INTERVIU Anamaria Prodan: „După Revoluţie, mama mi-a luat decapotabilă ca în Dallas, iar la 18 ani mi-am pierdut apartamentul la cazino“

INTERVIU Anamaria Prodan: „După Revoluţie, mama mi-a luat decapotabilă ca în Dallas, iar la 18 ani mi-am pierdut apartamentul la cazino“

FOTO Pro TV

Impresarul de fotbal Anamaria Prodan Reghecampf (44 de ani) a revenit pe micile ecrane în postura de prezentatoare a noii emisiuni de la Pro TV, „Gospodar fără pereche“, care a avut premiera marţi. Ea a vorbit pentru „Adevărul“ despre noul proiect, dar şi despre familie, dragoste, nebuniile tinereţii, începuturile carierei şi despre cum e să fii femeie în lumea fotbalului.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul“: Revii la Pro TV într-un nou tip de format, „Gospodar fără pereche“. Despre ce este vorba în acest nou proiect şi cum a venit propunerea?
 
Anamaria Prodan: Trăind în mediul ăsta al bărbaţilor de când mă ştiu, le ştiu cam toate problemele şi năravurile. Şi majoritatea când îşi pun în cap să facă ceva, mă refer la bărbaţii adevăraţi, lasă deoparte sau uită de lucrurile cu adevărat importante din viaţă: familia, dragostea, afecţiunea. Proiectul ăsta a fost o chestie pe care o aşteptam de mult. Propuneri am avut foarte multe, dar asta a fost pe sufletul meu, să lucrez în domeniul care mie îmi place şi alături de bărbaţi. Pentru că mie îmi e mult mai uşor să lucrez cu bărbaţii decât cu femeile. Cred că mi se potriveşte ca o mănuşă, filmez cu drag, întâlnesc situaţii, iar multe dintre ele sunt un deja-vu, pentru că trăiesc în lumea asta de când mă ştiu.
 
De ce crezi că ai fost tu aleasă pentru acest proiect?
 
Pentru că sunt cea mai bună în domeniul ăsta. (Râde) Nu ştiu, cred că m-au ajutat foarte mult şi anii pe care i-am avut cu reality-ul familiei mele şi cred că sunt o tipă foarte directă, dezinvoltă, sunt un om care se înţelege cu absolut toată lumea foarte uşor. Cred că sunt un om fără prea multe aere, pentru că am crescut la ţară şi am crescut cu frica lui Dumnezeu şi respect în aceeaşi măsură şi omul bogat şi pe cel sărac, pentru mine nimeni nu e mai presus, indiferent de statutul social. 
 
Apropo de asta, în copilărie te implicai în treburile gospodăreşti şi în muncile câmpului?
 
Ştii că erau nişte lucruri foarte bine stabilite. Noi le luam atunci ca pe nişte lucruri care trebuiau făcute şi nu comentam. Dacă îmi spuneau „te duci şi dai de mâncare la păsări“, ca să pot să mă duc afară cu ceilalţi copii, mă duceam şi dădeam mâncare la păsări, chiar dacă nu îmi era drag de multe ori. Erau nişte lucruri specifice vârstei. De exemplu, ani de zile am fost obligată să mă bag în butoi şi să-l spăl pe dinăuntru. Şi imaginează-ţi că era atât de cald şi eu atât de mică... Eram sigurul copil care avea loc pe gura butoiului. De aia mă rugam „Doamne, de ce nu m-ai făcut grasă să nu mai pot intra“. Dacă stau acum să mă gândesc, eu nu aş băga copilul în butoi. Îmi dădeau perie de sârmă, trebuia să frec ore în şir. Mamaie punea apă, apoi mă întorceau cu butoiul, scoteau tot ce spălam eu, iar puneau apă, iar îl luam la spălat şi eu mă gândeam „Doamne, nu ies şi eu de aici?“. 
 
Stând de vorbă cu gospodarii, ai aflat ce-şi doresc de la o femeie?
 
Ei îşi doresc o familie, o femeie înţelegătoare care să se plieze pe sufletul lor. Ştii cum e, toţi suntem diferiţi, dar cred că în lumea asta toţi avem perechea noastră undeva, care ne aşteaptă. Eu întotdeauna mă uit la mine şi la soţul meu – dacă ne iei separat suntem total diferiţi, dar avem atât de multe lucruri în comun încât împreună ne potrivim perfect.
 
Observi o diferenţă între ce îşi doreşte de la o femeie un bărbat de la ţară şi ce-şi doreşte unul de la oraş?
 
Eu nu ştiu dacă e o diferenţă între bărbatul de la ţară şi bărbatul modern. Poate doar pentru faptul că cei de la oraş au un alt stil de viaţă. Uite, toţi gospodarii spun „Doamne, femeia mea nu vreau să fie murdară, nu vreau să aibă unghiile neîngrijite“. Toţi vor ca nevasta lor să fie îngijită şi lumea s-o admire. Cred că absolut orice bărbat de pe pământ îşi doreşte lucrul acesta. Şi normal că majoritatea îşi doreşte ca ele să fie muncitoare, pentru că nu ai avea cum să stai cu un gospodar şi tu să dormi toată ziua, iar el să muncească toată ziua. 
 
FOTO Pro TV
 
Ţi-a fost dor de televiziune?
 
Da, îmi era dor, pentru că eu am două perioade de transfer pe an şi între nu aveam niciun proiect. Aveam doar copiii şi colindam de la unul la altul. Aşa, am mai adăugat ceva în viaţa mea, că eram prea seacă.
 
Tu ai fost şi în trecut la Pro TV, ai fost chiar prima femeie cooptată pentru emisiune „Procesul etapei“, reuşind să schimbi o mentalitate. Ce te-a adus în acel punct?
 
Eu în Pro am reuşit să schimb o mentalitate, aşa este. Pe vremea aceea era Canal 31 şi eram foarte puţini, cred că eram cinci-şase oameni. Am început o perioadă superbă din viaţa noastră. Acolo stăteam, acolo munceam, stăteam non-stop împreună. Eu făceam fotbal pe vremea aceea, ştii că era o modă pe vremea aceea, ca femeile să joace fotbal. Se făcuseră cluburi de fotbal feminin, aveam campionate, era foarte frumos şi îţi dai seama că eram cam singura care ştia să discute despre fotbal. Noi eram „sportul“, cei mai cool. Eram singura fată dintre ei şi eu râdeam de multe ori de ei pentru că eu chiar ştiam fotbal, eram singura care vorbea autorizat despre fotbal, restul erau jurnalişti. Şi când a venit Ovidiu Ioaniţoaia în televiziune, vorbind despre fotbal, el a zis: „Eu o vreau pe ea să fie lângă mine!“. Mai ales că eu am crescut numai printre fotbalişti, mama mea fiind prietenă cu majoritatea marilor fotbalişti, eu puteam să-i sun şi să le spun „Vreau şi eu un interviu pentru azi-mâine“. Alţii aşteptau săptămâni sau luni ca să ajungă la ei, eu când voiam atunci aveam. Şi mi-am luat aşa nişte aere de mare reporter, care nu mi-au adus nimic bun.
 
Începutul meu în presă a fost fulminant datorită faptului că trăiam în lumea asta şi, pentru mine, să iau interviu oricui din lumea mondenă, sport, era floare la ureche. Eu îi vedeam în fiecare zi şi, ca orice copil la vârsta aia, mi se părea „Wow! Sunt cel mai bun jurnalist din ţară. Nimeni nu poate să facă ce fac eu“. Am avut o perioadă în care nu am mai fost cu picioarele pe pământ, în care toată lumea mă admira şi mi s-a părut aşa că pot să merg şi cu avionul pe stradă, că nu mi se întâmplă nimic.
 
Erai de mică băieţoasă?
 
Da, dintotdeauna. Eu cred că în ziua în care am împlinit 18 ani am pus pentru prima oară o rochie pe mine. La balul bobocilor am refuzat să mă îmbrac în rochie. Ţin minte şi acum că m-am îmbrăcat într-o pereche de pantaloni mai strâmţi, mi-am pus pantofi cu toc pentru prima dată, era o nebunie, ziceai că merg în mâini, foarte ciudat era pentru mine, şi o bluză mai elegantă. M-au îmbrăcat prietenele mele şi mi-au zis că „Nu, nu, trebuie să participi la Miss Boboc“. Şi am ieşit, normal. 
 
Dar mama ta ce-ţi spunea? Ea fiind o prezenţă feminină. 
 
Mama nu prea era lângă mine, că mama era plecată între 6 şi 8 luni pe an din România. Eram cu tata, mă sfătuiam cu el, şi el era atât de fericit că sunt băieţoasă, eu eram băiatul lui, pentru că el şi-a dorit întotdeauna băiat. Tata mergea cu mine la fotbal, făceam toate activităţile de băieţi, mă trata ca pe un băiat şi mi-a prins bine.
 
Cum a fost copilăria ta, în lumina reflectoarelor şi, totodată în umbra mamei tale celebre, (n.r. - interpreta de muzică populară Ionela Prodan)?
 
Pe mine m-a enervat toată copilăria că lumea prima dată se ducea la mama, nu la mine. Era normal, era Ionela Prodan (foto), eu am prins nişte vremuri cu mama, Doamne… Ţin minte că, imediat după Revoluţie, mi-a cumpărat mama maşina lui Miss Ellie din Dallas. Golf-ul ăla alb, decapotabil, mi-au adus-o din America, era o nebunie, eu nici nu aveam permis de conducere. Şi pentru mine a fost aşa… „Cine mai are ca mine? “ 

Şi aia a fost perioada nebună a vieţii mele, când, repet, mi se părea că pe meserie nu mă bate nimeni, aveam cea mai frumoasă maşină, aveam cele mai frumoase lucruri. Şi atunci mă gândeam: „Auzi, dacă toată copilăria am stat în umbra mamei, ei acum e timpul să arăt eu cine sunt“. Mama, săraca, îmi tot explica: „Trebuie să ieşi în faţă cu ceva foarte bun, nu că ai maşină dată de mine, nu că ai bani datorită familiei“, dar eu trăind atât de mult în umbra ei… Gândeşte-te că eram la corul radio-televiziunii -degeaba cântam, degeaba eram cuminte, eram tot fata Ionelei Prodan. Apoi m-am dus la muzică populară, că şi-a dorit mama foarte mult. Am câştigat o grămadă de concursuri, dar tot fata Ionelei Prodan eram. Deci nu găseam undeva unde să mă duc să scap de chestia asta. 
 
M-am dus în presă, mi-am schimbat numele, am luat numele tatălui (n.r. - Traian Tănase), să nu mai ştie lumea cine sunt, eram Anamaria Tănase pe vremea aia. Până au aflat şi tot fata Ionelei Prodan... Şi oriunde mă duceam era: „A băgat-o mă-sa, a dat mă-sa un telefon“. Nu aveam ceva al meu. Şi atunci am zis: „Ok, stai. Deci eu joc fotbal. Eu trebuie să deschid un drum. Există în lumea mea femei? Nu, decât fotbaliste. OK, eu o să fiu managerul lor.“ Şi când am hotărât să fac chestia asta, primul manager din România a fost Sică Puşcoci, un avocat foarte deştept şi el a făcut, într-adevăr, primele transferuri din România. După au venit restul, dar el a avut cel mai greu nume în manageriat. El este naşul primului meu copil, al Rebeccăi. Dacă eu stăteam toată ziua la el la birou, că era foarte distractiv, toţi fotbaliştii veneau la el, iar eu vorbind engleză, el mi-a zis: „Auzi, dacă tot stai toată ziua gură-cască, taică-tu vrea să faci Dreptul, ia vino încoace şi tradu-mi contractele astea“. Şi eu îi traduceam contractele, eu vorbeam la telefon când el făcea transferuri, eu negociam la telefon ce-mi lăsa el scris şi mi-a zis: „Auzi, mă, vrei să faci meseria asta?“ şi eu i-am zis „Păi îmi era ruşine să zic“. Şi mi-a zis „Să ştii că tu o să faci carieră în meseria asta că te descurci mai bine ca mine“. Nu terminasem încă facultatea şi mi-a zis: „Te duci în Rusia să negociezi un transfer?“, „Da’ cum? Acum plec.“ Mi-am pus viză, m-am dus în Rusia, am făcut primul meu transfer. Nu l-am sunat niciodată să-l întreb o fi bine, n-o fi bine ce am făcut, am vrut să văd dacă pot eu singură. Şi mi-a ieşit. Şi pe vremea aia era un fundaş celebru de la Dinamo, Adrian Iordache. Deci a fost aşa de pe o zi pe alta şi am făcut de la A la Z transferul singură.
 
Ai vorbit cu mama ta despre lucrul acesta, că nu poţi să ieşi de sub amprenta numelui ei? 
 
Ştia, dar nu avea ce să facă. Mi-a zis: „Trebuie să faci ceva tu, nu eu, să fii Anamaria şi eu să fiu mama ta“. Şi am făcut, a fost foarte mândră.
 
Crezi că şi asta te-a făcut să fii o răzvrătită?
 
Da, clar. Aveam frustrări. Era, de exemplu, Sfântul Ion, pe mine mă cheamă şi Ionela - nu-mi spunea nimeni „la mulţi ani“, îi spuneau numai ei, că era Ionela Prodan. Veneau toţi cu cadouri, nimeni nu-mi zicea nimic, mă mângâiau pe cap şi treceau mai departe. Şi eu mă întorceam: „Dar este şi ziua mea“ – „Aaaa! Mii de scuze, n-am ştiut“, dar nu-şi aducea nimeni aminte anul următor. 
 
Eşti omul deciziilor bruşte şi radicale. Ai regretat vreodată o decizie luată în pripă?
 
E mult spus că am regretat, poate am avut chestia asta, că trebuie să mă gândesc puţin mai mult. Dar nu-mi pare rău că sunt aşa. La mine ori e albă, ori e neagră şi mai puţin gri. Poate în cazuri extreme să încerc să fiu mai pe la mijloc. Dar, în general, într-adevăr, poate aşa e şi zodia mea, eu sunt Săgetător, la mine totul e dintr-o dată. Eu mă enervez de zici că a venit uraganul şi în 30 de secunde am uitat şi te întreb calm ceva ce n-are nicio legătură cu subiectul de dinainte. Nu pot să ţin duşmănie, ură, nu ar încăpea niciodată în inima mea. Eu iubesc atât de mult oamenii şi cred atât de mult în oameni şi în prieteni, încât dezamăgirile vin pe bandă rulantă, dar mă gândesc că lasă, o să găsesc unul bun în final.
 
Apropo de decizii bruşte, cu cei doi soţi te-ai căsătorit după numai câteva zile.
 
Da, dar şi mama a făcut la fel. Nu ştiu, niciodată nu mi-am planificat. Dintotdeauna mi-am dorit să am copii mulţi, asta ştiam. Voiam să fac 18 ani, să mă mărit şi să fac copii mulţi. Sunt înnebunită după copii, dar sunt şi foarte dură. Probabil şi pentru că aşa m-au crescut ai mei şi aşa am văzut în familie mereu. Tatăl meu lucra în poliţie, totul era programat pe ore, mâncam la ora respectivă meniul respectiv, trebuia să am oră de pian, de engleză, de franceză, până terminam toate orele nu mă mai aştepta niciun copil la joacă. Cred că şi asta a fost o nebunie a copilăriei mele, că, de fapt, nu am avut copilărie, decât perioada pe care am trăit-o la ţară, când nu mă interesa nimic. La 8 ani, când m-au luat de acolo, m-au luat că trebuie să faci asta, asta şi asta, mi s-a dat o listă ca lui Moş Crăciun. 
 
Tu acum urmezi un alt model de educaţie pentru copii tăi?
 
Aşa am zis toată copilăria, că n-o să fac aşa, dar eu zic că am ajuns om şi că modelul ăla e foarte bun. Copiii mei au impresia că au toată libertatea din lume, dar e o chestie aparentă, e o libertate controlată.
 
Povesteşte-mi cum l-a cunoscut pe Laurenţiu Reghecampf. Ai fost cu el chiar înainte să te căsătoreşti cu primul soţ şi apoi v-aţi reîntâlnit după 13 ani.
 
Noi n-am vorbit niciodată în cei 13 ani, nici la telefon, nici nu ne-am văzut. Deşi am fost de nenumărate ori în aceleaşi locuri. Îţi dai seama că e puţin probabil să te întâlneşti cu cineva, în Las Vegas, pe un pod. Noi, de exemplu, am trecut în aceeaşi zi, pe acelaşi pod, în Las Vegas, dar nu ne-am întâlnit. Ne aducem aminte pentru că era pentru prima dată în 30 de ani când a nins în Vegas. Cred că sunt lucruri în viaţă care aşa sunt sortite. Eu întotdeauna cred că, în viaţă, dacă laşi lucruri neterminate, mai devreme sau mai târziu te vei întoarce să pui capăt sau să continui, depinde cum ai lăsat lucrul ăla. Aşa a fost şi relaţia cu Laur. Aveam în jur de 17 ani şi jucam fotbal amândoi, eram în acelaşi anturaj. Am fost împreună cam un an. El îşi dorea familie, eu nu, el era foarte mic, era fotbalist, pleca în cantonamente, pe vremea aia dintr-o săptămână, cinci zile erai în cantonament. Eu mă gândeam că nu am ce să fac cu un asemenea om, eu voiam să văd lumea, am avut prilejul ăsta de când m-am născut, el nu putea să plece niciodată. Şi am dispărut într-o zi. 
 
Reîntâlnirea cum a fost?
 
Foarte simplă şi firească. Pe atunci aveam două emisiuni, un matinal şi o emisiune seara. Terminam emisiunea pe la 12 noaptea, ajungeam acasă pe la 3 şi jumătate şi dormeam de la 4.00 la 6.00. Am avut programul ăsta un an şi jumătate. Într-o zi, venisem de la televiziune puţin mai devreme, eram moartă de oboseală şi a sunat telefonul, un număr necunoscut. Eu care nu răspund niciodată la numere necunoscute, am zis să răspund, că poate o fi ceva de la televiziune. Când am răspuns: „Ce faci, Ana?“, zic „Bine, Reghe, tu ce faci?“. Am rămas aşa puţin... pentru că de 13 ani nu vorbisem. Zice: „Îţi mai aduci aminte de mine?“ – „Normal, am făcut 15 ani de pian, ce crezi, am ureche muzicală“. Era joi şi îmi zice: „Vezi că ţi-am luat vineri bilet, vii la mine în Germania?“, eu: „Da, hai că vin. Trimite-mi biletul şi mâine după ce termin matinalul te sun“. Atât. Totul mi-a venit aşa natural! Am ajuns în Germania, la Köln. Ne-am distrat atât de tare! Am vorbit ca şi cum înainte cu 2-3 ore ne-am despărţit, deci am reluat din punctul ăla ca şi cum nu au trecut cei 13 ani. Imediat ne-am şi căsătorit. Pentru că a fost o chestie neterminată şi cred foarte tare că noi, oamenii, mai devreme sau mai târziu simţim dacă un om ne este sau nu perechea. Eu de aia le spun tututor, că dacă eşti într-o căsnicie şi ai un copil sau 10 şi simţi că nu este el/ea perechea ta, e păcat să stai. Pentru că se chinuie şi copiii, te chinui şi tu, ai o singură viaţă şi merită să o trăieşti fericit.
 
Prima mea căsnicie (n.r. – cu baschetbalistul Tiberiu Dumitrescu) a fost perfectă, numai că la un moment dat nu mă mai regăseam. Ne doream altceva de la viaţă. Eu eram foarte sociabilă şi volubilă şi el era un tip foarte retras, lui nu-i plăcea nebunia mea. El voia să stăm acasă, să facem business, iar eu mi-am dorit televiziune. Dar am rămas cei mai buni prieteni. Şi în ziua de azi el este cel mai bun prieten din toată viaţa mea. 
 
Anamaria Prodan, alături de cele două fete ale sale (Sarah şi Rebecca), Laurenţiu Reghecampf şi fiul lor Bebe (Laurenţiu Jr.)
 
Apropo de primul soţ, tu ai plecat cu el în America şi aţi început să faceţi bani din vânzarea bomboanelor. Cum s-a întâmplat?
 
Da, aveam aparate de bomboane. Băga lumea 25 de cenţi şi pac - îşi lua bomboane. (Râde) Eu aveam deja viză de America, o luasem pe vremea când lucram la Pro TV. El când a apărut în viaţa mea, era româno-american. Şi i-am zis: „Eu săptămâna viitoare am bilet, plec în America“, iar el a zis „Ah, cool şi eu sunt o săptămână în România, în vacanţă. Plecăm amândoi“. Şi am plecat. În primele trei zile i-am zis: vreau copil, vreau familie, vreau prima oară fată, a doua oară tot fată, a treia oară băiat. Am zis tot de la început, „te bagi în chestia asta sau nu?“- „Da.“ – „Hai!“. După o săptămână ne-am şi căsătorit (foto). Am anunţat-o pe mama înainte cu o zi că mă mărit.
 
Nu ţi-a fost niciodată teamă de deciziile acestea?
 
Nu. Pentru că dacă m-aş gândi de zece ori înainte, m-aş plictisi. Eu nu înţeleg relaţiile de genul: stăm 10 ani împreună necăsătoriţi şi când ne dorim nu mai e fun-ul ăla, nu mai simţi emoţiile, nu mai simţi nimic, pentru că te-ai obişnuit. 
 
Părinţii ce au spus atunci?
 
Şi ai mei şi ai lui au rămas blocaţi, dar dacă asta era decizia noastră, ce să facă? Eu întotdeauna mi-am luat deciziile singură şi mama nici nu a avut niciodată ce să spună, pentru că ei m-au crescut aşa. Cum şi eu îmi cresc acum copiii – să-şi ia deciziile singuri, pentru că te naşti şi mori singur. Mama nu era de acord cu teribilismul ăla pe care l-am avut o perioadă, dar a înţeles de unde venea toată nebunia asta a mea. Apoi, când mi-am croit propriul meu drum, n-a mai fost de acord şi nici eu nu aş fi niciodată de acord să-mi facă fetele mele aşa. Dar eu le şi spun fetelelor: uitaţi-vă puţin prin ziare, că e nenorocirea de Google care îţi arată cam tot. Ia uite, mama, pe la 20 de ani m-am certat cu fiul lui Marian Măgureanu, care îmi era prieten atât de bun. Acum îmi e unul dintre cei mai buni prieteni, atunci ne-am bătut de ne-am omorât. Eu am ars toate etapele vieţii şi am vrut să experimentez absolut tot. Sunt îngrozitor de curioasă, sunt bolnavă de curiozitate. Eu când eram mică, dacă mama închidea uşa la cameră, era o nenorocire pentru mine. Stăteam şi mă gândeam cum să intru în camera aia non-stop. Deci nu mă mai gândeam la altceva. Fructul interzis. Şi îi spuneam: mama să laşi uşa deschisă la cameră, pentru că nu caut acolo dacă e deschis, dar dacă e închis caut. Imaginează-ţi că de fiecare dată îi furam cheia din buzunar, atât stăteam pe lângă ea, atât mă învârteam. Îţi dai seama ce fericire, ce triumf, intram în cameră şi nu făceam nimic, dar o lăsam deschisă special şi puneam cheia la loc în buzunar ca să vadă că am reuşit.
 
Să revenim puţin la America. Cum aţi reuşit să faceţi avere plecând de la bomboane.
 
Nimeni nu mi-a dat nicio şansă pentru că era foarte greu. În America, business-ul ăsta se întâmplă de când e lumea şi pământul. Ori ca să te duci ca o fată, care vorbea limba engleză britanică... râdeau toţi de mine. Şi mă întrebau dacă am venit de la Oxford. Până mi-am reglat engleza americană a fost un circ. M-am dus din uşă în uşă la toate business-urile, de la service-uri auto, la spălătorii auto, la spital, unde lumea stă să aştepte. Asociatul meu era un român şi el căra maşinuţele, că erau mari, nu le căram eu. Eu eram mândră frumoasă, mă duceam şi întrebam: „Doamnă, pot să pun şi eu maşina asta aici şi vă dau o chirie pe lună?“- „De unde eşti?“ – „Din România“ – „Vai, ce accent frumos ai!“ – „Păi ăsta este primul meu business în America“ – „A, da? Bravo, felicitări, nu-ţi iau nicio chirie. Pune două atunci, nu una!“ şi mă lăsau.
 
De unde ideea asta cu bomboanele?
 
Nu mi-a plăcut să fiu angajată niciodată. Sunt atât de independentă şi îmi schimb programul atât de des, încât e foarte greu să stea cineva după mine. De abia mă suport eu, dar cei din jur! Şi în România, obişnuită să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, să mă duc să mă angajez… Ce puteam? Să mă duc la cazino să fiu dealer. Mi s-a părut aşa… wow! Am făcut o facultate să fiu dealer? Nu. Cu toate că mie mi-a plăcut la cazino foarte tare… (Râde) Cu câţi bani am pierdut la casino, cred că am construit pereţi întregi din cazinouri. 
 
Apropo de asta, cum ai ajuns să pierzi bani la cazinouri?
 
Tu gândeşte-te aşa, după Revoluţie, lumea s-a împărţit aşa: copiii de bani gata şi ceilalţi copii, oamenii cu bani şi ceilalţi oameni, cam aşa a fost imediat după Revoluţie. Gândeşte-te că eu eram printre puţinii copii care vorbeau engleză sau fuseseră plecaţi tot timpul. Noi am avut norocul ăsta, plecam în Rusia, Bulgaria, Israel, peste tot. Eu având bani pe vremea aia, Doamne, aveam bani de nu ştiam ce să fac cu ei. Toată clasa mea mergea în fiecare zi la cofetăria Scala. Aveau cartoful şi sucul asigurat pe zi de mine. 
 
La casino am ajuns din cauza anturajului. Anturajul este cea mai mare nenorocire. Eu de asta sunt înnebunită cu anturajul copiilor mei. Dacă în anturaj este unul mărul stricat, îi strică şi pe ceilalţi. Mai ales dacă sunt la vârsta aia în care încă nu au o direcţie şi dacă nu au pe cineva în spate să le menţină direcţia, e nenorocire. Toţi jucau la cazino şi eu de ce să nu joc? Aşa gândeam atunci.  
 
Ce vârstă aveai atunci?
 
18 ani, că atunci când am făcut 18 am zis că gata, din momentul ăsta eu fac ce vreau, nu mai are nimeni dreptul să-mi zică nimic. Până atunci eram terorizată, nu puteam să mişc.
 
FOTO Pro TV
 
Cât ai pierdut la cazino?
 
Atunci am pierdut şi casa. Atunci am vândut apartamentul că să achit telefonul, că vorbeam la telefon foarte mult şi pe vremea aia era un lux. Am pierdut foarte mulţi bani... dar exact atunci, când a fost foarte greu, maică-mea a fost atât de inteligentă în cât mi-a zis: „OK, ţi-ai pierdut apartamentul? Stai pe stradă sau stai la mine în casă, dar după regulile mele. Ai pierdut toţi banii la cazino? Ghinion. Mănânci la mine, dar mănânci ce-ţi dau eu“. Mi-am dat seama că mi-am pierdut nu numai banii, dar mi-am pierdut şi independenţa şi respectul de sine şi respectul familiei. Atunci a fost momentul în care am zis OK, bine, am încheiat şi capitolul ăsta din viaţa mea, bine că a fost scurtuţ. Am zis, de acum încolo plec şi îmi fac meseria mea. Atunci am plecat, m-am angajat la „Ora“, era Cataramă patron. Când m-a văzut, îţi dai seama, se gândea „Oare ce caută nebuna asta la mine?“ Şi mi-am făcut drumul meu, încet-încet. Apoi m-am dus la fotbal, apoi perioada Pro TV a fost foarte bună pentru mine. Atunci a început să mă cunoască toată lumea. Chiar dacă spuneau „E fata Ionelei“, dar eram eu, eram Anamaria Tănase. 
 
Care e cea mai frumoasă amintire de la „Procesul Etapei“?
 
Începuturile, pentru că era cea mai puternică emisiune de sport din România. Când spuneam că suntem de la „Procesul Etapei“ se făcea linişte. Şi, în general, când spui că eşti de la Pro, pe mine m-a urmărit chestia asta toată viaţa, că am plecat din Pro. Pentru că degeaba s-au deschis 1000 de trusturi, Pro TV a rămas întotdeauna numărul 1. Nu că m-am întors eu acum la ei. Dar chiar aşa a fost şi lucrurile astea le discutam cu prietene foarte bune de-ale mele şi cu oameni consacraţi în televiziune. 
 
Şi, cu toate aceastea, deşi ai avut o ascensiune în televiziune, ai vrut să laşi totul în urmă şi ai plecat în America.
 
Cred că obosisem. Am avut o perioadă zbuciumată din viaţa mea şi cred că obosisem şi îmi doream linişte. Şi mă gândeam să mă duc undeva unde nu mă cunoaşte nimeni, îmi fac familie, copii, îmi fac un business şi trăiesc liniştită. Chiar am crezut că pot să am viaţa asta mulţi ani. Cât am stat căsătorită – 13 ani. Pentru că în 13 ani făcusem suficienţi bani şi veneam rar în România. 
 
Cum ai ajuns să faci avere?
 
Încet-încet, am dat avansul la prima casă pe care mi-am luat-o, m-am extins foarte mult cu maşinile de bomboane şi făceau bani, pentru că în America un dolar înseamnă mult, acolo chiar se preţuiesc banii. Apoi mi-am făcut împrumut şi mi-am luat încă o casă, pe care am închiriat-o şi o parte plăteam la bancă, pentru că aveam creditul foarte bun pe vremea aia, şi o parte reinvesteam. Şi uite aşa am ajuns să investesc din ce în ce mai mult în case, pentru că din punctual meu de vedere era singura afacere viabilă. Eu am încercat în România să-mi fac restaurant, toţi prietenii mei mâncau gratis, am ajuns la faliment. Am zis apoi, hai că restaurant e prea mult, facem o pizzerie, m-am asociat cu Adi Mutu, la fel – aduceam bani de acasă lunar că toţi prietenii noştri veneau gratis. Şi atunci am zis: „Băi, Adi, nu e pentru noi, noi trebuie să rămânem în fotbal!“ Şi am zis, gata, ăsta este drumul pe care îl vreau, ăsta îmi place, eu cunosc toţi fotbaliştii, mă înţeleg cu toată lumea, avocat de meserie sunt, deci nu-mi trebuie nimic, decât să găsesc oameni de încredere cu care să lucrez. Şi de-a lungul anilor să ştii că am găsit atât de puţini… nici măcar nu-i număr pe degetele de la o mână.
 
Care au fost fotbaliştii cu care ai colaborat cel mai bine?
 
Cei mai mari din România, suntem o familie şi în ziua de azi. Gândeşte-te că în 2006, când eu mi-am luat licenţa, toţi râdeau, şi în primul meu interviu am zis aşa: uitaţi-vă la ce dată suntem azi şi într-un an de zile eu o să fiu numărul 1 pe piaţă. Îţi dai seama ce se distrau toţi. În următoarele luni am semnat cu cei mai buni jucători din România, de la echipele naţionale. Pe vremea aia erau Cristea, Gabi Tamaş, Nicolae Dică, Dică era pe atunci numărul unu în România, Ioan Andone. Deci aveam printre cei mai buni jucători. În momentul ăsta Dică e antrenor la Steaua, Andone e super antrenor, Iordache e antrenor. Deci vezi? Acum îmi e uşor. Lucrăm în continuare şi ca jucător şi ca antrenor.
 
Care sunt cele mai frumoase amintiri care te leagă de ei?
 
Gândeşte-te că am avut ambiţia aia, când m-am întors în ţară, la 35 de ani. Şi când eu am apărut, absolut toţi fotbaliştii ar fi semnat cu mine. Telefonul meu suna non-stop, cred că ceilalţi manageri se uitau săracii de ce nu le mai sună telefonul. Iar eu nici nu sunt o tipă modestă, pentru că ştiu exact cât de mult pot. Sunt realistă, ştiam clar că nu o să poată să mă ajungă niciodată nimeni. Eu încercam să le explic pe vremea aia că un manager trebuie să fie avocat sau măcar jurist, pentru că altfel nu ai cum, te joci cu viaţa unui jucător. Unii erau învăţaţi cu tot felul de manageri apăruţi peste noapte, infractori, tot felul de neica nimeni, care făcuseră bani peste noapte că furau, îi înjurau, îi ameninţau şi de frică semnau contracte. Iar după ce semnau contractele, managerii îşi luau banii şi banii lor şi fotbaliştii erau vai de mama lor. Eu cred că le-am deschis mintea într-un fel, le-am explicat că este o nebunie, că trebuie să-I reprezinte un om integru, un om care dacă este şi avocat este ideal, un om care să le explice contractul, care să ştie să vorbească şi să se prezinte. Şi gândeşte-te că toţi au plecat de la managerii vechi şi au venit la mine.
 
Eu din 2006, nu am pierdut niciun proces cu niciun jucător, nu e de colo. N-am păcălit vreun jucător, toţi jucătorii mei au fost sub contracte. Eu am avut chestia asta - ei sunt familia mea. La orice oră, mă sună nevestele, copiii. Eu nu mă ocup numai de cariera lor, eu mă ocup de absolut tot ce ţine de ei, de familie, de părinţi. 
 
Tu ai făcut Dreptul din dorinţa tatălui tău, nu?
 
M-a obligat. Mi-a zis că o să-I mulţumesc în viaţă, n-am apucat… A murit înainte să termin facultatea, dar el m-a făcut om.
 
Ţi-a fost greu apoi fără el?
 
Păi m-am trezit singură dintr-o dată şi nu mai aveam echilibru. Ei erau echilibrul meu, ştiam că sunt în spatele meu întotdeauna, orice s-ar întâmpla. Orice drăcovenii fac eu, ei sunt acolo să repare. Şi când a murit el, şi eu, şi mama am rămas fără direcţie, că el conducea absolut tot. Apoi, încet-încet, a trebuit să preiau eu, că eu eram mai bărbată. Mama a avut un şoc când a murit tata. A vrut să moară şi ea. Şi atunci am terminat cu absolut tot şi am zis: „Gata, din momentul ăsta trebuie să ne revenim! Noi am fost familia Prodan şi nu se poate niciodată să dispărem.“ Şi am preluat eu totul.
 
Soţii Reghecampf, împreună cu cei doi fii: Laurenţiu (stânga) şi Luca (dreapta) - provenit din fosta căsătorie a antrenorului de fotbal
 
Ai studiat şi pianul.
 
15 ani. Din dorinţa familiei. Tot ce se întâmpla se întâmpla datorită părinţilor (Râde), eu nu puteam să aleg. Eu am ales fotbalul şi am avut norocul că tata iubea foarte mult sportul ăsta şi m-a lăsat, altfel era nenorocire. Dar mi-a prins bine. Ştii că, fiind copil, înjuri în gând, că altfel eu nici nu visam să pot să îmi înfrunt părinţii.
 
Deci n-o făceai cu plăcere.
 
Nu. Pentru că toţi copiii mă strigau: „Ana, ai terminat?“ – „Nu, mai am o oră de engleză“, „Anaa!“- „Nu, acum am franceză“, „Dar hai că s-a făcut 7!“ – „Păi am pian o oră“. Deci eu nu apucam niciodată să mă joc din cauza pianului.
 
Şi cum ai făcut trecerea de la pian la fotbal?
 
Brusc. Am trântit capacul peste mâinile profesoarei şi am zis: Din momentul ăsta nu te mai primesc în casă! Şi nu mai vreau să cânt la pian. Şi am înfruntat-o pe mama şi i-am zis că nu mai vreau să cânt niciodată şi îi dau foc. Mi-a zis: „OK, nu mai vrei, nu mai vrei, nu pot să te mai oblig.“ Număram zilele până la 17 decembrie, când făceam 18 ani.
 
Şi te-ai gândit că vrei fotbal. Cum e să fii o femeie într-o lume a bărbaţilor?
 
E flatant acum. E frumos, că toţi te admiră, toţi se uită după tine, toţi lasă gura mai mică dacă ajungi la o ceartă, că le e jenă cât de cât, chiar dacă sunt şi mulţi mitocani. 
 
Tu fiind un personaj destul de controversat, mereu prezent în paginile ziarelor, te-a afectat vreodată ce s-a scris despre tine?
 
Da, normal. Pentru că eu sunt, în esenţă, un om foarte sensibil. Ăsta e un scut pe care l-am folosit întotdeauna. E o chestie foarte ciudată... mă dor absolut toate, nu neapărat că gândeşte lumea nu ştiu ce despre mine, dar nu vreau ca fetele mele sau băieţii mei să sufere. Ei sunt mari acum şi realizează cum e mama, dar nu aş vrea vreodată vreun copil să strige după ei: „Ia, uite, maică-ta cum e!“ Ştii? Asta mă deranjează.
 
Copiii cum reacţionează când citesc ceva urât despre tine?
 
Întotdeauna fetele m-au întrebat. Bebe a prins o altă perioadă când eram eu foarte puternică şi nu mai îndrăznea nimeni. Dar fetele m-au întrebat întotdeauna, din 2006: „Mama, dar de ce spune cutare că tu trăieşti cu nu ştiu ce antrenor?“ Pentru că eu eram combinată în fiecare zi cu un alt fotbalist, antrenor sau preşedinte de club, normal. Dacă făceam vreun transfer era pentru faptul că m-am combinat cu preşedintele de club. Asta e mentalitatea. Sunt nişte oameni needucaţi, care au avut noroc de talent şi atât. Dar au rămas la nivelul ăla de fotbalişti foarte talentaţi. Din momentul ăla ei nu au mai făcut nimic să evolueze. Şi atunci, gândeşte-te că atunci când eu stau de vorbă cu un astfel de conducător, ce să vorbesc cu el? Că nu avem niciun subiect în afară de plouă sau nu plouă sau cu ce crampoane jucăm meciul ăsta. Ăsta este of-ul meu, că oamenii nu au conştientizat că nu au neapărat nevoie de mari fotbalişti în funcţii de conducere, au nevoie de manageri. Oameni care să facă business-ul ăsta numit fotbal să funcţioneze. Probabil va veni şi momentul ăsta.
 
 
Este ceva ce ţi-ai dorit în viaţă şi nu ai obţinut?
 
Nu. Dacă astăzi îmi doresc ceva, mă fac luntre şi punte şi îl rezolv, oricum ar fi. Şi lucrurile care sunt foarte grele mă ambiţionează şi mai tare. Aşa mi-a zis taică-miu, că în viaţa asta, dacă vreau să-şi aducă lumea aminte de mine, trebuie să fiu locul 1. 
 
Care sunt visele tale?
 
Visez să conduc fotbalul românesc într-o zi şi să-l aduc pe culmi, visez să-mi văd copiii cu nişte cariere incredibile. Uite, să ţii minte interviul ăsta, Sarah va ajunge una dintre cele mai puternice jucătoare de baschet din lume, Rebecca va conduce unul dintre cele mai mari business-uri din domeniul modei, Bebe va ajunge un fotbalist foarte bun, iar Luca să văd dacă se ţine cu ciclismul, dacă va avea puterea să meargă, că este un sport foarte dur, dar el este în momentul ăsta foarte bun, este locul 3 în Germania. Ei şi-au ales singuri ce au vrut să facă şi noi i-am susţinut. Slavă Cerului, mi-am permis să-i dau la cele mai bune şcoli, pentru că ăsta a fost visul meu, să pot să le ofer copiilor mei măcar jumătate din cât mi-a oferit mie mama. Şi pentru asta am muncit îngrozitor, fără să mă ajute nimeni. De asta pot să mă uit foarte mândră către toţi şi să le spun: Hei, eu sunt Anamaria Prodan şi pe mine nu m-a ajutat nimeni să-mi fac numele ăsta şi să fac performanţa asta unică în fotbal. Eu mi-am câştigat banii mei singură-singurică. Dimpotrivă, au încercat să mă distrugă din prima zi în care am intrat în fotbal şi n-a reuşit nimeni.
 
Cum au încercat?
 
Păi în fotbal, între manageri, e vorba de bani. Gândeşte-te că eu semnând cei mai buni jucători din ţară, eu fac practic şi cei mai mulţi bani. Ori, imaginează-ţi pentru managerii vechi, care deţineau supremaţia cum este să piardă dintr-o dată tot, rămân şi fără nimic, şi vine o femeie care dintr-o dată ia totul şi ajunge să fie numărul unu între manageri. Şi de asta spun că nu sunt modestă, pentru că am muncit mult şi dacă te duci în Belgia şi spui Anamaria Prodan, toată lumea o să zică „Wow! E managerul care a făcut cel mai mare transfer din Belgia“. În România, la fel, eu sunt managerul care a făcut cel mai mare transfer. Stai să vedem cine o să mă ajungă şi cât de repede. Dar nu prea au şanse că tot eu am cei mai buni fotbalişti.
 
Cum vezi situaţia fotbalului românesc?
 
În cădere liberă. Îmi doresc ca cei care conduc federaţia să fie drepţi. Pentru că eu am luptat foarte mult ca ei să vină la conducere, generaţia tânără. Şi îmi doresc ca ei să fie înconjuraţi de oameni corecţi, de oameni care au un cuvânt de spus şi de oameni foarte bine pregătiţi. Pentru că numai aşa putem salva fotbalul. Dacă nu, cu ce se întâmplă acum, cu fotbalul jumătate în insolvenţă, o să ajungem ca fotbaliştii să meargă la muncă şi să facă fotbal de plăcere. Eu sunt un om îngrozitor de corect. Uite, dacă băiatul meu nu ar merita să joace în echipă, nu ar juca. Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte, eu aveam 99% din echipa Stelei, soţul meu era antrenor. Aveam printre jucătorii mei şi fini de-ai mei, care nu ştiu dacă au prins 3 meciuri, pentru că s-a considerat că nu erau suficient de pregătiţi. Şi mereu am urât nepotismul cu disperare. La fel am spus, dacă Bebe, băiatul meu, nu va avea talent ca să fie fotbalist, n-o să facă niciodată fotbal. În primul rând pentru că mă face pe mine de râs şi se face şi el. N-am înţeles niciodată părinţii care îşi împing copiii pe la echipele naţionale, se fac de râs, se împiedică. Nu e firesc. Toată nebunia asta şi minciuna asta ne-au împins către ceea ce am ajuns azi în fotbal. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările