INTERVIU Alexandru Papadopol: „Când am făcut telenovele am fost numărul unu“

Alexandru Papadopol a vorbit cu mândrie despre meseria de actor, care l-a consacrat în mai multe telenovele difuzate pe Acasă TV. După ce a debutat timpuriu în cinematografie, cariera sa a cunoscut o pantă ascendentă cu altfel de roluri, cele din telenovelele „Numai Iubirea“ sau „Aniela“. Ultima producţie în care a jucat, „Îngeri pierduţi“, a ajuns la final, moment prielnic pentru ca Alexandru Papadopol să rememoreze drumul său de până acum.

„Adevărul“: „Îngeri pierduţi“ a ajuns la final, ultimul episod va fi difuzat în această seară. Tu ai mai punctat încă un rol într-o telenovelă. Ce a însemant pentru tine acest serial?

A fost un serial foarte bun, mie îmi place personajul, Emil. Subiectul a fost inspirat din campania Ştirilor Pro TV, „Tu ştii ce mai face copilul tău?“. Urmărea relaţia dintre părinţi şi copii, mirajul străinătăţii. Eu, în film, nu am treabă cu copii, ci cu firma. Vreau să iau firma cuiva. Mi-a plăcut că personajul meu are dreptate. Emil munceşte la firmă, dar e pe locul doi, nu e acţionarul principal. Emil nu are copii, nu are nimic, singurul lui debuşeu este firma aia pe care vrea să o crească. Personajele au fiecare dreptatea lui. Eu sunt considerat oarecum rău şi fără caracter. Alte personaje au probleme cu copiii, cu dependenţa de droguri. Sunt teme diverse şi actuale. Multe familii regăsesc aceleaşi probleme cu cele în serial. L-am filmat cu plăcere.

„Love Building“, ultimul film în care ai jucat, a fost primit cu foarte mult entuziasm.

Eu cu Dragoş Bucur şi cu Dorian Boguţă avem o şcoală de actorie, www.actoriedefilm.ro, care a produs acest film. Fiind primul lungmetraj al şcolii noastre, ivit aşa ca din nimic, reprezintă un eveniment important pentru mine personal. E un film independent produs de noi, jucat de noi, care, se pare, are foarte mare succes în cinematografe. Filme importante, cu bani grei de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), nu au succesul acesta. E un film făcut cu foarte puţini bani, un produs „ultrapersonal“ să aibă asemenea succes este, pentru noi, un mare premiu.

Cu Iulia Rugină (n.r. - regizoarea filmului „Love Building“) cum te-ai înţeles?

Foarte bine, e un om foarte dedicat. Noi mai făcusem câteva scurtmetraje cu ea şi a fost prima noastră opţiune. Ne-am înţeles extraordinar, iubeşte cinematografia, îi place să facă filme. Nu le face pentru bani sau pentru glorie, le face din plăcere. Apoi, dacă are vreo noimă în muncă ei, e foarte bine. Aici am stabilit o legătură pentru că şi nouă ne place să facem filme.

Filmul va beneficia de o continuare, dat fiind succesul de care se bucură?

Da, „Love Building 2“, o să începem filmările în februarie. Nu vreau să mă laud, şi eu şi Dragoş am întâlnit problema asta, nu ne lăudăm cam mult? A strâns foarte mulţi spectatori şi este unul dintre cele mai importante filme independente. E un film foarte plăcut, aşa că ne-am gândit să facem şi o continuare, tot aşa în formula asta. Noi, băieţii, tot fetele scriu scenariul, Oana Răsuceanu, Ana Agopian şi Iulia Rugină. Sper să aibă cel puţin succesul primului film. Anul viitor o să fie premiera, probabil prin toamnă.

Aduceai aminte de proiectul www.actoriedefilm.ro. Povesteşte-mi puţin despre el. Ce înseamnă, ce aduce nou.

A fost pornit, iniţial, ca o şcoală specială pentru actorii care termină Facultatea de Teatru din România. Am avut noroc că am făcut filme încă din tinereţile artistice, ca să zic aşa, şi am reuşit să deprind nişte mijloace specifice. Eu şi cu Dragoş am făcut filme de tineri, Boguţă a făcut şcoala în altă parte. Am avut noroc să lucrăm cu Cristi Puiu şi-atunci am avut nişte deprinderi profesionale corecte, impuse de el. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu absolvenţii de la Academia de Teatru şi Film, din păcate. Se face actorie de teatru foarte bună, dar nu se pune mare accent pe film, care, acum, a luat o amploare extraordinară. E păcat că nu se creează şi actori de film. Ori ei se creeau oarecum artificial sau arbitrar. Să fim bine înţeleşi, Facultatea de Teatru din România este una extraordinar de bună. Eu nu am nici cel mai mic gând să blamez instituţia pentru că eu am absolvit acolo. E cea mai bună cale, cea mai sigură, cea mai dreaptă şi cea mai cinstită să te faci actor. Punct.

Dar, mă rog, nu se studiază mijloacele specifice actoriei de film. Pentru mine asta a contat enorm, am deprins aceste abilităţi de la Cristi Puiu şi de la Cristi Mungiu. Mie mi-a fost mai uşor, la fel şi lui Dragoş care a lucrat cu Puiu şi cu Radu Muntean, în primele două filme pe care le-a făcut.

A fost o şansă extraordinar de mare să mă întâlnesc cu Cristi Puiu. De fapt, Dumnezeu cred că mă iubeşte. Aşa s-a întâmplat şi cu Dem Rădulescu, întâlnirea cu el a venit la momentul la care trebuia.

Cu Dragoş Bucur chiar ai colaborat după o pauză de 12 ani, de la debutul lui Cristi Puiu, cu filmul „Marfa şi banii“. Cum a fost revederea în platoul de filmare?

A fost frumos, gândeşte-te că rămăsesem foarte buni prieteni. Filmul acela ne-a sudat foarte tare, dar nu am avut şansa să lucrăm împreună. Eu îl consider unul dintre cei mai mari actori din România. Dincolo de prietenia cu omul Dragoş Bucur, asociatul meu de la firmă şi aşa mai departe, bucuria se trăieşte cu actorul Bucur de la care ai ce învăţa ca partener. E un partener extraordinar de bun, n-am rezerve în a spune lucrul ăsta.

Cristi Puiu cum te-a influenţat? Dar Dem Rădulescu?

Cristi a apărut la momentul oportun în viaţa mea. Atunci (n.r. - în 2001, la lansarea filmului „Marfa şi banii“) terminasem anul I de facultate. El terminase facultatea în Elveţia, nu avea niciun fel de preconcepţie despre actorii români tineri pentru că nu îi cunoştea, iar eu m-am dus la un casting la un domn pe care nu îl cunoşteam (râde). Lucrurile au venit fix la mijloc, lui i-a plăcut de mine şi mi-a dat scenariu, am dat probe peste probe şi am luat rolul. A fost o şansă extraordinar de mare să mă întâlnesc cu Cristi Puiu. De fapt, Dumnezeu cred că mă iubeşte. Aşa s-a întâmplat şi cu Dem Rădulescu, întâlnirea cu el a venit la momentul la care trebuia. Adică în perioada de formare, în anii I şi II de facultate, în vacanţa dintre ani s-au brodit legăturile şi am făcut un film. Era anul 1999, dacă nu mă înşel, încă mai erau vize, o ieşire în străinătate era importantă, nu oricine avea şansa să plece.

Ţin minte că tata lucra în Germania şi trebuia să se întoarcă acasă. Şi-a luat trei săptămâni de concediu ca să mergem într-un „road trip“ (excursie - n.r.) prin Europa. Eram în dubiu dacă să fac filmul cu Cristi sau să merg în acest „road trip“ care cuprindea Germania, Franţa, ajungeam la Barcelona. Acum pare banal, dar în 1999 când stăteai la coadă la vize nu era deloc banal. N-am pregetat în a-l refuza pe tata care oricum se mira. „Dar ce e filmul ăsta?“, îmi spunea. Dacă îmi dădea Dumnezeu gândul prost să plec în Europa, îţi dai seama că destinul meu se schimba fundamental?

Tatăl tău s-a supărat, atunci, că ai ales actoria. Acum...?

Nu, nu s-a supărat. Ca orice părinţi grijulii se gândeau la viitor. Acum pot să fiu şi eu în aceeaşi situaţie în care fiică-mea mi-ar zice că vrea să se facă actriţă. Acum ştiu ce înseamnă viaţa de actor, nu e chiar „romantică“, e destul de grea. Preocuparea faţă de meserie nu este recompensată de actorie 100%. Nu. Poate preocuparea ta să nu capete nicio noimă, de fapt. Poţi să te duci la un casting şi să nu-l iei, deşi eşti briliant, dar regizorul să nu aibă nevoie de tine. Să-ţi recunoască talentul, dar să-ţi spună „nu am un rol pentru tine“.

Alexandru Papadopol, un actor versat FOTO Acasă TV

Încrederea este vitală pentru un actor, nu prea poţi să trăieşti cu speranţă la infinit. Poţi să trăieşti aşa când eşti tânăr, un an, doi, trei, dar după aceea? Eşecurile îţi sapă încrederea în tine însuţi.

Şi, oare, pot actorii să trăiască din promisiuni?

Da, pot, dar după un timp ajung să nu mai creadă în ei înşişi. Cred că meseria asta de actor, dincolo de orice metodă, talent sau aptitudine, se face pe bază de încredere în tine însuţi. Cea mai simplă explicaţie este că în momentul în care eşti pe scenă şi rosteşti o replică trebuie să crezi în ea.

Dar trebuie să se şi adapteze foarte bine, ştiu că tot Dem Rădulescu ţi-a dat acest sfat.

Da, aşa e, dar asta e alt capitol. Încrederea este vitală pentru un actor, nu prea poţi să trăieşti cu speranţă la infinit. Poţi să trăieşti aşa când eşti tânăr, un an, doi, trei, dar după aceea? Eşecurile îţi sapă încrederea în tine însuţi.

Atunci cum poţi să îţi menţii încrederea?

Nu poţi. Poţi să fii nebun şi să te crezi Dumnezeu pe Pământ, cum zicea Dem Rădulescu, eşti frate cu Gheorghe Dracu. Poţi să mergi la zece casting-uri pe an şi poţi să iei doar unul dintre ele care constă în două zile de filmat. Asta nu înseamnă că faci meserie. După care iar nu mai iei nişte casting-uri, după care mai faci o piesă într-un teatru independent la care mai vin doi speriaţi, înţelegi? Nu poţi să trăieşti aşa. În momentul în care te afli, în Bucureşti, îţi intră gândul să faci actorie nu poţi să te gândeşti din start că vei fii un anonim. Trebuie să te gândeşti că vei ajunge cel mai mare actor. Dacă nu din lume, măcar din ţară. Nu poţi să porneşti cu gândul, „e, mă fac şi eu actor, o să fac figuraţie, mă angajez, după aia, la un birou şi nu ştiu ce“. Nu! Fiecare potenţial candidat la facultate vrea să ajungă un mare actor sau o mare actriţă. Să joace pe prima scenă a ţării, să joace roluri principale în filme. Ori discrepanţa dintre vise şi ceea ce se întâmplă, de fapt, este enormă. Enormă!

Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, am reuşit să fac actorie atâţia ani. De când am terminat facultatea şi până acum trăiesc din meseria asta, nu din altceva.Eu nu mă laud cu alte performaţe actoriceşti, dar asta e o performanţă.

Pe bune. Dacă faci contabilitate, bun, n-ajungi să lucrezi la Banca Naţională, mă, dar ajungi la o filială de la Banca Transilvania, din cartierul Titan. Visele nu sunt curmate atât de dramatic. Ştii? Poţi să te hrăneşti cu speranţă un timp, dar după aceea trebuie să ajungi să trăieşti din actorie şi, mai mult, să întreţi o familie din meseria asta.

În România, la momentul ăsta, se poate să întreţi o familie din actorie?

Băi, nu se poate. Sau se poate, dar cu alergătură multă şi cu noroc foarte mare. Numai câţiva oameni pot să trăiască din actorie. Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, am reuşit să fac actorie atâţia ani. De când am terminat facultatea şi până acum trăiesc din meseria asta, nu din altceva.Eu nu mă laud cu alte performaţe actoriceşti, dar asta e o performanţă.

Dem Rădulescu ţi-a declarat următorul lucru: „Există actori care nu au nevoie de buletin pentru că îi recunoaşte toată lumea şi actori care au cărţi de vizită“.

El era unul dintre actorii care nu aveau nevoie de buletin.

Cred că se referea la popularitatea creeată de televiziune în jurul unui actor.

Nimic nu-ţi dă o popularitate mai mare decât televiziunea, sincer. Asta e clar. Gândeşte-te că în perioada aceea, a anilor ’70 - ’80, actorii trebuiau să facă un Revelion. Atâta. A doua zi toată lumea îi recunoştea pe stradă. Acum, cu popularitatea, nouă ne este mult mai greu. Sunt o grămadă de televiziuni, o grămadă de oferte, o grămadă de programe. Publicul s-a împărţit, nu se mai uită toată România la două ore de televiziune. Erai absolut convins că dacă te vede unul în Focşani, te vede unul şi în Sighetul Marmaţiei, altul în Craiova, altul în Constanţa. Toţi! Acum nu mai există aşa ceva. Lucrurile s-au segmentizat. Atunci, ca actor, trebuia să alergi mai mult şi să fii mai vizibil.

Tu ai avut norocul să apari la televizor, odată cu oferta de la Acasă TV...

Nu am apărut aşa oricum la televizor, am apărut foarte mult, sincer. Am apărut mult de tot.

De la debut şi până acum ai jucat în telenovele.

Ani de zile, da.

Dar gurile rele pun un soi de stigmat pe genul acesta de producţii. Tu cum ai demonstrat că poţi să faci şi altceva?

În primul rând, nu trebuie să demonstrez nimic nimănui, iar în al doilea rând, eu am o personalitate diversă, dar şi „artistică“. Fac şi teatru, şi telenovele, şi filme, şi reclame. Din asta trăiesc, asta e meseria mea. Cu mândrie, spun că am acoperit destul de multe genuri, ceea ce e onorabil. Când am făcut telenovele am fost numărul unu! Când s-a creeat „Numai Iubirea“ s-a produs un fenomen de masă. Cand am făcut-o, am făcut-o bine. Aşa a fost şi cu „Marfa şi banii“, un film definitoriu.

E unul dintre pilonii cinematografiei româneşti.

Aşa este, mi-am făcut datoria acolo unde am jucat.

Cosmin Seleşi spunea că există o sectă a regizorilor de lungmetraje care, pur şi simplu, iau aceeaşi actori şi îi turează în mai multe filme. Te-ai lovit de această problemă vreodată sau măcar ai auzit de ea?

Nu. Pe de altă parte, îţi spun sincer, cu mâna pe inimă, sunt foarte puţini actori în România care să joace în filme. Regizorii ăia au o ofertă destul de redusă. Pe cuvânt îţi spun. Sunt puţini actori care pot să-ţi facă bine un rol, să înţeleagă procesul filmării şi să-şi adapteze mijloacele actoriceşti unei filmări. Să fie dedicaţi filmului, să ducă un rol principal. Să faci un film nu e simplu, mai ales când e vorba de rolul principal. Din păcate, regizorii nu au o ofertă bogată.

E acesta un semn al crizei cinematografiei româneşti?

Nu, deloc, cinematografia românească este prolifică în momentul ăsta. Dacă te duci la un festival şi spui că eşti român, eşti privit cu alţi ochi. Cinematografia românească a făcut nişte minuni în ultimul deceniu. Cristi Puiu, Cristian Mungiu, ăştia sunt nişte mari personalităţi europene, mondiale, mari, mari! Cunoscuţi în toată lumea cinematografiei.

Apropo de ofertă. Eu am dat casting-uri pentru filme, chiar în momentul în care eram la televizor. Eram foarte cunoscut. Unele casting-uri nu le-am luat. Eu sunt exemplu viu că regizorii ăia, săracii, au chemat oameni la casting. Au chemat patru-cinci oameni care se potriveau pe rol. Când apare un actor bun nu ştiu ce să mai facă de fericire. Regizorii mari din România, cei vizibili, fac multe casting-uri şi sunt cinstiţi cu propria lui operă. Asta o garantez eu pentru că ştiu ce înseamnă acest fenomen din interior. Dacă apare un actor bun, sigur îl iau. Nimeni nu-şi riscă filmul pentru un prieten. Povestea filmului nu poate să fie forţată.

Cinematografia românească este prolifică în momentul ăsta. Dacă te duci la un festival şi spui că eşti român, eşti privit cu alţi ochi.

Mi-ar plăcea să-mi povesteşti puţin cum sunt regizorii cu care ai lucrat, ca oameni.

Am lucrat bine, foarte bine, cu calm. Lucrezi pe un scenariu important, ori în momentul în care există un script bun, şi regizorul şi actorul „servesc“ povestea respectivă. Şi-atunci, lucrurile nu au cum să fie deplasate. Amândoi sunt slujitorii acelei poveşti bune. Mai mult nu pot să spun, am avut noroc că am lucrat pe scenarii bune, foarte bine am lucrat pe scenariul filmului „Acasă la tata“. Am rolul principal în filmul lui Andrei Cohn. E un film pe care îl aştept cu nerăbdare.

Când o să fie lansat?

Nu ştiu, cred că prin primăvară, oricum, anul viitor sigur. E un film despre care sunt convins că va reprezenta ceva important pentru cinematografia română. Eu l-am văzut deja. O să fie considerat unul dintre filmele importante ale deceniului.

O afirmaţie care poate să nască aşteptări.

Spun asta din punctul meu de vedere. Eu am lucrat cu Andrei Cohn cu mare plăcere, povestea e foarte bună şi filmul mi-a plăcut foarte mult. Nu văd de ce nu ar însemna ceva din punct de vedere al poveştii şi al jocului. Noi, cei din film, îi datorăm foarte mult lui Andrei pentru jocul firesc. A lucrat mult cu noi şi s-a implicat. E genul de regizor cu care orice actor şi-ar dori să lucreze pentru că e foarte direct, elimină, cu ghilimelele de rigoare, teatralismele din interpretare. „Acasă la tata“ este un film curat, în termeni generali. Chiar dacă pare uşor, un film curat e greu de făcut.

Bănuiesc că într-un film trebuie să fii mult mai natural spre deosebire de o piesă de teatru.

Păi, nu. Şi în piesa de teatru trebuie să fii natural, numai că mijloacele actoriceşti diferă. Nu înseamnă că la teatru trebuie să fii fals şi în film să fii altfel.

Spun asta pentru că, aşa cum declarai chiar tu, oamenii cu care ai lucrat de-a lungul timpului ţi-au imprimat acel „ton de film“.

Ton de film? Da, în principiu, atunci când începusem să facem filme, actorii teatralizau replicile foarte mult. Unii. Pe de altă parte, în România s-au făcut filme gen „Moromeţii“ în care niciun actor nu teatraliza nimic şi toţi jucau perfect. Sau filmele lui Tatos (n.r. - Alexandru Tatos, regizor), „Secvenţe“, „Fructe de pădure“, astea sunt foarte, foarte bine jucate. Şi aici există nuanţe, dar... În majoritatea filmelor româneşti lucrurile se spuneau cu patos, care acum a fost eradicat. Nu prea mai există.

De ce se întâmplă asta? De ce nu se mai joacă cu inima?

E vorba de tonul teatral, nu de faptul că joci cu inima. Patosul, nu în sensul bun, ci în cel rău al cuvântului, prin care nu era cazul să te implici atât de mult într-o replică. Dacă cereai cafea, replica era apăsată şi strigată, adică să capete semnificaţie. Ori nu trebuia. Acum, datorită acestor regizori importanţi din noul val, teatralismul a mai dispărut din rândul actorilor. Ei au imprimat un alt mod de a face film. Dar, totul a pornit de la Cristi Puiu, de la „Marfa şi banii“, în care lucrurile arătau altfel.

Fiica ta, Ruxandra, va urma drumul actoriei?

N-aş vrea. O să o las pe ea să aleagă, nu o să mă împotrivesc. Dar aşa subiectiv vorbind, n-aş vrea... Să facă altă meserie.

Crezi că e o lume prea dură pentru ea?

Pentru ea nu, e o lume prea dură, în general, unde puţini izbândesc. Gândeşte-te numai acum câţi actori ies anul ăsta. Numai de la ATF (n.r. - Academia de Teatru şi Film, vechea denumire a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“) ies peste 50 de actori. Ăia ce fac? În condiţiile în care schemele sunt blocate la teatre, în condiţiile în care se produc câteva filme pe an. Sigur, se fac mai multe filme ca în anii ’90, dar nu suficiente încât să joace toţi actorii. Joacă numai câţiva. Ceilalţi ce fac? E o problemă. Sună descurajant, dar dacă unul vrea să se facă actor nu poţi să-i spui „Domne, nu te face“. Trebuie să-i explici datele problemei şi după aceea să-şi asume decizia. Dar, decizia este pentru o viaţă. Dacă te întorci din drum rămâi aşa cu un vis, pe la 40-50 ani rămâi cu regrete şi tot aşa. Oricum o dai nu e bine. Până la urmă trebuie să-ţi asumi un destin, propriul destin, care e cel mai rău. Lucrurile trebuie să fie clarificate de la început.

Alexandru Papadopol alături de soţia lui, Ioana, şi fiica lor Ruxandra FOTO Acasă TV

Ce ai simţit atunci când ai jucat cu soţia ta, Ioana, pe acelaşi platou?

A, bine, dar am jucat de foarte multe ori împreună. E foarte bine, suntem actori profesionişti.

Din toate telenovele în care ai jucat preferi una în mod special?

Una preferată nu există, dar pot să-ţi spun una de succes, „Numai iubirea“. Prima telenovelă, atunci când eram mai tânăr, aşa cu emoţia aia a necunoscutului. Nu se ştia dacă o să aibă succes. După ce am făcut primele episoade, am făcut o caravană, ţin minte şi acum la Plaza România. Mamă, eu veneam de la filmare şi vedeam tramvaiul 41 cum se golea chiar acolo. Tramvaie după tramvaie. „Bă, ce o fi aici?“, îmi spuneam. Ei (n.r. - fanii) veneau să ne vadă. Începuse isteria. M-am simţit foarte bine la serial, gândeşte-te că a doua telenovelă pe care am făcut-o se numea „Păcatele Evei“, unde am jucat cu Răzvan Vasilescu, cu Mihai Constantin, cu Oana Pellea, cu Mircea Rusu, nişte actori foarte, foarte importanţi.

După care a urmat „Daria, iubirea mea“. Atunci am jucat cu Adrian Pintea, cu Vladimir Găitan, cu Tora Vasilescu, iarăşi nume de top. După aceea am făcut „Războiul sexelor“, unde am jucat tot cu Tora, cu Marian Râlea, care e un actor senzaţional. Apoi am făcut „Regina“, unde am jucat mult, mult de tot cu Florin Zamfirescu. În „Acasă la tata“, el e tatăl meu. Tot aşa, cu Dan Condurache am jucat foarte mult, cu Marin Moraru, cu Florina Cercel, cu Gheorghe Dinică, cu Gheorge Visu, cu Carmen Tănase, cu Vladimir Găitan. După „Regina“, am făcut „Aniela“. Dacă am una preferată, uite, asta e.

De ce?

Decorul şi costumele erau impresionante. O doamnă academician a venit pentru câteva zile să ne explice moravurile vremii. Am luat lecţii de călărie. S-a investit serios. Ştiu că mi-am lăsat mustaţă pe bune atunci. Am jucat cu o plăcere nebună în telenovela aia, îmi plăcea foarte tare. Plus că am jucat cu mari actori, cum era domnul Condurache. Pe mulţi dintre ei îi ştiam de când eram mic, de la televizor. Pentru mine era o plăcere. În „Iubire şi onoare“ am jucat cu Maia Morgenstern. La serial, nu joci o săptămână cu oamenii ăştia, joci un an de zile. Se fac conexiuni şi ajungi să îi cunoşti, să furi meserie de ei, calumea. La „Regina“ am jucat cu Florin Zamfirescu care era rector, atunci când eram eu student. Un actor mare. Mi-a fost mult mai uşor să mă apropi de Florin Zamfirescu în „Acasă la tata“. Îl cunoşteam, aveam amintiri comune, mă rog.

Cum crezi că mai sunt privite telenovelele în ziua de azi?

Nu ştiu, nu-mi dau seama.

La teatru, pe unde mai joci?

Acum vin de la repetiţie. Joc la Odeon, într-un spectacol al lui Peter Kerek care se numeşte „Linişte! Sărut. Acţiune!“ şi care, spre bucuria mea, se joacă cu casa închisă permanent. E un spectacol de mare succes. Protagonistul e Pavel Bartoş, numele lui e ca un magnet. E o piesă foarte bună cu un succes nebun la public. Apropo, am fost la audiţii şi am luat un rol la Alexandru Dabija, unul dintre cei mai importanţi regizor de teatru din România şi un om foarte deştept. Acum repet, domnule, la Sala Mare a Teatrului Odeon. Dacă am avut şi eu vis teatral, ăsta este! Piesa se numeşte „Titanic Vals“. Mie îmi place mult de tot la teatru.

Încă îţi fierbe sângele ca în primii ani.

Mamă, băi! Acum să ne înţelegem, înainte să dau la facultate, dar şi după ce am terminat-o, visul oricărui absolvent era să se angajeze într-un teatru şi să facă filme. Acum, că lucrurile s-au mai schimbat între timp e partea a doua. Încă sunt tributar acelei mentalităţi. Pentru mine, teatrul este un lucru important. De ce? Pentru că îţi dă posibilitatea de a juca, adică de a te dezvolta ca actor. În momentul în care activezi într-un teatru ai garanţia că vei juca. Pe de altă parte, teatrul are o, să-i spunem, calitate. Tu dai faţă în faţă cu spectatorul, nemijlocit.

Înainte să dau la facultate, dar şi după ce am terminat-o, visul oricărui absolvent era să se angajeze într-un teatru şi să facă filme. Încă sunt tributar acelei mentalităţi.

Era un regizor mare, Wajda (n.r.- Andrzej Wajda, regizor polonez, câştigător al unui Premiu Oscar onorific), care nu a făcut niciodată comedie. A fost întrebat de ce nu face şi a zis că de frică. La o comedie, lumea trebuie să râdă atunci, în momentul ăla. Ai spus poanta, lumea trebuie să râdă. Lui i-a fost frică de faptul că lumea nu o să aibă o reacţie. La drame, omul se mai gândeşte acasă. Aşa şi la teatru, ai spus replica pe scenă, omul trebuie să râdă sau să plângă. Punct. Atunci, nu peste două zile. Reacţia trebuie să fie imediată. Pentru asta, dăruirea trebuie să fie totală. Credinţa ta în spunerea replicii trebuie să fie totală. Teatrul este magic! Vorbesc foarte serios.

Din păcate, teatrul are o problemă, spre deosebire de film. Creaţiile sunt memorabile, dar nu sunt durabile. Ele rămân în mintea unui spectator, mai sunt unii care spun „Nu l-ai văzut pe George Vraca când a jucat nu ştiu ce rol?“. Nu se mai poate verifica, la film ai luat caseta sau DVD-ul, te-ai uitat şi zici „Da, domnule!“. La teatru nu mai ştii, amintirea spectatorului care a văzut atunci spectacolul şi actorul e singurul reper. Filmul poate să fie verificabil.

Piesele se mai filmează?

Se filmează, însă o piesă filmată nu are emoţia de atunci, din momentul ăla. Auzi sala râzând, dar una e când eşti acolo la câţiva metri de actor şi-l vezi plângând şi alta e când îl vezi prin intermediul unei lentile. Teatrul filmat nu este un gen emoţionant. Pe de altă parte, sunt piese atât de bune încât dacă sunt filmate trec rampa. Aşa se întâmplă cu „Scrisoarea pierdută“ a lui Ciulei (n.r. - Liviu Ciulei, regizor de teatru şi de film), care este perfectă. Perfectă bă frate! Perfectă! Cu actori perfecţi. Piesa şi punerea în scenă sunt fenomenale. Cu Vicor Rebenciuc, cu Mariana Mihuţ, cu Octavian Cotescu.

Ce muzică preferi?

Sunt cam clasic aşa. Smokie, Tom Jones, Rod Stewart, Elvis ascult acum în disperare. Vocile cărora nu li se pot aduce niciodată o critică. Sunt ca Robert De Niro. Nu prea poţi să-l înjuri, atât de mare este. Aşa şi ăştia, nişte voci atât de bune că nu mai poţi să-i mai contrazici în vreun fel.

Din păcate, teatrul are o problemă, spre deosebire de film. Creaţiile sunt memorabile, dar nu sunt durabile.

Un film preferat ai? Nu neapărat unul în care ai jucat.

Ei, am multe. Mă tot gândesc să-mi fac un top 10. „Der Siebente Kontinent“ (n.r. - „Al şaptelea continent“), al lui Michael Haneke, e un film groaznic!

Groaznic?

Groaznic, groaznic film! E un film pe care trebuie să-l vezi dacă-ţi pică pe mână. Adică e o capodoperă, e un film minunat ca produs artistic, dar tema este îngrozitoare. Un film foarte tare, îţi pune oglinda în faţă oarecum aşa. Filmele mari au, în general, darul ăsta de a-ţi pune întrebări fundamentale. De a te răscoli. Îmi mai place „Paris, Texas“, al lui Wim Wenders, în care Nastassja Kinski joacă ceva ce n-am pomenit. Un film bun care mi-a plăcut. Acasă văd filmele, pe DVD în original. E un mod de-al meu de a spune „nu“ pirateriei. Am mai văzut „La Vie d’Adèle“, premiat la Cannes. Am văzut o mare actriţă, mă frate, Adèle Exarchopoulos, senzaţională. A jucat extraordinar de bine. Filmul tratează o temă simplă, dar prin jocul actriţelor (n.r. - Léa Seydoux, cealaltă actriţă) capătă o valoare extraordinară. Joacă alea două dumnezeieşte.

Te-am întrebat ce filme preferi pentru că nu ştiu câţi români se mai uită la filmele europene sau româneşti. Sunt obişnuiţi cu cultura americană.

În orice ţară civilizată există cinematografe de artă. În România nu există. Şi americanii se uită la filme gen „Die Hard“ (n.r. - „Greu de ucis“), dar există şi o nişă care se uită la filme cu alt ritm, care au altă temă şi aşa mai departe. Trebuie să fii un pic iniţiat într-ale cinematografiei. Nu e nimic de condamnat, în orice ţară din lumea asta oamenii se duc la cinema, în cea mai mare parte, pentru a vedea filmul ca pe un produs de entertainment (n.r. - divertisment). Îşi iau suc, popcorn şi pentru două ore se deconectează, dar există şi un grup restrâns de oameni care se duc la cinematecă să vadă nişte filme un pic mai docte. Acei oameni sunt pregătiţi pentru un alt ritm, o altă temă, un alt joc. Se uită la film ca la un produs de artă. Asta nu înseamnă că entertainment-ul nu este bun. Măi frate, sunt şi filme care le îmbină perfect. Mă gândesc acum la „Goodfellas“ sau „Casino“, al lui Martin Scorsese. Sau la „Gangs of New York“. Partituri actoriceşti, personaje bine construite. „Goodfellas“, mi-a plăcut enorm, un film ex-tra-or-di-nar de bun! Sharon Stone în „Casino“ era extraordinar de bună, de exemplu. Dar a jucat şi în „Basic Instinct“, adică filme ultracomerciale.

Din afară te-a inspirat vreun actor?

Dacă stau să mă gândesc, încă rămâne în picioare interpretarea lui Anthony Hopkins din „Remains of the Day“ (n.r. - „Rămăşiţele zilei“). Acoperă lucrurile foarte bine, e o lecţie de actorie. Clocotul lui interior era ţinut sub control tot timpul, actoria lui era foarte fină. Inspirat e puţin spus, vorbesc despre ce mi-a rămas... Mai e secvenţa lui De Niro, din „Goodfellas“, când sparge telefonul şi începe să plângă. Stă cu mâinile în şold când află că Joe Pesci a fost omorât, deşi era mafiot. Nu cred că voi putea să joc vreodată aşa de bine. Nu cred. Ăia sunt foarte meseriaşi. Sunt geniali, de-aia ne place de ei. Rămâne ambiţia, mi-ar plăcea, deşi nu cred că se va întâmpla.