bucureşti: „Stai o lună şi dacă nu-ţi place te întorci acasă.“ S-a întors. Abia în 2003 şi-a luat inima în dinţi şi, după o noapte de plâns, s-a mutat definitiv în Capitală. 

Campaniile Paulei Herlo au pornit din nişte revolte personale şi, uneori, din nişte tristeţi personale. „Dacă «Tu ştii ce mai face copilul tău?» a fost o campanie spectaculoasă şi cu puternic impact emoţional a fost şi pentru că am trecut toate experienţele acelor copii prin ochii şi prin sufletul adultului care şi-a văzut mama plecând la muncă în străinătate.“

„Adevărul“: Cum a fost copilăria Paulei Herlo?

Paula Herlo: Copilăria mea a fost cu de toate, a fost copilăria aceea tipic comunistă în care părinţii mei erau mai mult la serviciu decât acasă. Tatăl meu a fost gestionar, iar mama mea a fost amenajator la Baza Sportivă Tineret. În vacanţe mergeam la Buzău, la bunici. La ţară era perfect, nu aveam constrângeri de niciun fel, bunicii ne lăsau să facem ce vrem, toată imaginaţia noastră era pusă în slujba jocului. Am un frate mai mare, făceam o mulţime de boacăne, ne şi băteam. (Râde)

Ce visai să devii?

Am trecut prin toate. (Râde) Prima dată mi-am dorit să fiu vânzătoare, pentru că mă fascina casa de marcat când mergeam să cumpăr pâine. Mi se părea ceva grozav. Am vrut să mă fac şi învăţătoare, iar mai apoi, fireşte, doctoriţă, dar nu pentru mult timp. Am mai vrut o perioadă să fiu şi cântăreaţă. 

Ai voce?

Da, am şi făcut nişte cursuri de canto, pentru că mama a crezut că face din mine o mare stea. (Râde)

Cartea ţi-a plăcut sau copiai temele în pauză?

Nu copiam temele de la colegi, eram un elev bun. Nu am fost cea mai bună din clasă, asta s-a întâmplat abia într-a VIII-a. În primii ani, până m-am prins eu care îi treaba cu şcoala, am fost un elev silitor, adică luam premiu, dar nu excelam. Făceam temele, îmi era ruşine să nu îmi fac temele, să nu învăţ, era modelul acela comunist de învăţământ în care dacă nu erai în standarde, erai umilit în faţa clasei. Cred că toţi cei din generaţia mea au trecut prin asta. Teama asta de umilinţă în faţa celorlalţi copii probabil te responsabiliza, dar eu cred că este o mare prostie, deşi încă se mai practică în şcolile din România. 

Tu ai fost umilită de profesori?

Bineînţeles, cred că tuturor ni s-a întâmplat. În clasa a X-a profesoara ne-a cerut un atlas de geografie, iar mama nu a avut bani atunci să-l cumpere. Efectiv nu a avut bani – „Până la salariu nu am bani să ţi-l cumpăr.“ Şi de fiecare dată aveam această discuţie la oră: „Este singura elevă din clasă care nu are atlas de geografie.“

Ai fost supărată pe mama?

Nu, evident că înţelegeam situaţia, noi am avut măsura banilor de mici, am ştiut când se poate şi când nu se poate. 

„Când am aflat că mă vor la Bucureşti am plâns toată noaptea. Am avut o mică depresie“

Ai făcut o pauză de un an după ce ai terminat liceul, ai vrut să munceşti şi să câştigi banii tăi. 

Da, un an am lucrat ca vânzătoare. Am avut şi casă de marcat. (Râde) Nu eram hotărâtă dacă să merg la facultate în Timişoara sau să rămân în Arad. Nu eram convinsă ce facultate să urmez şi s-a dovedit că Facultatea de Ştiinţe Economice, spre care toată lumea mă îndrepta, clar nu era ceea ce-mi doream. Veneam foarte obosită după un liceu care nu a fost deloc uşor, după un Bacalaureat solicitant şi nu mi s-a părut nicio tragedie să iau o pauză.

Dar părinţilor?

Nici lor. Am hotărât să muncesc, să fac bani şi a fost OK. Iar în acest timp mi-am luat şi suficiente informaţii încât să-mi dau seama ce facultate vreau să fac. Am dat la Confecţii, ceva ce mie îmi plăcea, nici nu a trebuit să învăţ foarte mult pentru că eu am terminat un liceu de matematică-fizică şi examenul la facultate se dădea din aceste materii. Am intrat cu bursă, care a fost foarte bună, pentru că eu în acelaşi timp lucram la un punct de calculatoare, iar bursa şi salariul erau cât salariul mamei. 

Când ţi-ai dat seama că vrei să apari la televizor?

Nu mi-am dat seama. Într-o zi mergeam cu tramvaiul la facultate şi am auzit un anunţ, se căutau reporteri la Pro FM şi Pro TV Arad. Aveam laborator de chimie şi le-am zis colegelor: „Băi, se deschide Pro TV Arad, nu mergem şi noi la casting?“ Şi toate ne-am depus dosarul. (Râde) Sâmbătă era depunerea dosarelor, iar vineri eu nu aveam copie după buletin, dar avea un prieten cheia de la PNŢCD Arad şi am făcut acolo o copie. Tot Aradul a fost la acea preselecţie. Am trecut prin diverse probe şi din 400 de persoane au fost aleşi cinci reporteri. Eram în al doilea an de facultate când m-am angajat la Pro TV Arad. 

Nu ţi-a fost greu?

Ba da, dar am avut o înţelegere cu profesorii, îmi luam cursurile de la colegi şi mergeam doar la laboratoare. A fost foarte greu, pentru că eu nu-mi puteam lua concediu, la Pro TV lucram şi ziua, şi noaptea, dacă se întâmpla ceva, trebuia să mergem să filmăm. A fost foarte complicat, dar nu imposibil, dovadă că am reuşit să duc facultatea până la final, inclusiv să-mi iau licenţa. 

Îţi mai aminteşti prima ta apariţie la televizor?

Primul live a fost la Eclipsa de Soare din 1999, nu mai apărusem niciodată la televizor, dar cei de la staţia centrală au decis să bage un debutant în ditamai proiectul, într-un tur de forţă pentru toţi corespondenţii Pro TV. În preziua eclipsei a fost foarte amuzant pentru că aveam două transmisii: primul live îl făcusem de pe o scenă improvizată de colegii mei, iar în pauza de 40 de secunde până la următorul live, un coleg a venit, m-a luat în braţe şi m-a mutat în locul celălalt. Am zis şi al doilea text, a fost foarte bine, toată lumea a fost mulţumită. A doua zi a fost un tur de forţă, intram din oră în oră în live şi-mi amintesc că la ora 19.00, după ce s-a terminat totul, colegii mei sărbătoreau, erau bucuroşi, era prima noastră experienţă, dar mie mi s-a făcut rău şi am plecat acasă. (Râde) A fost foarte solicitant, dar foarte frumos. 

Dar cum te-ai pregătit, practic nu aveai nicio noţiune despre ce înseamnă televiziunea.

În '98 m-am angajat la Pro TV, iar timp de un an am lucrat „la perete“. Făceam ştiri, iar seara prezentam jurnalul ca şi cum aş fi fost în direct, mă aşezam la pupitru şi simulam un jurnal cap-coadă. Directorul staţiei a fost foarte strict în privinţa asta, când venea momentul să intri în direct trebuia să fii perfect. Primul meu live adevărat a venit după multe repetiţii, ca la teatru.

Cum au reacţionat părinţii când şi-au văzut fiica pe micile ecrane?

Mama nu se exteriorizează, dar sunt sigură că a fost foarte, foarte mândră de mine. Tata la fel, mai ales că el nu-şi imagina niciodată că eu aş putea să fac asta. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu el când eu eram mai mică. Am văzut-o la TVR pe prezentatoarea care spunea programul şi i-am zis lui tata: „Vreau şi eu să fac asta, să prezint şi eu.“ Şi el mi-a zis: „Păpuşă, trebuie să faci altceva, acolo nu ai cum să ajungi.“ I se părea ceva de neatins, cum să ajung eu la Bucureşti, să intru în televiziunea publică, ce pile trebuia să am. Deci au fost foarte mândri de mine. 

Venirea în Bucureşti a fost groaznică, pentru mine a fost ca şi cum m-am aruncat în gol   Paula Herlo, jurnalist  

Cum a fost venirea în Capitală?

Groaznică! Eu vin dintr-un orăşel foarte boem, cu o populaţie foarte calmă, la noi dacă se certa cineva era eveniment. Şi am venit în Bucureşti, în prima zi m-a certat doamna de la metrou că aveam cartela expiată, la Pro TV m-a mai certat cineva, aveam impresia că toată lumea mă ceartă. A fost groaznic, eu, fără să-mi dau seama atunci, am avut o mică depresie. Când mi-am dat seama cam cum stau lucrurile, m-am repliat şi totul a fost în regulă. Pentru mine a fost foarte greu, nu m-am adaptat uşor la viaţa de Bucureşti. 

Ce vârstă aveai?

Aveam 26 de ani. A fost grea tranziţia, pentru că eu aveam o gaşcă de prieteni acasă, Aradul e mic, mergi pe jos dintr-o parte în alta, cunoşti pe toată lumea. E ca şi cum pleci de la tine de acasă într-un loc absolut necunoscut, ca şi cum te-ai arunca în gol, aşa a fost pentru mine. Pe mine m-au mai chemat o dată la Bucureşti, în 2000, când au fost nişte inundaţii catastrofale în toată ţară şi atunci am avut un maraton de transmisiuni. La scurt timp m-au chemat la Bucureşti.

Şi ce s-a întâmplat?

Nu am rezistat, m-am întors acasă. A fost jale pe mine când m-au chemat. Ţin minte că directorul de atunci mi-a zis: „Stai o lună şi dacă nu-ţi place te întorci la tine acasă.“ Şi m-am întors. Toată viaţa mea din Arad mi se părea perfectă la acel moment şi nu înţelegeam de ce trebuie să schimb asta. Drept urmare nici nu am schimbat-o prima dată, abia a doua oară am lăsat totul şi am venit la Bucureşti.

Dar cum s-a întâmplat să te cheme din nou?

În 2003 a fost o selecţie destul de bogată de oameni din ţară, atunci am venit eu, Ovidiu Oanţă, Cristi Leonte, Oana Andoni, ceva mai devreme Olivia Steer, fusese o recrutare masivă de oameni din staţiile locale. M-a sunat Romeo Diaconescu şi mi-a zis: „Hai, vino, am nevoie de tine.“ Am închis telefonul, am plâns toată noaptea, iar dimineaţa m-am hotărât să accept.

Cum te-ai decis să faci acest pas?

Mi-am dat seama că meserie aici (la Bucureşti – n.red.) puteam face. Şi la Arad am fost foarte dedicată şi pasionată de jurnalism mai mult decât de prezentare. Mie îmi plăcea mai mult să fiu reporter decât prezentatoare, bineînţeles, era frumos să prezinţi, mi se părea ceva flatant, dar mi-am dat seama că trebuie să vin aici ca să fac performanţă.

Ţi-ai dorit să apari la televizor şi pentru că voiai să fii cunoscută?

Normal, cred că toţi avem în noi o doză de exhibiţionism ca să facem meseria asta. Da, mi-a plăcut şi mi-am dorit să apar la televizor, mi-a şi plăcut reacţia oamenilor după ce am apărut la televizor. Am şi o întâmplare haioasă, zâmbesc de fiecare dată când o povestesc sau mi-o amintesc.

Povesteşte-mi.

Iacătă, apar eu la televizor, primul meu jurnal la Pro TV Arad. Eram toată aranjată, machiată frumos, părul coafat, deci eram altcineva. A doua zi pe teren, nemachiată, la liderul de sindicat din Arad. Şi-mi zice: „Tu, am văzut că aţi lansat Pro TV Arad, foarte bine că aţi lansat înainte la Timişoara, bine că noi primii şi nu ei, că tot timpul numai ei, numai ei. Dar unde aţi găsit-o pe aia de prezintă?“, „Dar ce aveţi cu ea?“, „Nu ştiu, da' alta mai bună n-o găsit?“, „Ce nu vă place?“, „Uite, cât eşti tu de drăguţă, de ce nu te-o pus pe tine să prezinţi? Aşa, dicţie are şi zice, dar părul ăla...nu ştiu, e prea bătrână. Nu-mi place mie“, „Domne, eu sunt aia. Eu prezint ştirile“, „Doamne, dar ce-ţi fac de te îmbătrânesc aşa?“ Am râs! El s-a ruşinat, săracul. „Zi-le să nu mai pună atâta fard pe tine.“ Operatorul râdea în hohote în spatele camerei, nu ştia cum să se ascundă. (Râde)

Copilul de pe prispa casei

Declarai la un moment dat că nu ai fost întotdeauna preocupată de nevoile celorlalţi. Când s-a schimbat acest lucru?

Am trăit două experienţe în Arad. O dată când am adunat bani pentru o fetiţă care trebuia să fie operată pe creier, s-a mobilizat staţia şi s-au strâns mai mulţi bani, iar eu am venit cu ideea ca diferenţa să o donăm unei alte familii care avea nevoie pentru băieţelul lor. A fost o experienţă atât de puternică din punct de vedere emoţional, m-am stăpânit cât am fost în direct, dar apoi am plâns foarte tare. Iar a doua a fost când eram la secretariat, un domn m-a recunoscut de la televizor şi mi-a povestit că are un băieţel care avea nevoie de un aparat care să-l ajute să respire. Suferise un accident şi stătea de un an în spital conectat la aparate şi şi-ar fi dorit un aparat ca să-l poată duce acasă. Era foarte scump, costa peste 20.000 de euro. M-am hotărât să-l ajut pe acel om şi prin campania de Crăciun „Dăruieşti şi câştigi“ am reuşit să strângem banii pentru aparat, l-am cumpărat şi a fost chiar de Sf. Nicolae, era şi ziua băieţelului, eu eram la spital, îmi amintesc că după ce s-a terminat totul am plecat pe jos acasă şi ningea cu fulgi mari şi a fost o senzaţie...

Acelea au fost primele momente în care eu am simţit bucuria egoistă de a te bucura de bucuria celui pe care îl ajuţi. Prima dată când am simţit că vreau să mă implic cu adevărat în problemele celorlalţi în mod constant şi să fac din asta o a doua activitate a mea, a fost după ce deja eram în echipa „România, te iubesc!“, câştigasem toate acele premii, eram complet aşezată, acasă totul era foarte bine. Eram într-un echilibru atât de bun cu mine încât am simţit că am de oferit şi celorlalţi din timpul meu, din experienţa mea. 

În campania „Tu ştii ce mai face copilul tău?“ noi am cerut acordul tuturor, părinţii au ştiut că micuţii lor vor fi filmaţi, şi-au dat acordul, dar cred că nimeni nu a realizat care este trauma propriului copil până când nu i-au văzut vorbind la televizor   Paula Herlo, jurnalist

Prima campanie la Pro TV a fost „Tu ştii ce mai face copilul tău?“. Cât de greu a fost să porneşti şi să duci la bun sfârşit acest proiect?

A fost groaznic. Eu nu aveam copii atunci, acum cred că mi-ar fi şi mai greu, dar felul în care eu am empatizat cu acei copii... Târziu mi-am dat seama că dacă acea campanie a fost una spectaculoasă şi cu puternic impact emoţional a fost şi pentru că am trecut toate experienţele acelor copii prin ochii şi prin sufletul adultului care şi-a văzut mama plecând la muncă în străinătate.

Adică tu.

Da, aveam 22 de ani când mama a plecat în Israel, dar îmi amintesc că a fost pentru mine la fel de greu şi de emoţionant şi m-am gândit cam cum ar fi trebuit să fie pentru acei copii mici. Şi dacă poveştile au fost spuse în felul acela puternic realist a fost pentru că eu am simţit asta, am simţit lipsa mamei mele. 

Ce a fost cel mai greu de realizat totuşi?

În momentul în care porneşti pe un astfel de drum şi îţi asumi că intri în poveşti extrem de emoţionante, nu e nimic greu. Pentru mine mai greu a fost să descopăr poveştile, să sap în comunităţile locale în care am ajuns şi să descopăr poveştile cu adevărat relevante pentru ca acea campanie să transmită exact mesajul pe care eu mi l-am dorit.

Care a fost acela?

Că acei copii, chiar dacă sunt în grija bunicilor, rămân acasă singuri, pentru că nimeni şi nimic nu poate înlocui un părinte. A fost cu atât mai impresionant pentru mine cu cât mulţi părinţi s-au întors să-şi ia copiii după ce i-au văzut la televizor. Noi am cerut acordul tuturor, părinţii au ştiut că micuţii lor vor fi filmaţi, şi-au dat acordul, dar cred că nimeni nu a realizat care este trauma propriului copil până când nu i-au văzut vorbind la televizor. Copiii nu au curajul să le spună părinţilor ce simt, ca să nu-i rănească, să nu-i supere, să fie ei copiii maturi care înţeleg plecarea părinţilor pentru că nu mai sunt bani, dar ei, de fapt, nu-şi doresc nimic din toate astea. 

Ai stat de vorbă şi cu oameni pentru care nu mai exista speranţă. 

Da, la campania „Avem viaţă în sânge“ toţi pacienţii pe care eu i-am filmat erau diagnosticaţi, avuseseră o remisie, se vindecaseră, dar aveau o cădere, aveau recomandare de transplant. Voiam să arăt cine sunt cei care au nevoie de acest Registru. Eu eram pusă în temă, doctorii îmi spuneau că sunt în situaţii grave, că şansele de supravieţuire sunt foarte mici şi că doar un miracol i-ar putea salva. Eu eram perfect conştientă spre ce pacienţi mergeam, ştiam că pentru mulţi era prea târziu. 

Faptul că eu am plâns pe teren s-a văzut când am scris şi am montat, pentru că apoi a plâns toată ţara. Dacă eu am plâns pe teren am ştiut clar că vor plânge şi telespectatorii, pentru că toate emoţiile pe care eu le acumulez pe teren şi în relaţiile cu oamenii se transmit în materialele pe care le scriu   Paula Herlo, jurnalist

Cât de importantă este modestia în această meserie? Pentru ca omul din faţa ta să simtă şi să creadă că tu chiar vrei să-l ajuţi şi că nu este doar subiectul unui alt material de presă.

Eu la rândul meu sunt un om simplu, dacă nu mi s-ar fi dat şansa să fac meseria asta, aş fi fost un om simplu din Arad. Şi atunci cred că pot vorbi de la om simplu la om simplu. Eu întotdeauna cred că am reuşit să-i aduc la un nivel de dialog foarte onest, nu mă duc acolo descălecând din maşini scumpe, nu cred că-i fac cumva să se simtă inferiori. Eu nu i-am simţit niciodată crispaţi în prezenţa mea, dimpotrivă, s-au deschis foarte rapid. 

Sunt sigură că au existat momente în care nu ţi-ai putut stăpâni lacrimile. 

Da. Nu am cerut să se oprească filmarea, când am simţit că vreau să plâng, am plâns, nu m-am dat pe mine la televizor plângând pentru că nu cred că asta este miza. Dar faptul că eu am plâns pe teren s-a văzut când am scris şi am montat, pentru că apoi a plâns toată ţara. Dacă eu am plâns pe teren am ştiut clar că vor plânge şi telespectatorii, pentru că toate emoţiile pe care eu le acumulez pe teren şi în relaţiile cu oamenii se transmit în materialele pe care le scriu. 

Sunt cuvinte, gesturi, momente care au rămas cu tine? 

Foarte multe. Şi sunt în special momentele legate de copii aflaţi în situaţii dramatice, ei m-au învăţat nişte lecţii care mă vor ajuta toată viaţa. În campania „Avem viaţă în sânge“, care a dus la înfiinţarea Registrului Donatorilor de Celule Stem, eu am interacţionat în special cu copii bolnavi de cancer şi ce a fost şi mai trist a fost că ştiam că mulţi dintre ei nu aveau şanse de supravieţuire. Dar faptul că eu eram acolo şi că părinţii au fost de acord să vorbească despre asta m-a motivat să lupt până la ultima picătură de efort să înfiinţez Registrul. Cred că cele mai dure au fost veştile care veneau după. 

Revenind, e un băieţel care stătea pe prispa casei pe care o construise tatăl lui, plecat la muncă în Italia şi care a murit într-un accident. Iar mama, când a plecat şi l-a lăsat la bunici, i-a spus că se duce să construiască gardul şi porţile garajului, asta în 2007, stăteam cu el pe prispă, era mic, avea 9 ani. Ne-am revăzut patru ani mai târziu şi l-am întrebat ce face mama lui, mi-a spus că e tot în Italia şi l-am întrebat de ce e în continuare acolo, iar răspunsul lui a fost acelaşi: „Ca să construiască gardul şi porţile garajului.“ În realitate, mama era tot în Italia pentru că singură fiind nu avea nicio şansă să-l crească aşa cum şi-ar fi dorit. El în continuare şi-ar fi dorit-o aproape şi era o durere şi de-o parte şi de alta. Mama în Italia, departe de copilul ei, şi copilul pe prispa casei, ştiind că nu vor putea fi împreună prea curând. Probabil că se va întâmpla majoratul şi el va lua calea Italiei să fie aproape de ea. 

Spuneai că ai învăţat multe lecţii, care este cea mai importantă?

Probabil că lucrul care m-a schimbat cel mai mult a fost să înţeleg că pruncii cresc bine, frumos şi echilibrat doar lângă părinţii lui. Când l-am născut pe Vladimir am luat asta atât de în serios, încât m-am întors la serviciu când avea opt luni, dar eu în orice deplasare îl luam cu mine, dimineaţa ne despărţeam, el rămânea la hotel cu bunica, iar seara eram din nou lângă el. Deci eu nu am lipsit nicio noapte de lângă el în primii doi ani şi jumătate, eu îl adorm şi cu mine se trezeşte. Cred că pruncii în primii ani trebuie să-şi simtă părinţii lângă ei. Asta e lecţia cea mai importantă pe care am învăţat-o. 

„Campaniile mele au pornit de la adevăruri care mă enervau“

Observ că toate campaniile şi materialele tale au la bază o revoltă personală.

Da, în general au pornit de la adevăruri care mă enervau. De exemplu, Registrul Donatorilor, pe măsură ce documentam şi îmi dădeam seama că absolut nimeni din ţara asta nu a făcut niciun demers pentru bolnavii de cancer, mă umpleam de furie. Şi pe măsură ce vorbeam cu autorităţile şi vedeam că nimeni nu-şi dă interesul, mă enervam şi mai tare. Iar medicii erau resemnaţi: „Dacă reuşiţi dumneavoastră...“ Am pus atâta presiune până am reuşit. Îmi amintesc că la conferinţa de presă, când s-a lansat Registrul, toţi medicii spuneau: „Am vrea să-i mulţumim Paulei Herlo.“ Şi fiecare mulţumea Paulei Herlo, iar un jurnalist de la o agenţie de presă le-a zis: „Domnilor, ne mai spuneţi şi nouă ceva? Că până acum aţi mulţumit Paulei Herlo.“ „Da, pentru că nu aveam Registru dacă nu era atât de bătăioasă.“ 

Uite, nu asta e, de fapt, problema. Schimbările nu ar trebui să plece în primul rând de la oamenii din interior? Oameni care sunt, după cum ai zis şi tu, resemnaţi. 

Ba da, e un soi de resemnare mai ales în rândul sistemului sanitar, care vine şi dinspre pacienţi şi dinspre medici. 

E şi multă teamă.

Da, să ştii că în rândul medicilor există şi o teamă, pentru că tu dacă ieşi din rând, sistemul te înghite şi te striveşte. Sistemul sanitar te striveşte. Au fost cazuri izolate în care medici au ieşit şi au vorbit despre problemele şi lipsurile din spitale şi apoi au fost trimise controale peste ei şi au fost intimidaţi. Eu sper ca lucrurile să se schimbe, mai ales că avem un ministru tânăr. 

Ştiu că îl cunoşti personal pe Vlad Voiculescu.

Vlad a fost unul dintre primii noştri voluntari la „Dăruieşte viaţa“, le-a căutat pe fete şi le-a zis că vrea să facă voluntariat, că poate aduce medicamente, că lucrează cu Asociaţia Pavel şi că ar vrea să ajute. Între noi s-a legat o prietenie foarte puternică şi mă bucur că nu sunt la serviciu cât e el ministru pentru că îl pot observa detaşată de acasă. Este un om de o bunătate cum rar am întâlnit în viaţa mea. Din păcate timpul lui e foarte scurt, dar ştiu că va face lucruri bune. 

Ţi s-a oferit mită sau ai fost ameninţată? Pentru că materialele pe care tu le realizezi deranjează anumiţi oameni din sistem. 

Nu mi s-a oferit mită, dar am fost ameninţată. Nu m-au speriat. În ceea ce mă priveşte cele mai multe ameninţări veneau din partea celor pe care îi deranjam, în special managerii de spitale, pe care îi dădeam la televizor că fură sau că duc un management defectuos. Ameninţările nu le-au făcut în mod direct, dar am aflat, de exemplu, după ce am plecat dintr-un spital, că directorul le-a spus angajaţilor că eu am fost atât de dură pentru că nu a fost el de acord să-mi dea nişte bani pe care eu i-aş fi cerut. Le-a spus că o să facă plângere şi mă va da în judecată şi le-am spus: „Abia aştept să ne întâlnim la tribunal.“ Discuţia asta am avut-o şi cu el. Bineînţeles că nu m-a dat în judecată. 

Campaniile tale au ajutat mulţi oameni, iar unele au reuşit să schimbe legi. Ce sentiment este mai puternic: că tu, Paula Herlo, ai reuşit să schimbi ceva sau că oamenii vor primi, în sfârşit, o şansă? 

Sunt amândouă. În fiecare campanie mă concentrez pe rezultat gândindu-mă la cei cărora le va schimba viaţa. Iar în momentul în care primesc un telefon, cum a fost în cazul Registrului, sigur că orgoliul meu a fost foarte bine gâdilat atunci. Dar dincolo de asta, cred că schimbările de legi chiar ajută nişte oameni să trăiască. 

Ce ai simţit în momentul în care ai auzit: România, Pro TV, premiul Emmy? 

Eu îmi amintesc că am fost complet bulversată, când am văzut toţi acei oameni, l-am văzut pe Anderson Cooper, oameni de la CNN la care eu mă uitam ca la nişte zei. Nu am putut să spun nimic altceva decât că sunt onorată, am avut un blocaj, dar mi-am revenit ulterior. A fost un moment de maximă fericire. După ce s-au născut copiii mei, mi-am dat seama că există un sentiment şi mai puternic. 

Consideri că acela a fost un soi de apogeu al carierei tale?

Nu, cred că se poate mai mult. Nu cred că există un apogeu al carierei la noi, noi, jurnaliştii, suntem nişte artişti care livrează opere de artă, mai mult sau mai puţin reuşite, publicului care ne priveşte. Uitându-mă în urmă, cred că au fost materiale şi mai bune decât acela. Am mai mult de spus în cariera mea. 

„Generaţia tânără e o generaţie din care mie mi-ar fi plăcut foarte mult să fac parte“

Acum eşti în concediu, dar bănuiesc că nu te-ai detaşat complet de televiziune. Pregăteşti ceva?

Mi-ar plăcea să fac un reportaj la „România, te iubesc!“ despre părinţii care îşi bat copii, în România este un procent de 63%, mi se pare enorm şi mi se pare groaznic. Foarte puţini dintre părinţi înţeleg că ideea nu este că îi dai o palmă la fund copilului şi îl doare sau nu, ci ce simte el în acel moment. Acea palmă îl va transforma în adultul care se simte neacceptat, neînţeles şi neiubit. Mi-ar plăcea să vorbim despre asta poate într-o campanie sau într-un reportaj în care să le explicăm oamenilor că simplul gest de a ridica mâna la un copil îi poate afecta viaţa şi viitorul în cel mai dramatic mod. Copilul are dreptul la o viaţă sănătoasă, tu ca adult nu ai dreptul să-i mutilezi viitorul propriului copil fie şi cu o palmă. La ţară e un gest absolut instinctiv, dar copilul nu trebuie să asculte de frică. 

Eşti implicată şi în Asociaţia „Dăruieşte viaţa“.

„Dăruieşte viaţa“ a pornit de la o întâmplare, Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu luptau pentru un băiat bolnav de cancer, Dragoş, care era condamnat la moarte de sistemul sanitar din România. Ar fi trebuit să plece la tratament în Israel, pentru un transplant de măduvă, noi neavând Registru. Ele au aflat de campania mea, m-au contactat, ne-am întâlnit şi mi-am dat seama că ele luptă pentru un băiat pe care nu-l cunosc şi luptă împotriva unui sistem. Şi după ce le-am văzut aşa bătăioase şi ieşite din tipar, le-am propus să facă o asociaţie prin care să lupte pentru aceşti oameni bolnavi. Şi de aici, printr-o facilitate fiscală, împreună cu Ştirile Pro TV, am reuşit să adunăm vreo patru milioane şi jumătate de euro care au fost investiţi în spitalele din România, în special în secţiile pentru bolile de sânge. La Fundeni am dublat capacitatea, am mai construit încă 12 săli, la Timişoara am construit un laborator de citogenetică. Am pus pe picioare Registrul, dar dacă nu se construia în jurul lui toată această infrastructură, nu putea fi funcţional. 

Iubeşti România?

O iubesc, cu bune şi rele. Nu m-aş muta de aici, sunt puternic legată de ţara asta, de obiceiuri, de oameni, de familie, de prieteni, de lumea care mă înconjoară, şi de mica realitate în care te aşezi tu cumva încercând să te protejezi de adevărata realitatea. O iubesc, mi-aş dori mai mult simţ civic, pe scurt, mi-aş dori să meargă lumea la vot. Dacă eu apuc ziua în care să văd prezenţă de peste 80% se cheamă că ceva s-a schimbat în ţara asta. Nu contează cu cine votezi, dar dacă nu mergi la vot e ca şi cum ţi-ai dori să devii astronaut, dar tu nu de duci la şcoală, ca şi cum ţi-ai dori ceva, dar nu faci nimic pentru acel lucru. Aşa e şi România asta, noi toţi ne dorim să fie mai bine, dar nu mergem la vot, lasă să se ducă alţii, să decidă alţii. Eu sunt foarte surprinsă de atitudinea asta.

Ai încredere în generaţia tânără?

Foarte multă, generaţia tânără e o generaţie din care mie mi-ar fi plăcut foarte mult să fac parte. Este o generaţie foarte diferită de a mea, şi ca atitudine, şi ca idealuri, şi ca stil de viaţă. Eu am încredere mare în noua generaţie, pentru că este prima care verbalizează, care are curajul să vorbească. Şi generaţia asta care are curajul să vorbească eu cred că are puterea de a produce schimbări, dacă se duce şi la vot. Noi am fost educaţi să nu vorbim neîntrebaţi, astea erau regulile la şcoală, e, şi această generaţie vorbeşte şi neîntrebată, iar mie îmi place acest lucru.