INTERVIU Cosmin Savu: „Am primit şi ameninţări brutale, dar şi mesaje de felicitare, inclusiv de la prietenii celor vizaţi de investigaţiile mele“

INTERVIU Cosmin Savu: „Am primit şi ameninţări brutale, dar şi mesaje de
felicitare, inclusiv de la prietenii celor vizaţi de investigaţiile mele“

Cosmin Savu face de 11 ani investigaţii pentru emisiunea „România, te iubesc!“ FOTO Pro TV

Cosmin Savu (42 de ani), jurnalist al echipei „România, te iubesc!“, alături de care a lansat recent al doilea volum, „Ne facem bine“, a povestit cum a picat admiterea la Teologie şi a ajuns în schimb să facă investigaţii care i-au atras atât simpatia, cât şi antipatia unor personaje influente.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cosmin Savu este partenerul ideal de discuţie, pare că nu oboseşte şi nu se plictiseşte niciodată. Are o energie fabuloasă şi ai putea sta ore în şir să-l asculţi. Cred că sunt nişte calităţi dobândite din copilăria petrecută în Avrig, unde citea poveşti din biblioteca parcă infinită a părinţilor şi le transpunea în realitatea din faţa blocului, făcea expediţii în Munţii Făgăraş cu tatăl şi încerca mereu să găsească noi metode de a învăţa mai uşor pentru a-şi mulţumi mama, care îi era şi profesoară. Şi încă una foarte exigentă. A trăit şi perioada în care a fost fascinat de „Istoria religiilor“ , a devorat scrierile lui Eugen Ionescu şi a dat admitere la Teologie, pentru că voia să le calce pe urme idolilor lui, Lucian Blaga şi Gheorghe Lazăr, dar şi pe cea de rebeliune, în care a purtat lungi şi intense discuţii cu Dumnezeu. 

Şi-a îndreptat atenţia către presă cu îndoială, la îndemnul unui prieten din copilărie care l-a văzut aşa, mai bătăios, şi a început prin a căra casete BETA. Acum face unele dintre cele mai bune anchete jurnalistice şi le dă bătăi de cap unor personaje cu greutate. A fost reţinut în Sudan, a fost fugărit de rackeţi în Ucraina, a primit ameninţări de la interlopii din România. Dar toate acestea nu l-au făcut pe Cosmin Savu să fie mai puţin bătăios. 

„Adevărul“: Ai copilărit la Avrig, în Sibiu. Cum erau atunci vremurile?

Cosmin Savu: Am nişte amintiri foarte plăcute chiar dacă sunt din perioada aia neagră, de pe vremea lui Ceauşescu, când nu aveam apă, nu aveam căldură, stăteam la cozi şi totul se cumpăra pe cartelă. Am avut o copilărie plină de poveşti şi de întâmplări. Aveam gaşca din faţa blocului, eram o comunitate. Sigur, nu existau nici tentaţiile de astăzi – internet, televiziune, telefonie –, nu ne pierdeam în tehnologie. Ne-am trăit copilăria afară, începusem să citesc destul de mult şi tot timpul transpuneam în realitate poveştile din cărţi. Eram ba muschetarul D’Artagnan, ba apaşul Winnetou, ba detectivul Hercule Poirot sau Tarzan în junglă. Ne jucam foarte mult. Am avut o copilărie foarte faină.

Cine ţi-a insuflat pasiunea pentru citit?

Părinţii mei aveau o bibliotecă foarte mare, cu 1000 şi ceva de cărţi. Mama e profesoară de limba română, tata era un cititor fervent, iar fratele meu, care e mai mare decât mine cu şase ani, îmi recomanda cărţi tot timpul, culmea, el fiind acum profesor de matematică. Ţin minte că am avut chiar şi o perioadă în care părinţii îmi interziceau să mai citesc până nu îmi făceam temele. Dar eu aveam cartea sub pat. Bine, ei ştiau, era un joc în care se lăsau păcăliţi, ei ştiau că eu mă fac că citesc pentru şcoală şi când îmi închid uşa îl scot pe Winnetou de sub pat. Da, în familia mea s-a citit mult şi în continuare se citeşte. Am la rândul meu o fetiţă de 10 ani căreia încerc să-i insuflu pasiunea asta.

Tu la 10 ani erai un copil neastâmpărat?

Da! Drac! Tot timpul am fost. Sunt plin de cicatrici, am avut capul spart de vreo patru-cinci ori. Am fost un copil energic, făceam multe prostioare.

Îţi mai luai scatoalce de la fratele mai mare?

Să ştii că nu, eu eram ăla mai rău, eu mă dădeam la el, de mic îmi scoteam pieptul în faţă. Fiind diferenţa asta de vârstă, nu prea ne-am potrivit. El la 14 ani a plecat la liceu la Sibiu, când am plecat şi eu la liceu, el a plecat la Facultate în Bucureşti, apoi n-a mai stat foarte mult şi a emigrat. Fratele meu e acum doctor în matematici prin Carolina de Sud. Am avut o relaţie foarte faină poate tocmai pentru că nu am stat împreună foarte mult (râde). Am avut multe de învăţat de la el. El era cu capul mare, olimpic naţional la mate-fizică, eu eram cam slăbuţ la materiile concrete, dar am învăţat de la el foarte multe. Eu şi astăzi mă sfătuiesc cu el. Noroc cu tehnologia prin care putem reduce distanţele. Putem sta la o videoconferinţă să ne mai spunem păsurile, fiecare cu câte un pahar de vin în mână la câteva mii de kilometri distanţă simţindu-ne totuşi aproape.

De ce a plecat fratele din ţară?

A renunţat deocamdată la România, sper să se întoarcă, deşi are trei copii acolo şi ar fi destul de greu. A plecat după ultima Mineriadă, în ‘99, supărat pe ţară, şi-a dat seama că ţara nu o lua în direcţia bună şi a preferat să plece. El a fost în Piaţa Universităţii atunci. A fost scârbit, supărat pe statutul lui de profesor, să ştii că eşti vârf şi că trebuie să stai în mediocritatea numită educaţia românească. El vine foarte des în ţară, nepoţeii mei vin să-şi cunoască bunicii, au o legătură, vorbesc în limba română. Într-o seară când era acasă îmi zice: „Auzi mă, eu când am plecat din ţară nu tot asta era ministrul Educaţiei (n.red. – Ecaterina Andronescu)? Şi cum vreţi voi să vă mai faceţi bine? E greu, ştii“.

Cred că m-a ajutat educaţia de la Sibiu. Îmi amintesc că prima mea şefă din Bucureşti, prin ‘98-‘99, chiar mi-a spus: „Măi, ştii de ce îmi place de tine? Că tu încă mai roşeşti!“

Cosmin Savu, jurnalist

Mama ţi-a fost şi profă?

Da! Ceea ce n-a fost chiar cel mai bun lucru.

De ce? Cum era mama ca profesoară? Era dură?

Era exigentă, nu-mi dădea 10, dimpotrivă, am primit şi 8 şi am suferit. A fost şi o perioadă în care sistemul de educaţie era foarte aiurea, bine, din păcate, şi acum, după 30 de ani, e cam la fel. Era epoca comentariilor şi mama îmi reproşa mereu că nu sunt la fel de tocilar ca fetele. Eu eram mai intuitiv, eram mai speculativ, eu încercam tot felul de metode. Mama e cea echilibrată, care a fost tot timpul aspră, dar severă, vorba lui Exarhu, tot timpul sobră, eu până în clasa a VIII-a îi spuneam „doamna profesoară“ şi pe holurile şcolii.

Şi acasă?

Doar la şcoală (râde).

Cu tata ce relaţie ai avut?

Tata a lucrat în industrie, la uzina mecanică Mârşa, lângă Avrig. De la el am învăţat să apreciez natura, pentru că el m-a dus pe munte de mic, am crescut sub Munţii Făgăraş, mergeam în pădure duminică de duminică după ciuperci. Eu cred că m-a ajutat educaţia de la Sibiu. Îmi amintesc că prima mea şefă din Bucureşti, prin ‘98-‘99, chiar mi-a spus: „Măi, ştii de ce îmi place de tine? Că tu încă mai roşeşti!“ Asta era acum 20 de ani, între timp m-am mai bătucit un pic, nu cred că mai roşesc (râde).

Te priveau colegii cu invidie dat fiind că mama era profesoară?

Nu, absolut deloc. Eu am crescut într-un mediu de ţară, chiar dacă locuiam la bloc. Nu am simţit niciodată invidii, dimpotrivă. Chiar am avut acum câţiva ani întâlnire cu foştii colegi de şcoală generală, am avut şi colegi romi, am avut şi fii de ciobani care la rândul lor au ales meseria părinţilor, am şi colegi poliţişti, oameni care au doctorate, şi ne-am simţit excelent împreună. Mi-am dat seama că deşi am plecat din mediul ăla de atâţia ani, încă aparţin, acolo m-am format. Deci nu, n-am simţit că sunt invidiat sau marginalizat din acest motiv. Plus că mama era foarte respectată, nimeni n-ar fi zis ceva rău despre ea. Era sobră şi exigentă, dar nu era genul ăla de profesor pe care îl urăşti, care te taxează tot timpul, care e răutăcios. Mama era foarte corectă.

„Mă, tu eşti nebun? Mă bagi la puşcărie!“

Aveai 13 ani la Revoluţie. Îţi aminteşti ceva din acele zile?

Îmi amintesc foarte bine toate momentele. Primul moment a fost... Eu mi-am luat bătaie o dată de la tata, m-am certat foarte tare cu el, pentru că începusem să strig în gura mare în faţa blocului: „Ceauşescu pace, nimeni nu mai tace/ Ceauşescu, PCR, mămăligă nu mai e“. Iar tata m-a luat la şuturi: „Mă, tu eşti nebun? Mă bagi la puşcărie!“ Era frica aia de sistem, de securitate. Îţi dai seama ce traumă au trăit oamenii ăştia? Tatăl meu se temea că eu o să-l torn! Copiii vorbesc, ei spun ce văd, ce aud, şi ai mei se temeau să nu care cumva să spun ceva la şcoală şi să audă cine nu trebuie. Au avut temerea asta ca nu cumva copilul să-i toarne. E groaznic, dacă stai să te gândeşti.

Dar părinţii îţi explicau ce înseamnă regimul, cine e Ceauşescu, se vorbea în casă despre lucrurile astea?

Eram deja mare, înţelegeam singur. Ai amintiri, ai înţelegere şi frici. Noi, generaţia cu cheia de gât, avem moştenirea asta, frici mai mari decât ar fi trebuit şi pe care sperăm că nu le vor moşteni şi copiii noştri. Dar da, ştiam ce se petrece. Cam atunci începuse să mă mai lase şi pe mine să ascult Europa Liberă şi Vocea Americii. Ştiam ce s-a întâmplat şi la Timişoara, cu atât mai mult cu cât în zilele alea, 20-21 decembrie, noi la Sibiu îl aveam ca prim secretar pe Nicuşor Ceauşescu şi s-a băgat mâncare în alimentară, s-au format cozi, pentru că lumea era flămândă. Probabil ca să scadă presiunea s-au gândit să aprovizioneze alimentarele. Şi îmi amintesc că dădeau rest lumânări şi eram cu tata la coadă, iar la un moment dat el a început să vocifereze. Ţin minte că eu eram deja conştient, vezi, că am luat şi eu frica părinţilor mei, şi i-am zis: „Tata, du-te, lasă că stau eu“.

Dar ce spunea tata?

Tata începuse să ţipe în gura mare: „Ce să facem cu lumânările? Să le aprindem pentru cei de la Timişoara?“ Îţi dai seama... Iar în următoarele zile tata a plecat la Sibiu, unde se întâmplau mitingurile, ţin minte că s-a îmbrăcat foare gros, deşi atunci a fost un decembrie foarte călduros. A dispărut vreo trei zile. În momentele alea frate-miu era în armată la Bacău, unde n-au fost mari tensiuni. Ţin minte că toată seara de 22 decembrie am petrecut-o cu mama în braţe plângând. Ne dădeam seama că se întâmplă ceva, dar mama era îngrijorată că nu ştia nimic de tata, că fratele meu era soldat în termen. Slavă Domnului, nu au fost probleme. Asta a fost Revoluţia pentru mine. Şi speranţă, multă speranţă.

Cum ai resimţit căderea regimului?

Au apărut primele schimbări – contactul cu Occidentul, au venit ajutoarele, primeam casete, pe o parte aveam AC/DC şi pe cealaltă RUN DMC, aveam programe TV, era speranţă şi încă nu începuseră convulsiile sociale. Am simţit totul, primii blugi adevăraţi, tot contactul cu acel capitalism care încă nu era feroce, ci doar plin de promisiuni. În ’91, tata a plecat din fabrică, el a devenit din şef de depozit administrator la şcoală. Şi-a dat demisia pentru că nu a vrut să dea oameni afară, a zis că îi era prea greu să disponibilizeze. În primele luni după Revoluţie, noi am fost foarte iubiţi de Europa, am fost văzuţi ca nişte eroi, ca oamenii care au schimbat regimul cu propriul sânge. Spre deosebire de celelalte ţări, care şi-au schimbat conducătorii cu revoluţii de catifea, în România s-a schimbat greu. Şi lumea ne vedea ca pe nişte eroi. Mineriada aia nenorocită, 13-15 iunie 1990, eu am trăit-o în Austria, atunci a fost prima ieşire a mea din ţară, în ’90.

Cum s-a întâmplat?

Pe iubirea aia de români s-a organizat o tabără mare, 1500 de copii din judeţul Sibiu au fost duşi în Austria. Îmi amintesc că am văzut acolo finala campionatului mondial de fotbal, Coppa del mondo, câştiga Germania şi austriecii erau foarte încântaţi. Şi apoi am văzut Mineriada. Îmi amintesc că l-am văzut atunci pe Marian Munteanu bandajat la cap şi dus pe o targă şi atunci au început austriecii să se uite parcă un pic altfel la noi.

Cum adică?

Până atunci ei se uitau cu milă, ne îndrăgeau, dar atunci ei au început să-şi dea seama că românii ăştia sunt un pic barbari, aşa. Noi aproape că spuneam că bine le-au făcut, noi veneam dintr-o zonă industrială, nu înţelegeam foarte multe, să ne amintim de duminica orbului când l-am votat pe Iliescu, părinţii mei l-au votat pe Iliescu atunci!

La Teologie, pe urmele lui Blaga şi Lazăr

Ai tot pomenit de educaţie. Aş vrea să revenim puţin la a ta. Deşi nu excelai la materiile reale, ai ales totuşi un liceu teoretic.

Liceul a fost o telenovelă. Am ales dificil, mama era profă de română, fratele meu era olimpic naţional la mate-fizică, nu eram aşa bun ca el, a fost o alegere foarte aşa... Eu eram un adolescent foarte împiedicat, n-am ştiut să mă exprim, să zic că aş vrea ceva mai uman. Şi atunci tata a venit cu ideea: „Eşti băiat, înveţi o meserie de viitor – electronică“. Era liceul energetic, foarte fain, un liceu de băieţi. N-am învăţat o meserie pentru că nu mi-a plăcut, eu sunt şi foarte atehnic şi probabil că a fost şi o reacţie inversă, şi pe la 17-18 ani am început să le şi reproşez părinţilor – „bă, în ce m-aţi băga?“ Frate-miu terminase Colegiul Lazăr. Iar când mi-a venit rândul, în ultima zi de înscrieri, am trecut şi pe acolo cu ai mei, iar directorul când ne-a văzut a ţipat: „Încă un Savu la Lazăr!“ Şi ai mei erau: „aoleu, nu, ne face ăsta mic de râs“. (râde) Am terminat liceul energetic, dar eu scriam poezii.

Ce frumos! Cum s-a întâmplat?

Citeam mult, o luasem spre zona cu Eliade, eram îndrăgostit de Eugen Ionesco, ţin minte că erau puţine cărţi, aveam nişte faximiluri şi dădeam de la unii la alţii, era un fel de literatură de contrabandă. Am început să scriu poezii fetelor şi să ştii că nu erau chiar atât de proaste (râde). Eram un pic mai simbolist şi depresiv, ascultam Nirvana, Pearl Jam, Alice in Chains. Când am terminat liceul voiam să dau la filosofie, asta a fost intenţia mea.

Şi ce te-a împiedicat?

Ai mei treceau printr-o perioadă financiară foarte proastă, iar facultăţi de filosofie atunci erau doar la Cluj şi la Bucureşti. Şi am zis că o să caut o facultate tot în Sibiu, aşa că m-am dus la Teologie, la Litere. Doar că am avut o altă problemă – dogmatica ortodoxă. Era un manual de seminar pe care n-am putut să-l pătrund pentru că nu-l înţelegeam, eu trebuie să înţeleg ca să pot învăţa, or dogma nu e logică – crede şi nu cerceta. Şi m-a tras în jos la examene, am luat 2. M-a ajutat însă la cultura mea generală, pentru că eu vin dintr-o familie destul de laică, ai mei merg la biserică exact din an în Paşte. Nu aveam cultură religioasă.

Dar cum de te-ai îndreptat spre Teologie?

Am zis că e cea mai aproape de filosofie, plus că Lucian Blaga şi Gheorghe Lazăr au terminat acolo, or ei erau modelele pe care eu le aveam atunci în viaţă. Dar nu mă vedeam popă.

Şi ce s-a întâmplat după ce ai picat admiterea?

Era perioada în care încă se mai făcea armata şi atunci tata mi-a zis: „Asta e, te duci în armată, eşti bărbat, trebuie să te căleşti“. Nici n-am vrut să aud de armată. Nu, eu eram rebel, eu eram cu părul lung, eu eram rocker. Şi atunci tot tata mi-a găsit o şcoală la Fundaţia Româno-Germană, electronică industrială. Am dat acolo.

Tot şcoală tehnică.

Da. Eu atunci, vâzând că viaţa tot spre electronică mă duce, m-am gândit: „Bă, Dumnezeu nu vrea să fac teologie, vrea să mă fac electronist“. Abia după am făcut Jurnalismul la Sibiu. Sincer să fiu am început facultatea îndoit, eu nu mă vedeam a fi jurnalist. Un prieten m-a ajutat, m-a convins: „Bă, ţie ţi se potriveşte, dă aici“. Din anul II am venit în Bucureşti.

Filosofia de ce a ieşit totuşi din discuţie?

Cred că începusem să devin un picuţ mai pragmatic, nu mai eram aşa, cu capul în nori cum mă proiectam eu. Dar şi din motive materiale. Plus că era perioada aia de rebeliune faţă de Dumnezeu, uneori aveam discuţii cu Dumnezeu, eu pe la 17 ani citisem „Istoria religiilor“, nu ştiu ce am înţeles eu atunci din ea, dar şi acum mai am carneţelul cu notiţe. Atunci nu era Google să cauţi, era complicat, erau cuvinte greoaie.

Eu în continuare învăţ şi o spun cât se poate de serios, nu e doar o chestie declarativă. Eu mă sfătuiesc cu şoferii mei când plec în deplasări, vreau să ştiu cum simt ei subiectul.

Cosmin Savu, jurnalist

Spuneai că încă din facultate ai venit la Bucureşti. Cum ai ajuns în televiziune?

Tot prietenul din Sibiu m-a ajutat, el era deja la Bucureşti şi m-a chemat şi pe mine. Am venit intern. Primul meu job pe bune a fost în Atomic TV, acolo eram omul bun la toate. Prima mea producătoare, Oana Giurgiu, mă are şi acum în telefon trecut Bob. Aşa mi-a rămas porecla de atunci, eram sclavul care cpăra casetele BETA. Eu aşa am început în televiziune, cărând casete şi stând nopţile să mă uit pe ele. Ei ieşeau la bere, eu rămâneam în montaj, eram conştiincios. Asta e o meserie care se fură, eu am învăţat mai mult în televiziune decât în facultate. Am avut mentori, am avut în jur oameni mişto de la care am învăţat. Primul profesor mai serios în zona asta de televiziune a fost Dana Deac, o profesionistă, cu ea am început să lucrez la reportaje şi investigaţii, am făcut unele mişto în perioada 2004, cu Năstase, când la majoritatea trusturilor se pusese batista pe ţambal. Vreo şase-opt luni am avut la Voiculescu (n.r. – Dan Voiculescu, patronul Antena 3) libertate maximă. Şi când ai libertate ce faci? Te dai la ăia mari! Am avut anchete cu miniştri, am schimbat ministrul muncii din funcţie. După care a venit dezamăgirea: nu se mai fac anchete, facem doar portrete. În 2005 m-am dus la TVR, unde se înfiinţase o secţie de investigaţii şi reporteri speciali. Am făcut treabă, am avut şi acolo de la cine să învăţ. Eu în continuare învăţ şi o spun cât se poate de serios, nu e doar o chestie declarativă.

Da? De la cine mai înveţi azi?

Eu mă sfătuiesc cu şoferii mei când plec în deplasări, vreau să ştiu cum simt ei subiectul, învăţ constant, nu mai spun de oamenii din montaj, de la care am învăţat enorm.

„Good job, it's true!“

La Pro TV cum ai ajuns?

Am venit în 2007, când oamenii se gândeau să facă un proiect de emisiuni de investigaţii, care nu se ştia atunci prea bine cum o să arate şi care a început în 2008. Pe vremea aia în TVR nu era rău, aveam leafa proaspăt mărită, toată lumea se uita chiorâş la mine. „Unde pleci, mă? Pleci să munceşti?“ Aveam 31 de ani. „Nu mai stau aici, încă am de spus lucruri, dacă acum nu le fac...“. Lumea acolo... vezi ce se întâmplă acolo acum? În ciuda faptului că sunt mulţi profesionişti, sistemul te trage în jos. Am ajuns la Pro după ce un amic, care a fost şi producătorul emisiunii în primii doi-trei ani, m-a chemat. Şi m-am dus, dar sincer, m-am dus cu reţinere, pentru că a fost un proiect curajos. Acel proiect e acum „România, te iubesc!“.

Şi uite cum, 11 ani mai târziu, ai făcut unul dintre cele mai de impact materiale ale emisiunii –  „Africa, pământ românesc“, în care povesteşti cum nişte ţări au fost jefuite de un dictator cu ajutorul oamenilor de afaceri români. Cum ai ales acest subiect?

Africa e o poveste fascinantă. Eu am descoperit Africa în urmă cu mai mult timp, am mai fost în Sudan, atunci aveam un subiect despre creanţele externe ale României. Şi de câţiva ani eu urmăresc acest fenomen, potenţialul Africii este foarte mare. În primul rând, e o piaţă de desfacere imensă şi, în al doilea rând, au resurse foarte mari, dar au fost descoperite doar de câţiva ani. Pe contextul ăsta nişte băieţi, care au sesizat potenţialul, au început să se infiltreze şi să-şi clădească afaceri. Pe de-o parte, bravo lor, pentru că ei încearcă să-şi potenţeze afacerile, nasol e când o fac prin metode mai puţin legale. Buzăianu (n.r. – magnatul Nicolae Buzăianu, cunoscut drept „băiatul deştept“ din energie) e acuzat de nişte chestii înfiorătoare în Gambia. Ei, eu am urmărit personajele astea cele mai mari. E un sentiment să te duci în Dakar, în Senegal, şi să vezi un miting împotriva investitorilor români care le fură resurse. Eu mi-am făcut nişte conexiuni acolo, am vorbit cu jurnalişti locali, nu m-am dus chiar aşa de nebun – „gata, hai să filmăm“. E destul de complicat. La intrare în Zambia ne-au confiscat camera, dar eram pregătiţi, mai aveam una mică. Am avut peripeţii. Plus că eu eram acolo să fac un material despre Timiş (n.r. – magnatul minier Frank Timiş) care e suspectat că a făcut trafic de influenţă la fratele actualului preşedinte. E totuşi Africa, aveam reţineri, pe cine întreb, cu cine vorbesc.

Ai vorbit de Frank Timiş, de Ovidiu Tender, de Nicolae Buzăianu, nume grele. Şi nu ai făcut-o deloc într-un mod flatant. Care au fost reacţiile după episoadele difuzate de Pro TV?

Am avut presiuni din partea avocaţilor lui Timiş, nişte notificări. Dar au fost prieteni ai oamenilor ăstora care mi-au scris: „Good job, it’s true“ (trad. – Ai făcut o treabă grozavă. E adevărat). Îţi arăt dar nu o să pronunţ numele (n.r. – arată mesajul primit pe telefonul mobil de la un personaj important). Oameni care au muncit cu ei mi-au scris. E flatant... Plus că audienţele au fost mari, deci există interes. Dar da, nu ştiu când o să mai calc pe acolo.

Ai avut parte de momente dificile, de ameninţări de-a lungul acestor 11 ani?

Da, au fost. Am avut la un moment dat un material despre cum toţi interlopii din Braşov aveau certificate de revoluţionari. Ba mai mult decât atât, am găsit interlopi care în ‘89 erau în puşcărie, dar ei aveau certificate, bani, terenuri. După acel material am primit ameninţări brutale, de genul „ştim unde stă familia ta“. Am avut o perioadă în care găseam chibrite în uşă. A fost o perioadă în care erau nişte securişti care puneau întrebări despre mine la vecini. Deranjant. Există genul ăsta de şicane. La un moment dat mă ameninţau şi că vorbesc cu patronii postului, dar nu au existat intereferenţe niciodată. Emisiunea asta din punct de vedere al credibilităţii s-a clădit greu, sunt totuşi 11 ani în care nu a fost vreo fisură. Nu că nu greşim. Ooo, greşim, mergem pe piste false, în măsura timpului pe care îl avem încercăm să avem o documentare completă. Dar eu tot timpul zic că m-aş apuca de material abia după ce l-am difuzat pe post. Eu atunci îmi dau seama: „mamă, ce aş putea să fac din el!“ Suntem la un post care, slavă Domnului, ne-a susţinut din toate punctele de vedere. Eu nu am agendă ascunsă, nu ne comandă nimeni, chiar nu ai ce să ne reproşezi nouă. Mai sunt ameninţări avocăţeşti, dar uite, materialele delicate le trecem prin filtrul avocaţilor noştri mai întâi, avem sprijin legal. Noi încercăm să facem totul legal, fără să sărim calul cu acuzaţii nefondate, suntem profesionişti. Nu că nu mai avem scăpări, dar niciodată chestii grave 

Kalashnikovuri, rackeţi şi ţuică

Că vorbeam de momente dificile. Ştiu că ai fost reţinut în Khartoum.

Da, într-adevăr acela a fost un moment mai dificil. Ne-au pus kalashnikov-ul la cap, ne-au dus într-o secţie, era un ventilator în tavan, la radio se auzea Allahu Akbar, chiar o imagine de film. Ne-au dat drumu după nişte ore, dar am avut ceva emoţii. Totuşi atunci era dictatură şi în funcţie era singurul preşedinte din lume condamnat pentru crime împotriva umanităţii, Omar al-Bashir

Dar pe ce motiv v-au arestat?

O tâmpenie. Noi aveam acreditări de la securitate, de la minister, aveam o hârtie fizică, dar ei nu fuseseră informaţi verbal, aşa că ne-au reţinut în bazar. A mai fos un moment greu în Ucraina, unde am fost urmăriţi de rackeţi. E acolo un oraş construit în mare parte de români şi noi am filmat un gard făcut numai din materiale româneşti, iar ăla care ave gardul era un om influent şi ne-au ameninţat rackeţii că dacă nu ştergem filmările nu mai ieşim din Ucraina. Ne-au urmărit, ne-au ameninţat, ca de film rusesc. Am vorbit atunci cu Lucescu, el era la Doneţk, şi într-o noapte am fugit 700 de kilometri prin Ucraina ca să scăpăm de rackeţi. Am reuşit. Dar şicane au existat şi în România. Îmi amintesc când eram la Bihor şi făceam un material despre un litigiu, fraţii Micula împotriva României. Eram la Rieni, unde au ei fabricile, făcuserăm un interviu cu Micula şi apoi i-am zis că mergem să filmăm fabrica de afară şi l-am rugat să-şi sune oamenii să-i anunţe că venim. El n-a anunţat şi ne-am trezit că bodyguarzii au sărit efectiv pe cameraman. Am sunat la 112, a venit Poliţia, le-a dat amendă, dar poliţiştii au insistat să mergem şi noi la secţie. „Ştiţi, am făcut procesul, nu mai avem timp“. Până la urmă am ajuns la secţie şi vine poliţistul: „Haideţi, vă rog, o pălincă din partea mea“. Să ajung să iau şpagă de la poliţie, asta da! (râde) Au fost drăguţi oamenii. Bine, noi ne ştim drepturile, ne ştim limitele, nu suntem agresivi, încercăm mereu să fim raţionali, dar se întâmplă să-ţi mai pierzi şi răbdarea, uneori te saturi de şicane. Dar eu mereu o spun: în România n-au existat interlopii ăia din Bulgaria, Ucraina, care omoară jurnalişti. Am spus o dată la o conferinţă, şi s-au supărat prietenii mei jurnalişti, în România e mai uşor să cumperi un jurnalist decât să-l omori. Pentru că, din păcate, caracterele noastre astea sunt. Nu dau exemple, dar sunt o grămadă care s-au vândut pe doi lei ca să intre în politică. E trist. Sunt presiuni, le simţi, plus că ai presiunea ta să nu greşeşti.

De ce iubeşti tu România?

Sunt multe lucruri pe care le iubesc. În primul rând, familia, părinţii mei sunt aici, fiica mea e la Braşov, prietenii mei, eu am prieteni foarte buni, deci, în primul rând, oamenii. Românii nu sunt nişte oameni răi, sunt primitori, glumeţi, chefangii. Natura care într-adevăr este încă spectaculoasă. Eu încă merg câte două săptămâni la o căbănuţă pe valea Avrigului, sunt acolo Munţii Făgăraş care cad pe tine, e un aer grozav. Acolo mâncăm sarmale, facem gulaş, cu slănină perpelită la ceaun.

Îmi plouă în gură.

Şi mie! Da... Ai motive să iubeşti România. E trist că suntem de multe ori în depresia asta socială, dar s-au mai schimbat şi lucruri şi se vor mai schimba.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: