INTERVIU Ernest Takacs, realizator TV: „Am fost plimbat în portbagajul unei maşini“

INTERVIU Ernest Takacs, realizator TV: „Am fost plimbat în portbagajul unei maşini“

Ernest Takacs prezintă în fiecare duminică emisiunea „Ochii din umbră“ FOTO Kanal D

Ernest Takacs, prezentatorul emisiunii „Ochii din umbră“, de la Kanal D, a vorbit în cadrul unui interviu pentru ziarul „Adevărul“ despre succesul unui gen de format pe care publicul român îl agreează, despre noul statut de tată, dar şi despre întâmplări mai mult sau mai puţin ştiute de la filmări.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe fotoliul din piele neagră dintr-una din sălile de protocol de la Kanal D te simţi ca un adevărat sultan. Miroase a cafea turcească şi atmosfera e una relaxată. Pentru a intra pe uşă, Ernest se îndoaie puţin de la jumătate şi păşeşte ferm, cu mâna întinsă, spre mine. Poartă un pulover roşu aprins şi soarbe dint-un pahar cu licoare neagră.

Despre Ernest (33 de ani) nu se prea scrie în presă. Nu îl vezi pe prima pagină a tabloidelor şi nu îi sunt atribuite titluri bombastice în culori stridente. E adeptul unei vieţi modeste, nu are nevoie de multe pentru a fi fericit, cu atât mai mult de o ştire pentru gură-cască. „Keep it simple“ e deviza lui, una pe care ţine să o menţioneze mereu de-a lungul interviului. A rămas parcă acelaşi om simplu care făcea paşi mărunţi spre casa „Big Brother“. Iar acum face paşi mari înspre propria casă, acolo unde îl aşteaptă familia. Şi a doua meserie: tătă cu normă întreagă.

E fericit cu ce are şi asta se poate citi cu uşurinţă pe faţa lui. Realizează un format de emisiune pentru care românii au o slăbiciune. Şi nu se fereşte să o ascundă. De fapt, e un subiect amplu disecat şi pe care îl explică cu calm de fiecare dată. E un om simplu şi aşa vrea să rămână, indiferent de părerea celor care cred că le strică relaţiile.

Adevărul“: Emisiunea pe care o prezinţi la Kanal D, „Ochii din umbră“, este una dintre cele mai urmărite duminica, în prime-time. Care crezi că e cheia succesului?

Ernest Takacs: Formatul în sine este de asemenea natură încât să vină în fiecare episod cu ceva nou. Adică nu e ceva ce poţi anticipa, nu există două poveşti de viaţă la fel şi nu există doi oameni care să aibă acelaşi comportament într-o situaţia anume. Fiecare reacţionează în felul lui, date fiind educaţia, factorii de mediu şi aşa mai departe. Bănuiesc că de aici şi interesul. În mare, cam ştii despre ce e vorba în emisiune. Dar de fiecare dată te surprinde cazul, povestea de viaţă a fiecărui om. Bănuiesc că de aici şi succesul.

Crezi că românii se regăsesc cel mai bine în acest gen de reality?

Cu siguranţă, dacă nu s-ar regăsi în genul ăsta de poveste nu s-ar uita. Nu ştiu dacă ai făcut vreodată o analiză să vezi dintre cei care se uită, câţi se uită pentru că se regăsesc în poveştile alea, că empatizează cu ceea ce se întâmplă şi că au o trăire emoţională şi câţi se uită pentru distracţie, ca să râdă, ca să se deconecteze. Pentru că, la urma urmei, televiziunea asta ar trebui să facă, să ofere entertainment. O parte dintre cei care se uită, într-adevăr, emapatizează ori cu subiectul ori cu povestea în sine. Sunt oameni care sunt trecuţi prin situaţii de genul ăsta şi care poate şi-au rezolvat nişte probleme emoţionale. Poate că au putut să treacă peste acele momente sau poate încă mai poartă nişte răni, nişte cicatrici. Asta îi ajută să vadă cum reacţionează alţi oameni. Am observat, mai ales, că îi ajută genul de personaj puternic care depăşeşte obstacolele. Pentru ei e un exemplu, „Da, domn’le, asta tre’ să fac în viaţă. Nu are rost să stau cu capul plecat şi să-mi ling rănile ani în şir. Viaţa merge înainte“. Şi mai sunt şi cei care se distrează, adică nu învaţă nimic din ce este prezentat acolo. Pur şi simplu vor să vadă partea de deznodământ, de flagrant, momentul în care magneţii sunt puşi faţă în faţă şi se atrag sau se resping.

Omul potrivit la locul potrivit

Tu, de altfel, eşti primul care a implementat un astfel de format pe piaţa din România, lucru pentru care ai fost premiat de mai multe ori gala TV Mania.

Am primit de multe ori distincţia „Cel mai bun reality“, într-un fel sau altul. Categoria a avut mereu o altă denumire. A avut mereu cea mai bună emisiune despre oameni obişnuiţi, cel mai bun reality. De la an la an se schimbă genul de încadrare. Am mai luat premiul ăsta acum patru ani. Practic, nu eu am implementat. S-a nimenit să fiu omul potrivit la momentul potrivit şi la locul potrivit. Un producător de televiziune a venit cu ideea să aducă formatul ăsta din afară. Întâmplarea a făcut că atunci eu lucram la alt post TV şi el tot acolo. A apelat la mine, „Haide să facem un pilot. Cunoşti formatul «Cheaters»? (Trădaţi în dragoste – n.r.)“. „Da!“ Urmărisem „Cheaters“ pe Zone Reality şi chiar mi-a plăcut treaba de la bun început. Atât de mult că am început să fac şi o şcoală de detectivi particulari ca să fiu cât mai în temă cu subiectul ăsta. Ca să ştiu despre ce vorbesc, să fiu în pielea unui detectiv, să faci lucrurile astea pe bune. Am făcut trei luni de pregătire practică, cu tot tacâmul.

Poveşti de viaţă cu care românii empatizează

Spuneai că oamenii se uită fie pentru a empatiza, fie pentru a se distra. Dar, oare, înţeleg că poveştile prezentate nu sunt reale, ci reprezintă nişte reconstituiri bazate pe adevăr?

Îşi dau seama de lucrurile astea, este un subiect care a fost îndelung disecat. Se vorbeşte despre asta încă de pe vremea când era „Naşul“, la postul B1 TV, şi trăia Pruteanu, Dumnezeu să îl ierte. Încă de pe atunci se toacă. Important este cum pui în practică ceea ce faci. Şi la un film bun ştii că e un film dar te uiţi pentru că te captivează subiectul sau găşeşti acolo nişte trăiri ale acelor oameni care nu ţi se par deloc false. Jocul actorilor fiind foarte bun, te prinzi în poveste. Clar ştiu, iar foarte mulţi îmi spun pe stradă lucrurile astea. Dar asta nu înseamnă că îi opreşte din a se uita în continuare. La urma urmei este viaţă, poveşti de viaţă, nu e nimic exagerat nici înspre plus, nici înspre minus. Noi, într-un fel, suntem limitaţi de Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) pentru că există nişte reglementări stricte. Ce poţi să faci, ce poţi să spui, cât de departe poţi să întinzi coarda.

Ernest Takacs FOTO Kanal D

Dacă ar fi fost să o faci această emisiune pe bune, treaba ta ar deveni mult mai dificilă, din multe puncte de vedere.

Ar fi fost mult mai greu dintr-un singur punct de vedere: timp alocat. N-ai de unde să ştii cu exactitate cât va dura un filaj. Când această emisiune era făcută cu cazuri pe bune, până prin 2009, putea să dureze şi o lună jumătate ca tu să ai material suficient ca să prezinţi acel filaj, cât de cât consistent şi să îl ţii pe cel de acasă cu gura căscată. În 2009 s-a schimbat legislaţia, Codul de procedură civilă. În 2009 legislaţia internă s-a pus în paralel cu cea europeană, cetăţenii au câştigat drepturi şi noi ne aflam în situaţia-paradox că trebuia să îi cerem acordul celui pe care îl urmăream. Nimeni nu şi-ar fi dat acordul. Sau dacă voiai să te încăpăţânezi să mergi pe linia asta ar fi trebui să cobori undeva într-o zonă foarte gri. Acolo unde găseşti oameni cu posibilităţi financiare extrem de reduse şi o viaţă grea, astfel încât ei să accepte. Ori nu cred că genul ăla de poveşti ar fi avut priză la public. Bun, te interesează câteva cazuri sociale, să le spunem, te poate atinge drama unor oameni, dar dacă vii în permanenţă cu chestia asta telespectatorii se satură. Vor să vadă cum suferă şi cei bogaţi, cazuri de genul acesta.

Chiar am avut probleme. Nu ştiu dacă la vremea aceea s-a scris în presă despre asta. Dar, atunci când poveştile erau cu oamenii implicaţi la modul real în poveste, ne-am trezit pe la zece noaptea cu o doamnă care a venit glonţ în redacţie de la Braşov. „Acum, în momentul ăsta, vă luaţi camerele şi mergeţi cu mine. Eu m-am întors cu o zi mai devreme din Germania, soţul meu nu are habar. Eu ştiu sigur că este la motelul X, cu nu ştiu cine“. Producătorul a luat decizia să mergem, era un subiect interesant. Într-adevăr, ne-am dus către Braşov la motelul respectiv, acolo bărbatul era cu amanta. N-am apucat să descărcăm casetele din camere că a doua zi, dimineaţa ne-am trezit cu poliţia în redacţie. Omul s-a dovedit a fi un membru al Consiliului de Administraţia din cadrul Primăriei Braşov. A fost o nebunie maximă. Atunci a venit şi cineva din CNA, am luat o amendă foarte mare, tot pe sistemul că „De unde au aştia acordul să mă filmeze?“. De la acel punct, CNA-ul s-a sesizat în legătură cu discrepanţa dntre legislaţie şi emisiunea cu persoane implicate la modul real.

Ai primit vreo ameninţare cu adevărat serioasă din partea unui astfel de personaj?

Cea mai sinistră chestie pe care am păţit-o eu a fost atunci când am fost plimbat în portbagajul unei maşini. Sunt unii care nu au toate rotiţele la ei şi care posedă un exces de testosteron în vene. Şi care nu ştiu să facă diferenţa între omul de televiziune şi omul din viaţa de zi cu zi. Am primit şi telefoane de ameninţări, dar am avut parte şi de situaţii jenante. Te duci într-un local, vrei să mănânci ceva, vrei să te simţi bine, şi vine unul şi îţi vorbeşte urât şi se cam ia de tine voalat. Nici să umbli cu bodyguarzi sau să porţi o armă nu este de preferat. Cu genul ăsta de nebuni nu te pui că nu ajungi nicăieri. Cu calm le rezolvi pe toate, îl laşi pe om să spună ce vrea. Dacă ai studiat mentalitatea omului şi elemente de psihologie îţi dai seama că trebuie să îi laşi să îşi facă damblaua şi nu îi provoci.

Dar într-un astfel de caz nu te deranjează eticheta „celui care urmăreşte amanţi şi îndeamnă la scandal“?

Nici nu îmi mai pierd vremea. La început, în primii ani, mă „aprindeam“ foarte tare şi încercam să le explic că nu eu personal le montez camere, ci e o echipă în spatele meu. Iar imaginile acelea trebuie „prelevate“ în litera şi în spiritul legii. Imaginile, chiar dacă sunt concludente, sunt filmate de cineva care nu ar avea voie să facă asta într-un spaţiu public; atunci, în instanţă, acele imagini au valoare zero. Când încă ne permitea legislaţia, finalitatea multora dintre cazuri era în instanţă. Ei se foloseau de acele probe pe care noi le strângeam în timpul filajului ca să aibă câştig de cauză. De la un punct încolo nu m-a mai deranjat cum mă percep unii dintre oameni asta pentru că nu vor să înţeleagă.

Detectiv cu acte în regulă

Aşa cum aminteai, ai atestat de detectiv, dar nu multă lume ştie.

Da. După ce emisiunea a trecut de un sezon mi-am dat seama că este un interes mare în zona aceasta. Nimeni nu mi-a propus asta, „Măi, fă asta că te alegi cu ceva“. Eu m-am gândit să fac asta! Am vrut să fiu cât mai informat cu ceea ce înseamnă munca asta. Prezint emisiunea, dar nu prea pot să merg pe teren cu cei care fac filajul pentru că semnalmentele feţei, vocea, faptul că sunt foarte înalt sunt lucruri care mă dau de gol. Nu prea poţi să îţi faci filajul ca la carte, când, pe stradă, lumea ar zice „Mamă, pe cine o urmări?“ (n.r. - râde). Chiar dacă eu mi-aş dori să stau pe bancheta din spate alături de detectivi ca atunci când prezint emisiunea să ştiu despre ce vorbesc. Atunci am luat decizia asta. Am căutat şcoli care se ocupă cu asta, sunt cursuri precum cele de la recalificare profesională.Trebuie să ai o facultate terminată sau trebuie să fii din structuri MAI ca să poţi face treaba asta. Cursul a durat patru luni, o lună a fost pregătire teoretică şi trei luni pregătire practică. A fost o experinţă frumoasă, am rămas amic cu mulţi care profesează.

Eu nu prea am cum să fiu detectiv din „n“ motive, poate într-o altă ţară. Aş putea să îmi deschid o afacere, în schimb. Diploma asta este valabilă oriunde în Uniunea Europeană şi, probabil, în 80% din locurile din lume. Dar eu, aici, sunt compromis, nu am cum să fac munca asta de teren. Ar trebui să mă deghizez într-un bătrânel. Şi dacă am privirea pierdută spre o scară de bloc lumea începe, „Cine? Aici, la noi? Care? Pe cine?“ (n.r. - râde).

Cursul mi-a prins foarte bine. De ce? Pentru că la flagrant omul mă întreba cu ce drept îl filmez. Nu poţi să o dai ca la Ploieşti, păi, te afli pe un spaţiu public, conform legii 329, unde se explică statutul detectivului particular, atâta vreme cât tu eşti pe un spaţiu public eu pot să te filmez. Să fie totul real, să nu vii cu explicaţii din filme SF. Toate astea le-am învăţat acolo. Plus că tot ce înseamnă filaj se învaţă în ani de zile, ca la orice meserie. Dacă citeşti doar teorie e doar o apă de ploaie. Pe teren te confrunţi cu sute de mii de situaţii de nici n-ai idee cum să ieşi din ele şi cum să te descurci. Niciun manual nu îţi oferă asta, nu există două situaţii la fel şi nici doi oameni la fel. De departe, interlopii sunt cei mai periculoşi, au şi o şcoală a vieţii. Dar sfera de detectiv particular nu se opreşte doar la amantlâcuri. Detectivii pot să lucreze inclusiv cu autorităţile pe supraveghere-filaj. Şi chiar sunt colaborări în senul ăsta.

Ernest Takacs FOTO Kanal D

Într-un interviu anterior, spuneai următoarele: „Când emisiunile pe care le prezint nu vor mai avea audienţă, când lumea nu va mai dori să mă vadă, mă retrag şi-mi văd de viaţa mea“. Când crezi că va veni acest moment?

La un moment dat clar se va întâmpla. De la un punct încolo va dispărea interesul pentru emisiune. Nimic nu rezistă în timp, 30, 40 de ani, să zici că ieşi la pensie din povestea asta. Eu chiar cochetez cu ideea asta pentru că de la un punct, în viaţa ta, e bine să faci o schimbare radicală. Cam asta a fost mentalitatea mea. Nu trebuie neapărat să te ţii cu dinţii de o clipă în care ai fost în vârf. Dacă gândeşti aşa ai toate şansele să o iei razna. În viaţă e bine să te laşi dus de val. Dacă valul te va duce în altă parte, probabil există o explicaţie undeva în univers pe care o să o primeşti ulterior. Plus că, genul ăsta de muncă, consumă destul de mult timp. Consider că este normal în viaţa fiecărui om ca de la un punct, să zicem când îşi schimbă prefixul, să îşi facă o analiză şi să ia în considerare nişte priorităţi. Pentru mine, familia devine o prioritate din ce în ce mai mare. Nu trebuie să o spun eu, familia şi cariera intră în conflict. Îţi doreşti să ai o carieră, vrei să fii în vârful piramidei, asta nu se poate întâmpla fără muncă. Munca înseamnă timp, timp pe care tu îl răpeşti din partea cealaltă. La ce bun să îi oferi copilului tău tot ce îşi poate dori el pe plan material dacă tu nu îl cunoşti pe el şi el nu te cunoaşte pe tine? Nu vreau să ajung în situaţia asta şi să mă gândesc peste ani că am rămas în vârful piramidei, dar care este costul, reversul medaliei... Atâta vreme cât o să funcţioneze, o să funcţioneze.

Aşadar, nu o să te vedem în lumina reflectoarelor până la 70 de ani, ca pe cei de la Rolling Stones.

Ce-o vrea Dumnezeu, nu scot din ecuaţie nicio variabilă. Dar de la un punct încolo, când nu o să mai funcţioneze, asta e! Se închide o uşă, se deschid alte trei. Vezi pe unde vrei să te duci în viaţa asta şi ce vrei să faci.

„Fericirea înseamnă să ai luxul timpului“

Eşti un tip riguros, nu îţi place să faci compromisuri şi nu ceri foarte multe ca să fii fericit. De ce?

Fericirea nu constă în chestii prea complicate, de care să ai nevoie. Fericirea, într-o oarecare formă, e mereu în jurul tău. Depinde de tine cum să o accesezi şi să vezi jumătatea plină în orice. Poţi să fi înconjurat de fericire non-stop şi să nu îţi dai seama. Fericirea înseamnă, la o adică, să ai luxul timpului, sa petreci timp cu copilul şi nepotul şi să intri în lumea lor, să te deconectezi de tot ce înseamnă nebunia de zi cu zi şi pur şi simplu să trăieşti acel moment, să te bucuri de o zi frumoasă în parc sau să stai de vorbă cu copiii care şi-au făcut destul de mult loc în viaţa mea. Dintotdeauna am fost aşa, adică niciodată nu m-am întins mai mult decât mi-a fost plapuma, niciodată când am avut ceva concret nu mi-am dorit ceva şi mai mare. Aşa am fost educat şi aşa am fost crescut, să mă bucur de moment, de ce am şi să încerc să fac maxim din situaţia de faţă, nu să visez la cai verzi pe pereţi.

Dar dacă nu ai fi ajuns în televiziune, crezi că ai fi devenit un bun explorator? (n.r. - în copilărie îl admira pe Jacques-Yves Cousteau)

Până pe la cinci ani aş fi vrut să fiu scafandru, eram fascinat de documentarele cu Cousteau (n.r. - râde). Dacă nu ar fi fost televiziunea, aş fi fost de mult timp plecat din ţară. Eu, ca pregătire sunt inginer, am terminat Automatizări-Calculatoare. Mai mult ca sigur că aşa fi plecat în străinătate în căutarea unui job. Dacă aş fi rămas să muncesc pe domeniul acesta, aici, probabil că nu ar fi mers. M-aş fi săturat să stau închis undeva şi aş fi făcut orice altceva, să umblu, să văd lumea. Câţiva ani într-un loc, câţiva ani în alt loc, fără să am un job stabil, ci pur şi simplu, unul care să-mi aducă minimul necesar.

Ernest Takacs FOTO Kanal D

„Îmi pare foarte rău să vă dezamăgesc, educaţia copilului dumneavoastră nu trebuie să o facă televizorul“

Ca prezentator cu mulţi ani în zona de divertisment, poţi să îmi faci o comparaţie între ce există acum pe piaţa media şi ce ai descoperit după „Big Brother“?

E destul de greu să pot face o comparaţie, să îţi spun şi de ce. În momentul în care aterizezi în situaţia asta, dai un telefon, te înscrii la un concurs, clar, n-ai idee ce înseamnă televiziune, cum funcţionează de fapt. Ajungi acolo, se întâmplă ce se întâmplă, după care, brusc, nu mai eşti o persoană oarecare, eşti o persoană publică. Îţi place genul ăsta de conjunctură, îţi place să lucrezi în domeniul ăsta - cine nu ar vrea? - şi-ţi creezi nişte impresii. Sau vii de acasă cu nişte impresii. „Domn’le, televiziunea ar trebui să fie aşa“. După care începi să lucrezi şi realizezi că nimic nu e cum ai crezut. Te adaptezi şi îţi dai seama că ai gândit ca un puşti, că totul e competiţie dură.  

Din păcate, un singur lucru pot să constat: calitatea programelor. Totul porneşte de la bani, pe care îi ai disponibili să faci anumite lucruri. Oricât ne-ar plăcea sau nu să acceptăm, anumite formate şi programe nu ar putea să fie pe TV dacă nu ar exista un public pentru ele. Nu sunt de blamat emisiunile sau realizatorii TV. Auzi întrebări de genul, „Copilul meu se uită la televizor şi ce învaţă de acolo?“. Îmi pare foarte rău să vă dezamăgesc, educaţia copilului dumneavoastră nu trebuie să o facă televizorul. E o lume comercială, totul se învârte în jurul banilor. Dacă nu ar exista o categorie de oameni care că consume genul acela de produs atunci el nu s-ar fabrica. De aceea mi-e greu să zic ce nivel era atunci şi ce e acum. Sunt foarte mulţi oameni, de bună factură, care au plecat din ţară şi care poate voiau să guste mai multă cultură. Atâta timp cât nivelul de trai este jos e greu să îi aduci celui de-acasă chestii sofisticate, inteligente, pentru că el este atât de prins în ceea ce însemană cursa lui de supravieţuire încât de la televizor vrea două lucruri: să se deconecteze, să se distreze, să râdă şi să realizeze că există alţii cărora le este mai rău decât lui. Ai o oarecare uşurare, huh! Hai că e bine! Aici e singura comparaţie pe care pot să o fac, ce nivel de trai era acum zece ani şi ce este acum. Iar asta se regăseşte şi în ceea ce se numeşte peisaj TV.

Ai vreun model în televiziune?

Acum, nu, pentru că, paradoxal, urmăresc din ce în ce mai puţin ce se întâmplă la TV. Am avut nişte repere, genul de prezentatori MTV. În perioada studenţiei i-am urmărit cel mai mult. Urmăream cu mare drag show-ul lui Ray Cokes, făcea genul de emisiunea pe care o făcea şi Măruţă pe TVR 2. Un morning show (n.r. - emisiunea difuzată dimineaţa) în care erau invitate formaţii, era o discuţie liberă, improvizată. Aşa mi-am ascuţit interesul de a nu fi doar un simplu cititor de pe promter, să merg pe improvizaţie, să îl simt pe om. Chestiile spontane mi-au plăcut foarte mult. Am mai urmărit „Surviour“, „Cheaters“. Nu am urmărit prea multe emisiuni româneşti.

Tată cu normă întreagă

În timpul liber ce faci?

Mai nou sunt tătic cu normă întreagă. Viaţa mi-a fost schimbată radical. Mi-ar trebui foarte multe cuvinte să descriu. Numai aseară am avut trezirea la ora 03.00 şi la 06.31 (n.r. - surâde). La urma urmei, noi ne-am dorit un copil. Oricât de nedormit şi de nemâncat aş fi, asta este. Cuvintele astea probabil că le-ai mai auzit, dar o să ţie le aduci aminte şi o să le desluşeşti sensul când o să-ţi ţii copilul în braţe. Fericirea pe care ţi-o dă înapoi când râde, când e binedispus, când vezi că îi e drag de tine, pentru că deja interacţionăm la modul ăsta, îţi ia oboseala cu mâna. E ca şi cum ai lua o linguriţă cu adrenalină pură. Nu mai contează nimic când îl vezi că se uită aşa la tine şi te cheamă să te joci cu cu el, nu mai contează că ai tone de rufe de spălat, că nu ai unde să le pui la uscat. Cineva şi-a bătut capul şi cu noi, imaginează-ţi că părinţii mei şi ai tăi spălau scutece la oale. Să vezi acolo distracţie (n.r. - râde). În ziua de azi iei scutecul şi îl arunci.

Ce muzică preferi?

Rock. Când eram mai tânăr intrasem pe curentul muzicii house care ne cuprinsese pe toţi. Am mers către partea de progressive-tribal, dar a ţinut un an, doi, după care nu am mai rezistat în genul ăla repetitiv. Am venit la muzica rock şi ascult destul de mult: Metallica, chiar sunt fan, AC/DC, Rolling Stones, George Thorogood, Eric Clapton. Îmi place genul ăsta de muzică din ce în ce mai mult. Descopăr tot mai mult însemnătatea versurilor, faptul că nu sunt doar nişte chitare care îţi înţeapă timpanele, ci un mesaj palpabil în multe piese. Dar nu mă limitez doar la rock, îmi place şi muzica anilor ’20, dar şi genul funk, James Brown, Marvin Gaye, Ray Charles. Blues îmi mai place să ascult, dar şi gospel. Când vin sărbătorile e ok să asculţi, nu suport colindele.

Tatuajul pe care îl ai are vreo însemnătate?

N-am apucat să mai fac altele, deşi mi-aş dori să îmi mai pictez corpul. Pe ăsta mi l-am făcut după „Big Brother“, mi-am scris un mesaj pe mână. M-am inspirat din modelul de tatuaj pe care îl are Eminem. Mi s-a părut un tatuaj discret. E un mesaj simplu: „Ce dai, aia primeşti“, scris în engleză. E tot o mentalitate de viaţă, energia pe care o transmiţi universului într-o formă sau alta se întoarce la tine.

Ernest şi tatuajul său FOTO Kanal D

Parcă ai rămas omul simplu pe care îl vedeam la Big Brother.

Dacă uiţi de unde ai plecat nu mai eşti tu. Exact energiile acelea nu îţi mai aduc ce ar trebui. Dar nu îţi imagina că trăiesc în Epoca de Piatră. Am şi eu tabletă şi PlayStation. Latura materială nu îţi aduce nicio satisfacţie, poate doar pe moment. De aceea nu îmi pierd timpul cu Facebook, mi se pare inutil. Mi s-ar părea interesant dacă aş trăi în cealaltă parte a lumii şi nu aş avea cum să păstrez legătura cu cei dragi. Fericirea o primeşti mai mult atunci când dăruieşti, asta am învăţat-o pe pielea mea. Am mai făcut evenimente cu ONG-uri care ajută oamenii, jos pălăria pentru ele. Dar când vezi tineri de 17 ani care au trecut prin câteva operaţii, iar viaţa lor atârnă de un fir de păr pui în balanţă cu ce ai - eşti sănătos, ai o maşină un apartament, un serviciu, o cale pe care mergi, nu-ţi mai trebuie nimic. Keep it simple.

În trecut spuneai că „cea mai frumoasă zi urmează să o trăiesc în viitor“. Crezi că a venit acea zi?

Într-o oarecare măsură, da. Nu-ţi pot descrie cum a fost când s-a născut Alex. Am fost ca într-o transă, „mamă, mi se întâmplă“. Ţin posibilitatea asta deschisă, adică în viaţă nu e bine să ai regrete, sunt nişte piedici care nu îţi dau voie să urci, să evoluezi. Tot ce contează e ca în sinea ta să fii un om bun. E bine să priveşti viitorul cu optimism şi să te gândeşti că ce-i mai frumos urmează să se întâmple. Nu trebuie să te opreşti din a visa. În viaţă e bine să creezi posibilităţi, ăsta e harul pe care ni l-a dat nouă Dumnezeu. Dacă investesc foarte mult timp într-o idee, atunci va deveni realitate. E bine să laşi genul ăsta de porţi deschise. Să te gândeşti că ce e mai bun urmează să vină.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările