INTERVIU Adelin Petrişor, jurnalist: „M-am luptat să fac rost de bani să transmit din Belgrad: am stat la uşă la Sorin Ovidiu Vîntu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adelin Petrişor (42 de ani) povesteşte cum a găsit cu prietenii o ladă de muniţie la Revoluţie, când era adolescent; cum şi-a dorit să devină procuror şi cum s-a dus în Liban, la 21 de ani, să-l intervieveze pe fondatorul Partidului Muncitorilor din Kurdistan. Dar kurzii care i-au promis că-l pun în legătură cu liderul naţionalist nu s-au ţinut de cuvânt şi atunci a aflat ce înseamnă să fii jurnalist într-o zonă de conflict.

Jurnalistul Adelin Petrişor citea pe nerăsuflate în copilărie romane poliţiste semnate de Agatha Christie şi de Petre Sălcudeanu, iar peste ani şi-a susţinut la Facultatea de Drept lucrarea de licenţă despre identificarea armelor de foc. Prinsese gustul aventurii încă din 1989, când, împreună cu prietenii de la bloc, a hotărât să participe cumva la Revoluţie. A trăit apoi într-o lume liberă, cum spune el, şi a lucrat ca DJ la un post de radio din Buzău, până s-a angajat la unul din Capitală. După câţiva paşi de reporter de ştiri, a ajuns corespondent de război pentru Tele 7 abc, TVR şi Antena 1, iar pe harta aventurilor lui se află ţări precum Liban, Albania, Irak, Libia şi Afganistan. A învăţat din mers să vorbească atât cu cei care sufereau din pricina războiului, cât şi cu cei de acasă, din România, cărora le spunea „cum e să trăieşti acolo: că s-au închis restaurantele şi pieţele, că lumea nu avea ce mânca“. Aşa a fost în Irak, unde el şi operatorul au fumat un cartuş de ţigări în vreo 48 de ore, pe când filmau de la balconul hotelului, printre altele, rachetele care se prăbuşeau un kilometru mai încolo. Pe fiica lui, în vârstă de 7 ani, nu o deranjează că tatăl ei pleacă la război, însă i-a spus că e urât să fumeze, aşa că Adelin Petrişor s-a lăsat de fumat. 

„Weekend Adevărul“: Ţi-ai trăit adolescenţa după 1989. Până atunci fuseseşi unul dintre copiii care stăteau la cozi pentru alimente?

Adelin Petrişor: Da, am prins 14 ani pe vremea lui Ceauşescu şi îmi aduc aminte cum mă trimiteau ai mei să stau la coadă la ouă sau la carne. Toţi copiii din bloc făceam asta, însă a fost o copilărie în regulă raportată la vremurile de-atunci. Totuşi, eram foarte fericit când venea bunica mea pe la mine, pentru că făcea ea toate cozile şi scăpam. În rest, cred că am fost generaţia cu cheia de gât: ne jucam mult în jurul blocului şi ne încălzeam singuri mâncarea.

Îţi aminteşti cum a fost Revoluţia în Buzău, oraşul natal?

Am auzit de la un prieten cu care mă jucam în faţa blocului că a fost fluierat Ceauşescu şi că s-a întrerupt emisia. Şi am zis: „Nu se poate aşa ceva“. M-am dus în casă şi ştiu că m-a sunat mama de la serviciu şi mi-a zis să am grijă, să nu ies, că s-ar putea să se întâmple lucruri. M-au impresionat şi transmisiunile TVR-ului, cu oameni care luptau în Bucureşti. Atunci am zis eu şi nişte prieteni că trebuie să facem şi noi ceva, să ne implicăm în Revoluţie. Aşa am strâns bani de la vecini şi am cumpărat ţigări şi mâncare pentru militarii de prin cartier. Ştiu că la un moment dat am găsit o ladă cu muniţie de pistol-mitralieră pe care am predat-o la miliţie. 

Pe unde aţi găsit lada cu muniţie?

Lângă o grădiniţă, chiar la noi în cartier. A fost probabil un punct de control al unor militari şi, când s-au mutat de

image

acolo, au lăsat-o. Îmi aduc aminte că, într-o seară, am fost cu tata – de la el de la şantier erau mai multe utilaje şi mai mulţi şoferi erau detaşaţi să apere anumite zone din Buzău – să verifice nişte oameni, să vadă dacă sunt în regulă. Am auzit focuri de armă chiar la ieşirea din Buzău spre Moldova, aşa că a întors maşina şi am venit acasă. Am fost foarte aproape de Revoluţie!

 

(Adelin Petrişor, înainte de o serbare, la 5 ani

FOTO: Arhiva personală Adelin Petrişor)

În plimbare pe şantier

Înţelegeai limitele impuse de regimul comunist?

Ştiam că e un regim dictatorial, ştiam ce-i aia Securitate. Ai mei ascultau Europa Liberă şi tata îmi spunea să nu le povestesc despre asta colegilor de şcoală. În plus, mai mergeam la diverse sindrofii, unde îi auzeam pe unchii mei care ziceau bancuri cu Ceauşescu. Dar cel mai mult mă deranja că nu puteai să te plimbi. Ai mei fuseseră la ruşi şi la bulgari şi, deşi erau în blocul estic, era greu să pleci, pentru că îţi trebuiau tot felul de aprobări. Pentru că citeam destul de mult, voiam să călătoresc în Franţa sau în Anglia. Când a fost în URSS, tata mi l-a adus pe Misha, mascota Olimpiadei de la Moscova din 1980. După ’90, tot el mi-a făcut paşaport – n-am plecat nicăieri atunci, dar am fost foarte mândru că îl aveam. Era libertate maximă. Ştiu că toată copilăria l-am văzut pe tata, care a lucrat la Şantierul Tineretului, venind acasă după ora 20.00, iar mama a fost cea care s-a ocupat de mine. Era funcţionară şi la 16.00 pleca de la serviciu. Ea era cea severă şi mă controla la teme, în timp ce tata era băiatul de treabă care nu-mi făcea probleme niciodată. La Şantierul Tineretului erau tot felul de vizite de-ale lui Nicu Ceauşescu şi de asta stătea non-stop acolo. De multe ori, mă lua la el la serviciu şi îmi plăcea când mă ducea la şantier, pentru că îmi arăta nu ştiu ce scule cumpărate din străinătate, cu care se asfalta canalul de irigaţie.

La şcoală cum ai fost?

Am fost un elev bun şi am avut medii mari. Cred că am spart cândva o tablă, când am aruncat cu ceva după un coleg şi a avut tata probleme, pentru că a trebuit să o plătească. Aveam mulţi prieteni şi cu doi de la bloc am fost din clasa I până într- a XII-a la „Haşdeu“ (n.r. – colegiu naţional). Am amintiri frumoase. Până într-a VIII-a mi-a plăcut matematica, iar la liceu am fost la Electrotehnică şi mi-a plăcut foarte mult fizica, mai ales cea mecanică, dar am urât optica. Oricum, imediat după liceu am început să lucrez în radio. 

„Ascultam Metallica, Sepultura, Pantera“

Ai fost nevoit să te angajezi?

Nu, o colegă de clasă din liceu mi-a zis că se caută un DJ la Radio Media din Buzău şi că s-a gândit la mine, pentru că sunt vorbăreţ şi îmi place muzica. Ascultam Metallica, Sepultura, Pantera şi mergeam la o rockotecă din oraş, unde mai venea şi Moţu Pittiş şi punea muzică. De la el am auzit de Led Zeppelin şi Deep Purple. Eram, deci, DJ şi pe vremea aia dăteam muzică de pe DAT-uri (n.r. – digital audio tapes) sau de pe CD-uri, pe care le puneam pe pauză. Era chiar complicat să faci mixaje şi, de exemplu, să vorbeşti doar când era partea instrumentală, nu peste omul care cânta. Apoi, radioul şi-a schimbat patronatul şi doi jurnalişti: Claudiu Săftoiu, de la Tele 7 abc, şi Vlad Pufu, de la „Evenimentul zilei“, amândoi buzoieni, au venit de la Bucureşti să facă o restructurare. Claudiu, când a văzut că eu veneam în weekend de la Bucureşti la Buzău să lucrez la radio, m-a întrebat: „Dar nu vrei să lucrezi în Bucureşti?“. Şi aşa am ajuns la Radio 2 M+ de la Tele 7 – radioul avea o agenţie de ştiri şi clienţii erau alte radiouri din ţară. Acolo mă ocupam de UDMR (n.r. – Uniunea Democrată Maghiară din România) şi de PDAR (n.r. – Partidul Democrat Agrar din România): mergeam la conferinţe de presă, luam toate ştirile care erau pe domeniul ăsta şi, ca să pot să câştig un ban în plus, redactorul-şef mă lăsa să traduc şi pentru fluxul de sport de pe AFP. Stăteam în redacţie cel puţin 12 ore pe zi. În cămin, colegii şi prietenii erau impresionaţi că aveam pager şi staţie. Când încă nu apăruseră celularele şi erau doar NMT-uri, nişte telefoane cu antenă care costau extrem de mult, am plecat cu NMT-ul redacţiei la cămin, pentru că urma să merg într-o deplasare. Atunci am făcut furori.

Ai vrut să devii jurnalist?

Când eram mic, voiam să mă fac procuror. Mi-au plăcut mult romanele poliţiste ale lui Petre Sălcudeanu şi ale

image

Agathei Christie. Citeam şi revista „Pentru patrie“ a Ministerului de Interne. Mi se părea interesant să rezolv cazuri şi ăsta a fost visul meu în clasele V-VIII. Astăzi mă bucur că sunt ziarist şi nu procuror. Dar era să nu dau licenţa la Facultatea de Drept, pentru că stăteam numai la serviciu. Lucrarea de diplomă, dacă nu mă înşel, a fost la criminalistică, despre identificarea armelor de foc şi m-am implicat pentru că mi-a plăcut foarte mult. M-am dus şi pe la un laborator la Poliţia Capitalei – făcuseră cei de acolo trageri experimentale şi puteam să compar gloanţele trase. 

(Foto: La 18 ani, într-o fotografie pentru albumul clasei)

   

În anii ’90 au avut loc Mineriadele, iar în 1999 aveai deja o experienţă profesională considerabilă. Ai transmis atunci pentru vreun post de televiziune?

Eram la TVR, dar plecasem la Bagdad, pentru că americanii îl bombardaseră trei sau patru zile pe Saddam Hussein. Îmi aduc aminte că nişte ziarişti străini râdeau şi spuneau: „Tu ai venit până aici? Uite ce e la tine în ţară! Au scos ăştia tancurile pe stradă“. Am ratat, deci, Mineriada din ianuarie 1999, dar am transmis de la cea din februarie. Când m-am întors din Irak, am prins exact momentul când s-au repus lucrurile în ordine: i-au oprit pe mineri şi l-au arestat pe Cozma. 

Cum vedeai situaţia?

Mi se părea nenaturală, mai ales că minerii ameninţau atunci că vin la TVR să ne facă praf, să dea foc. Dacă nu mă înşel, aveau probleme cu TVR şi cu ProTV. Îmi aduc aminte că aici se montaseră mitraliere pe gheretele de la poartă, iar jandarmii puseseră sârmă ghimpată. Mă gândeam: „Uite, au trecut foarte puţini ani de la Revoluţie şi parcă acum e la fel de mare nebunia ca în 1989“.  

„Prieteni, în zona aia sunt foarte multe mine“

Povesteşte-mi cum ai ajuns prima dată într-o zonă de conflict. 

S-a întâmplat în ’96, când am fost în Liban. Lucram la Tele 7 şi am plecat cu operatorul, fără să fim pregătiţi. Aranjaserăm cu nişte kurzi să facem acolo un interviu cu Abdullah Öcalan, liderul PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, dar, de fapt, oamenii ăia ne-au păcălit. N-am mai filmat pe nimeni, iar Tele 7 dăduse nişte bani pentru deplasare şi noi a trebuit să facem ceva înainte să ne întoarcem. La vremea aceea, sudul Libanului de astăzi era ocupat de Israel şi era destul de tensionată situaţia, aşa că am făcut nişte reportaje la frontiera cu Israelul, ba chiar am luat şi nişte interviuri. Noi am ajuns acolo la câteva săptămâni după ceea ce presa internaţională numise „masacrul de la Qana“. Nişte rachete israeliene căzuseră peste un adăpost al ONU, unde muriseră inclusiv copii şi femei. Oamenii erau foarte revoltaţi! La un moment dat, făceam un stand-up (n.r. – transmisiune de la faţa locului) chiar la frontieră şi Mişu îmi zicea: „Dă-te mai în spate, dă-te mai în faţă“, iar cineva a început să ţipe la noi în arabă. Nu ştiam ce vrea, dar, până la urmă, ne-a zis în engleză: „Prieteni, în zona aia sunt foarte multe mine. Nu vă mai duceţi“. 

O întrebare banală: nu ţi-a fost frică?

Nu, frică începe să-ţi fie în momentul în care conştientizezi în ce te bagi. Când nu ştii cu ce se mănâncă, nu ai nicio apăsare. După ce îţi dai seama de pericol, începi să înveţi. Acum poţi să te duci la MApN, care are un curs destul de bun – după cursul făcut de armata belgiană – şi afli cum sună o armă, cum să dai primul ajutor, cum să reacţionezi când eşti oprit la un post de control. Sunt lucruri esenţiale, dar pe care nu le ştiam. Atunci citisem şi ştiam despre războiul din Liban sau despre implicarea Israelului, dar una e să citeşti şi alta e să trăieşti. 

Totuşi, când ţi-a fost teamă pe teren?

În ’97, când am făcut rost de sponsorizare să plec în război în Albania. Am plecat cu operatorul Cosmin Herea şi am fost aproape 48 de ore ostatici pe un aeroport din Tirana. Nişte soldaţi au zis că suntem dubioşi pentru că aveam veste antiglonţ şi două walkie-talkie, să vorbim între noi dacă ne rătăcim. Nu ne-au bătut, dar nu ne-au dat vreo 24 de ore mâncare şi ne-au luat banii. Am avut noroc că ne-au văzut cei de la o televiziune din Danemarca sau Suedia – am putut să vorbim cu ei – şi le-am zis că suntem din România. Le-am dat numărul de telefon de la Tele 7, i-au sunat, ai noştri au sunat la ambasadă şi ne-a luat un consul. N-o să uit toată viaţa că am văzut acolo o femeie de vreo 60 şi ceva de ani care căra după ea o mitralieră de companie. Fuseseră sparte toate depozitele militare şi fiecare îşi lua ce apuca. Mi-am dat seama că în nebunia aia poţi să păţeşti orice şi că nimeni nu are timp să te ajute. Mi-am dat seama că poţi să pleci şi să nu te mai întorci acasă. A fost un şut serios în fund, care m-a făcut să învăţ anumite lucruri. Am fost la MApN şi am încercat să aflu mai multe, chiar dacă atunci nu era un curs de corespondenţi de război. 

„Mama mi-a zis că n-a dormit de frică să nu moară în somn, fără să afle dacă am reuşit să ies din Bagdad“

FOTO: Arhiva personală Adelin Petrişor

image

Nici nu împliniseşi 23 de ani şi deja ştiai cât de greu e să supravieţuieşti în condiţii de război. Ce a urmat?

Mai târziu, în ’99, am transmis pentru TVR bombardamentele din Belgrad. Am stat vreo lună şi ceva cu şoferul şi cu un operator de la noi de la ştiri. Am făcut şi un inteviu cu Željko Ražnatovi „Arkan“, considerat terorist de Occident – era cel care conducea grupările paramilitare sârbe, un om de încredere al preşedintelui Miloševic. Interviul a fost în Hotel Intercontinental, unde stăteam noi, pentru că ambasada avea aranjamente şi costa mai puţin. Le-am zis celor din hotel că o să filmez cu Arkan şi unul dintre ei mi-a răspuns: „Ăsta-i hotel de cinci stele, nu filmezi tu clienţii aici“. L-am aşteptat pe Arkan în lobby, unde aveam întâlnire, şi a intrat deodată cu pistoalele-mitralieră după el. A venit la noi, m-a întrebat unde şi cum facem, iar după ce am terminat de filmat, m-am dus la tipul de la recepţie: „Nu v-a deranjat că am filmat aici, totuşi, nu?“. „A, nu, nu, nu e nicio problemă.“ La vreun an după interviu, Arkan a fost omorât de una dintre gărzile lui de corp. Se zice că preşedintele a vrut să-l omoare tocmai pentru că ştia foarte multe şi, dacă ar fi ajuns la Haga, în mâinile occidentalilor, ar fi depus mărturie împotriva lui şi l-ar fi înfundat. Am fost atât de dezamăgit că TVR-ul nu a difuzat interviul! Nu ştiu cine a spus că ăsta e terorist, că noi vrem să intrăm în NATO şi că nu putem să dăm terorişti la televizor. Nu am mai găsit interviul nici în arhivă. Atunci m-am luptat să fac rost de bani să transmit din Belgrad, pentru că TVR nu avea cu ce să mă trimită. Am stat la uşă la Sorin Ovidiu Vântu, deşi eram reporter şi nu era treaba mea să fac asta – nici nu ştiam cine e, îmi spusese un coleg de la economic că e un om de afaceri foarte bogat. Până la urmă, a făcut contract cu Televiziunea Română. 

Ce l-ai întrebat pe Arkan?

Despre grupările paramilitare şi îmi aduc aminte că l-am enervat pentru că le-am numit „grupări paramilitare“ de câteva ori şi el mi-a spus: „«Tigrii» sunt grupări pe lângă Ministerul de Interne sârb“, dar eu le tot ziceam „paramilitare“ şi el a treia oară a spus: „Nu sunt paramilitare, m-ai înţeles?“.  Era un personaj! Fusese bănuit că prin anii ’70 făcuse parte dintr-o grupare care se ocupa cu spargeri de bănci în Germania. 

A contat adrenalina când ai decis să mergi în continuare în zone de război?

N-a fost vorba doar de adrenalină, ci mi-a plăcut că am putut găsi oameni cu poveşti extraordinare. Cred că e şi un soi de lene, pentru că e mai greu să faci anchete decât să te duci într-o zonă de război. E complicat din punct de vedere al Securităţii, dar, din punct de vedere jurnalistic, te uiţi pe geam şi vezi ştiri. În plus, oamenii sunt mai uşor de citit tocmai pentru că nu au timp de convenţii sociale. 

„Mă opreau bătrânele pe stradă“

Dar n-a fost chiar uşor; spuneai că te-ai străduit să găseşti sponsorizări.

Da, de multe ori. De exemplu, n-a fost nevoie să fac asta în 2003, în Bagdad, când eu şi Florin Dobre am fost singurii români care au transmis venirea americanilor. Am văzut războiul sub Saddam Hussein. O transmisiune prin satelit costa minimum 3.000 sau 4.000 de dolari şi aveam cel puţin două pe zi. Am stat vreo lună, însă eram puţini jurnalişti occidentali: erau mulţi germani, americani, britanici şi australieni, iar din Europa de Est cred că erau unii din Cehia, o bulgăroaică pe care o ştiam din Algeria – nu avea operator, pentru că al ei a fugit în Iordania de frică şi îi filma operatorul meu şi ei –, nişte polonezi de la televiziunea de stat şi o echipă de la unguri. Acolo l-am cunoscut pe Peter Arnett (n.r. – distins cu Premiul Pulitzer), care transmisese pentru CNN primul Război din Golf. 

image

Anul trecut, în Afganistan

După ce te-ai întors în ţară, te-au privit apropiaţii şi publicul cu alţi ochi?

În cartea „Războaiele mele“ am povestit că atunci am avut o expunere aşa mare, fiind doar eu şi Florin Dobre din ţară, încât, după ce am ajuns în România, cred că o lună mi-a fost ruşine să mă duc la restaurant sau la cafenea. Nu mă lăsau să plătesc şi îmi spuneau: „Pentru ce aţi făcut“ şi le răspundeam: „N-am făcut nimic, sunt plătit pentru asta, e meseria mea“. Mă opreau bătrânele pe stradă şi îmi spuneau că m-au văzut la televizor şi că s-au rugat pentru mine. Am fost atât de impresionat! 

„Se înclina hotelul în care stăteam“

Cum ţi-ai ales unghiul de abordare în Irak şi cum îl alegi, în genere, în zonele de conflict?

Încerci să fii cât mai corect cu putinţă. Nu ai cum să fii echilibrat 100%, dar trebuie să îţi propui să fii. De ce nu poţi să fii 100%? Pentru că eşti tributar backgroundului pe care îl ai. Atât ştii tu şi judeci în parametrii ăia. În Irak erau tot felul de conferinţe de presă şi, când transmiteam, spuneam: „Astea sunt datele din partea irakiană, să ştiţi că există propagandă, noi nu putem verifica datele – s-ar putea să fie minciuni, s-ar putea să fie exagerări“. Şi americanii aveau interes să exagereze. Un corespondent de război nu o să poată niciodată să spună ce se întâmplă de-a lungul liniei frontului, pentru că fizic nu are cum. Dar făceam reportaje şi le arătam oamenilor cum e să trăieşti acolo: că s-au închis restaurantele şi pieţele, că lumea nu avea ce mânca. Arătam că la noi în hotel nu mai exista restaurant, nu se mai găseau apă şi ţigări.  

Voi de unde făceaţi rost de mâncare?

A fost greu, dar am avut noroc să avem un şofer care, după ce a căzut Saddam, s-a transformat în prietenul nostru şi ne-a adus mâncare: primeam amândoi pe zi un pui la rotisor şi o sticlă mare de lapte. După ce am venit din Irak, cred că ani de zile n-am mai mâncat pui.

Au fost momente dificile.

Da, în primele două zile de bombardament, mi-am dat seama că eu şi Florin Dobre am fumat un cartuş de Camel. Am filmat de pe balcon, pentru că nu ne lăsau să plecăm – cădeau rachete la un kilometru de noi şi se înclina hotelul în care stăteam – şi peste 48 de ore n-am dormit. Mai ieşeam din cameră ca să transmitem şi la un moment dat am văzut că nu mai aveam ţigări. Ne-am gândit că ne fură arabii ţigările, dar pe urmă am descoperit că le fumaserăm chiar noi. Am mai fost ulterior în războaie, de exemplu în Libia, în războiul cu Gadaffi din 2011, tot cu Florin Dobre, şi n-a fost la fel. Fiecare experienţă e unică.  

image

Cu liderul palestinian Yasser Arafat

Familia ta stătea cu grijă cât erai plecat? 

E complicat pentru părinţi şi pentru prietenă la vremea aia, soţie la vremea asta. În timpul lui Saddam trebuia să plăteşti şi 500 de dolari pe zi taxă că transmiţi de acolo şi am rămas fără bani. În 2003, după o lună de război, ne-am cărat pe linia frontului şi am ieşit în Amman. Pe autostradă nu vedeai nicio maşină civilă, ci numai maşini militare şi auzeai că se trage, dar nu ştiai de unde şi te rugai să nu se tragă în tine. Am rămas şi fără benzină! Când am ajuns în sfârşit în Iordania, am sunat-o pe mama, care ştia că urma să plecăm din Bagdad. Mi-a zis că n-a dormit de frică să nu moară în somn fără să afle dacă am reuşit sau nu să ies. A fost cea mai urâtă reprezentare a ceea ce trăiesc ai mei acasă. Tu acolo îţi vezi de treaba ta, eşti concentrat la ce ai de făcut şi, de multe ori, realizezi pericolul când vii acasă şi se sedimentează amintirile.

Ai avut vreodată coşmaruri?

N-am avut şi cred că ţine de structura fiecăruia. Dar sunt lucruri pe care nu poţi să le uiţi. Pe mine mă afectează cel mai mult copiii pe care îi văd suferind. Mă afectau şi înainte să devin tată. Ei sunt cei mai vulnerabili – nici nu trebuie să-i vezi răniţi, deşi am văzut o groază – şi e de ajuns să te gândeşti că pentru ei viaţa se contorizează în minute sau în zile. Un copil de vreo 2 sau 3 ani avea o rană care se infectase. Cum să-l uit pe tatăl lui, care a venit la americani să-l opereze şi le-a spus că i-a fost greu să ia decizia asta? În momentul în care a venit să ceară ajutor, şi-a expus toată familia, pentru că insurgenţii aveau să-l vadă drept colaboraţionist. Lumea mă întreabă dacă am văzut morţi şi gropi comune, însă nu gropile şi morţii te marchează, ci morţii vii – oamenii care acum sunt cu tine şi poate peste trei minute nu mai sunt. De asta am şi zis de câteva ori că, într-o zonă de război, moartea nu e cel mai urât lucru care ţi se poate întâmpla. Aceste lucruri te pot încărca, dar ţine şi de cât de frumoasă ai viaţa când te întorci acasă.

„La şcoală înveţi că liderii au puteri supranaturale“ 

Ai discutat cu vreun psiholog despre toate astea?

Nu, dar am povestit şi am scris.  

Cum te apropii de oamenii afectaţi de război?

E greu să deschizi un dialog cu cei aflaţi în situaţii delicate şi să încerci să nu răneşti, pentru că intri în viaţa unui om, viaţă care e dată peste cap. 

image

În Coreea de Nord, în sfârşit

Acum câţiva ani te-ai dus şi în Coreea de Nord. Ai comparat regimul lor politic cu cel care se prăbuşise în România?

Înainte să plec am citit mult şi am văzut documentare, însă nu eşti niciodată pregătit pentru ceea ce găseşti în Coreea de Nord. Ţi se pare că ştii, dar când ajungi acolo, vezi oamenii care nu au curaj să se uite în ochii tăi şi afli că trebuie să porţi banderolă tocmai ca ei să te ocolească. Am mai zis în interviuri că cele mai traumatizante experienţe pe care le-am avut până acum au fost Guantánamo, în 2005, şi Coreea de Nord, în 2012. Nu pentru că aş fi fost în pericol, ci pentru cât de neagră era lumea aia. Reportajul pe care l-am făcut s-a numit „Guantánamo – periferia lumii libere“, pentru că era cu tortură, cu smuls de unghii. Da, oamenii ăia erau terorişti, dar dacă ne comportăm şi noi ca teroriştii, care mai e diferenţa între noi şi ei? Coreea de Nord a fost traumatizantă pentru că am realizat că aşa ar fi putut arăta România fără 1989. Probabil că noi n-am fi ajuns la nivelul ăsta de spălare pe creier – şi n-o spun peiorativ –, pentru că nu suntem asiatici, într-un sistem represiv care vine grefat pe obedienţa specifică Asiei. La noi lumea mai zicea un banc. Cred că în România, comunismul şi dictatura sunt reversibile, pentru că încă avem multe probleme la nivel de mentalitate, pentru că multor oameni politici şi din stânga, şi din dreapta le-ar plăcea să ne încoloneze dimineaţa, să cântăm imnul şi să le dăm flori de ziua lor. M-am gândit că e important pentru noi să nu uităm, dar şi pentru copiii noştri, să afle ce înseamnă dictatura, pentru că greşelile istoriei se repetă. Încă suntem o democraţie foarte tânără. 

Unii cititori s-ar putea întreba cât de îndoctrinaţi sunt cetăţenii nord-coreeni. 

E greu să spui câţi sunt doar speriaţi şi se prefac sau câţi sunt pur şi simplu spălaţi pe creier. Am vorbit cu nord-coreeni care au fugit de acolo şi care mi-au spus că e imposibil să stabileşti o proporţie. Propaganda te transformă de mic. La şcoală înveţi că liderii au puteri supranaturale şi că au plâns păsărelele când a murit Kim Ir-sen, fondatorul republicii. Îmi aduc aminte că filmam într-o staţie de metrou, unde ziarul era pus la avizier şi, când au văzut camera, trei sau patru copii au ţâşnit de pe băncuţe şi s-au dus să citească ştirile despre Kim Jong-un. Astea sunt reflexele pe care ţi le dă propaganda. Mi s-a părut senzaţional să ajung acolo. Mă chinuiam de prin 2007 şi mi-am dat seama că e ceva rar, ceea ce mă obliga să fac un lucru cât mai bun, care să ajungă la cât mai mulţi oameni. Atunci a fost prima apariţie internaţională a lui Kim Jong-un, care era la 10-20 de metri de mine. Am văzut cum reacţiona şi cât de plictisit părea. 

CV

Numele: Adelin Laurenţiu Petrişor

Data şi locul naşterii: 29 iulie 1975, Buzău

Starea civilă: Este căsătorit şi are o fiică. 

Studiile şi cariera: 

A absolvit Facultatea de Drept în 1997, iar în 2000 a urmat un stagiu de pregătire la NATO, în Bruxelles. 

În 2006 a fost bursier al Departamentului de Stat American şi, în 2016, bursier al US George Marshall Fund. 

Printre volumele publicate se numără: „Războaiele mele“ (2010), „Coreea de Nord, un lagăr cât o ţară“ (2012) şi „Ţara cu un singur gras“ (2013).

A fost reporter de ştiri şi corespondent de război la Tele 7 abc, TVR şi Antena 1, dar şi reporter special la Realitatea TV, iar în prezent lucrează la TVR. 

În 2011, a fost singurul corespondent român la Tripoli, în perioada războiului lui Gaddafi cu rebelii.

A obţinut şase premii din partea Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România. 

Locuieşte în: Bucureşti

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite