Ada Roseti (47 de ani) a ales întotdeauna calea mai anevoioasă: când era elevă mergea la olimpiada de chimie, deşi studia într-o clasă de filologie-istorie; a absolvit Facultatea de Chimie, însă a decis să lucreze în mass-media, ceea ce i-a surprins pe părinţi, care vreme îndelungată s-au gândit că acesta e doar un hobby, şi a acceptat să prezinte o emisiune la ProTV, cu toate că era sfioasă.

Înainte să sosească la birou, trei zile pe săptămână, Ada Roseti se antrenează în sala de Krav Maga – „luptă de contact“ în ebraică – unde învaţă tehnici de autoapărare. Se bucură când începe dimineţile astfel şi de mai mulţi ani are grijă să-şi facă timp pentru sport. Încă de când era studentă la Facultatea de Chimie şi-a deschis uşile către mass-media şi nu a mai plecat din cetatea audio-vizualului. După o vreme în studioul radio Pro FM, a ajuns în faţa camerelor de filmat, ceea ce îi aducea destule emoţii, mai cu seamă când oamenii o recunoşteau pe stradă şi intrau în vorbă cu ea. La Revoluţie îşi aminteşte că era însărcinată cu cel dintâi fiu, aşa că a rămas în casă şi nu prea s-a uitat la televizor. „M-a speriat felul în care s-a petrecut execuţia lui Ceauşescu“, spune Ada Roseti. Celor doi fii le-a mai povestit despre anii comunismului, însă nu sub forma unor lecţii de viaţă sau de istorie, ci atunci când ei deveneau curioşi. De când e director de programe pentru Europa Centrală şi de Est în cadrul Discovery Communications, a învăţat să coordoneze o echipă mai mare, iar provocările i se par în continuare importante.  

„Weekend Adevărul“: Locuiţi în Bucureşti, am putea spune, dintotdeauna. Vă amintiţi cu drag de anii copilăriei?

Ada Roseti: Am avut o copilărie ca în cărţi. Ţin minte zilele lungi de vară, când ne jucam în faţa blocului  „berese“, de pildă, cu capace de bere turtite cu ciocanul. Sau, mai interesant, le puneam pe şina de tramvai şi deveneau perfecte. Capacele de bere pe care scria ceva şi nu erau doar albe aveau o valoare specială. Ţin minte, de pildă, şi că stăteam într-un bloc care avea în faţă o zonă verde cu tufişuri. Fetele îşi făceau colibă între tufişuri, aduceau de acasă mâncare şi făceau picnicuri. Problema era că administratorul blocului devenise mai serios şi pe noi nu ne mai lăsa în iarbă. Fetele din generaţia mea nu mai apucaseră să se joace, dar cele mai mari, da. Pe noi, cum ne prindea, cum ne gonea.  

Aveaţi prieteni şi la şcoală?

Jumătate din timp îl petreceam acolo, deci aveam prieteni. Acolo am învăţat şi o şmecherie pe care am încercat să le-o transmit apoi copiilor mei: e suficient să fii foarte bun la ceva sau să te remarci, pentru că după aia, treci mult mai uşor prin celelalte. De pildă, mergeam la olimpiadă la matematică – eram la limita de jos a celor foarte buni – şi la cercul de matematică pe municipiu. Nu prea înţelegeam ce se discută, dar, când înţelegeam şi eu ceva, eram foarte bucuroasă. Îmi plăcea mult matematica şi, pentru că puteam să mă duc la olimpiadă şi să iau o notă cât să trec până la faza pe municipiu, nu prea mă întrebau profesorii dacă am învăţat la geografie sau la biologie. 

„Cred că e OK să chiuleşti dacă ai motiv“

Chiuleaţi din când în când?

Am ştiut să mă strecor fără să fac mari eforturi, dar, în acelaşi timp, fără să chiulesc prea des. Şi făceam şi tot

felul de alte lucruri: în clasa a VII-a am organizat noi, elevii, un spectacol la serbare. Nu era făcut nici de profesoara de muzică, nici de cea de română. Oricum, cred că e OK să chiuleşti de la şcoală dacă ai un motiv – prin clasa a V-a m-am dus la „Sanitarii pricepuţi“, un concurs de prim-ajutor, şi am lipsit. 

Care au fost primele filme pe care l-aţi urmărit la televizor?

Îmi aduc aminte tot felul de seriale pe care le vedeau părinţii şi la care mă uitam şi eu, fără să înţeleg mare lucru. „Mannix“, de pildă. Când eram foarte mică, am văzut şi o mulţime de filme cu Alain Delon. Mai ţin minte că la vreo 14 ani, am stat şase ore la coadă, ca să văd din nou „101 dalmaţieni“. Rula într-o iarnă la cinematecă. Îmi plăcea foarte tare şi Mary Poppins. 

(În 1971, acasă Foto: Arhiva personală)

Olimpică la chimie

Mergeaţi, aşadar, la cinematograf în timpul liber?

Tatăl meu mă ducea la desene animate când eram copil, dar şi la filme poliţiste, la westernuri. Dar şi citeam mult – nu numai lucrurile la îndemnână, ci şi lucruri mai complicate – Shakespeare, toate volumele de Proust. Vara mă plictiseam foarte tare. O vreme, visul meu a fost să mă fac arheolog. Atunci mergeam în vacanţe la o mătuşă care avea o casă într-un sat lângă Dunăre, unde era un şantier arheologic. Numai că, cu vreo trei ani înainte să dau la facultate, s-a desfiinţat secţia de arheologie de la Facultatea de Istorie şi am zis că nu mai e o opţiune.

Când aţi început să învăţaţi de plăcere la chimie?

Am urmat un liceu de filologie-istorie şi mă gândeam în continuare că e bine să faci ceva la care să fii foarte bun, dar fără să munceşti mult. Evident, nu era cine ştie ce să mergi la olimpiadă la istorie, pentru că se ducea toată clasa. Eu, pentru că aveam o profesoară de chimie foarte bună şi pentru că am înţeles cât de cât ce preda, m-am dus la olimpiadă într-a IX-a. M-am dus şi în anul următor şi am ajuns până la faza pe municipiu, ceea ce e o uimire pentru mine azi, pentru că nu eram foarte stăpână, de fapt. Înainte de terminarea liceului, cum nu credeam că pot să învăţ cât să pot să intru la istorie, de exemplu, am zis că e mai simplu să învăţ chimie. Matematică mai ştiam un pic, iar fizica a fost o provocare – la această materie am luat cea mai mare notă la admiterea la Facultatea de Chimie. 

„Partea de experimente a fost ratată“

Părinţii ce părere aveau despre dorinţa dumneavoastră de a studia ştiinţe exacte?

M-au încurajat. Sunt filologi amândoi, profesori universitari, acum pensionaţi. Nici eu nu-mi doream prea tare să le fiu studentă la facultate şi nici ei nu cred că erau foarte încântaţi, pentru că nu ştiau exact dacă o să fiu suficient de bună şi dacă nu cumva aveam să-i fac de ruşine. Întotdeauna 

mi-au plăcut provocările şi toată facultatea a fost o provocare pentru mine. Nu am studiat chimie pentru inginerie chimică, ci la secţia de profesori de chimie, unde eram vreo 20 de bucureşteni într-un an cu 120 de oameni. Acolo l-am cunoscut pe soţul meu, ne-am căsătorit când eram studenţi şi suntem căsătoriţi până în ziua de azi.  

V-aţi bucurat de studenţie, ieşeaţi în oraş?

Da, mergeam la film, în parc, ne vedeam cu prietenii. N-am avut impresia că facultatea a fost un timp pe care mi l-am petrecut numai în laborator.

Nu v-a fost greu să ţineţi pasul cu ceilalţi colegi, care poate terminaseră un profil real?

Nu, chimia e o materie simplă şi logică. Au fost lucruri complicate care mi-au plăcut mult – toată partea de structură, unde se întâlnesc fizica cuantică şi chimia. Dar partea de experimente a fost ratată. În facultate şi în anii de specializare de masterat nu cred că mi-a ieşit vreun experiment. La sfârşit, la cele mai complicate, mi se spărgea recipientul.

Cum vorbim despre ştiinţă

Eraţi dezamăgită?

O, da! Dar am acceptat faptul că pentru mine chimia nu e partea experimentală, ci cea intelectuală. Din fericire, n-am practicat nici măcar o zi. Întâi am lucrat la agenţia de ştiri Mediafax şi, cât eram în facultate, după Revoluţie, au apărut posturile de radio de FM. Am aflat că urma să se deschidă un post de radio, Pro FM, care căuta oameni. M-am dus, nu mi-au zis: „Nu mai veni niciodată“, aşa că am continuat să mă duc până s-au simţit datori să mă şi plătească. Apoi, am lucrat la Pro TV. În momentul în care mi-am dat diploma, ştiam deja că nu o să practic chimia, iar multă vreme a fost greu să-i conving pe părinţi că asta nu e numai o fantezie. 

Legaţi în vreun fel chimia de profesia actuală?

Acum am un vis: să-mi dau un doctorat despre comunicarea ştiinţei. Nu ştiu dacă e din cauza vremurilor în care

ne aflăm sau din cauza vârstei, dar simt nevoia să fac lucruri care să aibă o relevanţă, să schimbe lumea, în felul meu mic. Subiectul care mă animă cel mai tare e prăpastia dintre cercetarea ştiinţifică actuală, cea care construieşte lumea în care trăim, şi percepţia oamenilor despre ştiinţă. Şi în ce măsură toţi oamenii extraordinari care construiesc lumea de mâine nu pot să le transmită celor din jur calitatea a ceea ce fac. În ce măsură oamenii nu au încredere în ştiinţă, în rezultatele ei, şi, în acelaşi timp, se bazează pe ea. Cred că este loc de îmbunătăţit major felul în care se vorbeşte despre ştiinţa avansată din zilele noastre. Mă pasionează în continuare lucruri legate de ştiinţă, medicină, chimie. Lucrarea de licenţă mi-am dat-o pe baza unei substanţe care avea proprietăţi termocrome – îşi schimba culoarea la creşterea temperaturii. Exemplul cel mai bun de substanţă termocromă reversibilă este în cazul tigăilor care au un punct în mijloc; acesta se face roşu în momentul în care ajung la temperatura la care poţi să găteşti. Am studiat o substanţă asemănătoare. Ne înconjoară lucruri fascinante legate de ştiinţă şi nu ne punem problema că în spatele lor se află foarte multă muncă. 

(Foto: În spectacolul de teatru „Cenuşăreasa“, în 1976)

„Am mâncat şi pâine cu muştar“

Cum aţi trecut peste perioada comunistă?

Nu mi-a fost foame niciodată, dar, pe de altă parte, am mâncat şi pâine cu muştar, pentru că nu aveam ce altceva pune pe pâine. Mama făcea zeci de borcane de gem în timpul verii, cu cât mai puţin zahăr, ca să iasă cât mai multe. Să avem ce pune pe pâine iarna, dacă voiam o gustare între mese. Nu ne-a fost nici foarte uşor, nici foarte greu. Nu uit, însă, o mulţime de lucruri şi când aud oameni care regretă perioada comunistă nu am niciun pic de înţelegere. Nu uit frigul din case, curentul care se oprea sistematic şi uneori nesistematic – adesea, în timpul orelor de după-amiaza. Nu uit mizeria din spitale şi riscurile care existau acolo, pentru că putea să se ia curentul şi să rămâi fără lumină pe masa de operaţie. Da, eram egali şi era mai puţină invidie: nu exista un vecin care să aibă o maşină mult mai frumoasă decât a ta, dar asta nu înseamnă că lucrurile erau în vreun fel mai bune. Nu mai vorbim de faptul că erau două ore de program la televizor şi acelea de neurmărit. 

Da, eram egali şi era mai puţină invidie: nu exista un vecin care să aibă o maşină mult mai frumoasă decât a ta, dar asta nu înseamnă că lucrurile erau în vreun fel mai bune. 

„Morţile nenecesare“

La Revoluţie eraţi studentă.

Da, am fost speriată atunci. Nu am ieşit în stradă, pentru că eram gravidă. Nici în ziua de azi nu pot să mă laud că am înţeles prea bine ce s-a întâmplat. M-a speriat şi felul în care s-a petrecut execuţia lui Ceauşescu. Ţin minte că soţul şi socrii se uitau la televizor, să vadă  procesul, iar eu am refuzat să mă uit. 

Cu diriginta şi colegele de clasă, în 1980

Vă era teamă de viitor?

Nu-mi era teamă că va veni ceva mai rău; îmi era teamă de morţile nenecesare. Filmul „Hârtia va fi albastră“, al unui regizor din generaţia mea, Radu Munteanu, m-a marcat tare. Prinde absurdul şi haosul Revoluţiei. Dacă nu ar fi fost Revoluţia, aş fi fost profesoară de chimie, probabil într-un orăşel de provincie. La sfârşitul facultăţii se dădeau repartiţii – în oraşele mari, nu – în ordinea mediilor, dar studenţii cu copii aveau prioritate. Ne gândeam că o să ajungem undeva în Ardeal, în două sate sau orăşele apropiate şi că o să ne construim viaţa acolo. 

Soţul dumneavoastră este profesor?

Nu, dar lucrează tot în domeniul chimiei: are un business de service în domeniul aparaturii de cromatografie de lichide. 

Aveţi doi fii. Ei ce au studiat?

Cel mare a făcut regia, acum e reporter şi lucrează la o emisiune despre jocuri şi gadget-uri. Cel mic e încă elev în clasa a VII-a şi pare pasionat de istorie. Cel mare nu a făcut regia neapărat inspirat de mine – când era în şcoala generală era deja preocupat de filme şi deja îşi petrecea timpul pe forumuri.  

„Unul era la facultate, celălalt la copil“

Lor le-aţi povestit cum era în vremea comunismului?

Cel mare a participat la dezbateri toată adolescenţa, motiv pentru care a vrut să ştie şi a întrebat despre asta. Subiectele puteau să aibă legătură cu istoria, cu prezentul, cultura, societatea. Cel mic a pus întrebări, i-am mai explicat şi eu, dar nu într-un mod deliberat.

Alături de părinţi şi de sora ei 

Pentru unii părinţi e anevoios să împace viaţa profesională şi viaţa personală. V-a fost uşor să găsiţi timp pentru copii?

Cel mare s-a născut cât eram studenţi şi atunci aveam destul de mult timp, plus că profesorii ne-au menajat. Mergeam cu rândul la facultate şi nu era problemă cu absenţele, că era clar: unul e la facultate să ia notiţe, celălalt e acasă, are grijă de copil. De cel mic ne-am ocupat toţi trei. Suntem foarte apropiaţi şi legaţi unii de alţii. 

„Întotdeauna îmi aleg ceva complicat“

„Nu v-am întrebat cum a fost debutul la radio.

Pro FM începuse să emită numai muzică şi în acea vreme noi aveam voie să zicem „bună ziua“ şi „la revedere“, după care am avut voie să spunem numai lucruri citite de pe hârtie. Pentru că am intrat acolo în perioada de început, nu a fost nevoie să ţin o oră întreagă o emisiune. 

Aţi spus într-un interviu că eraţi timidă şi că v-a fost greu să lucraţi apoi în televiziune. 

Şi acum sunt şi mi-e greu să intru în vorbă cu oamenii. Trăiesc între convingerea că nu sunt suficient de bună pentru lucrurile pe care le fac şi nevoia de a fi provocată. Întotdeauna îmi aleg ceva complicat, pe care să încerc să-l fac şi, în acelaşi timp, sunt paralizată pentru că nu cred că o să reuşesc. Îmi plăcea să stau la montaj, să iau interviuri şi nu m-am simţit vedetă nici în perioada în care am avut emisiunea „Lumea filmului“ la Pro TV, nici vreodată înainte sau după.

A scris cronică de film

Au fost mândri părinţii când aţi apărut la televizor?

S-au bucurat. Când am apărut la televizor a fost momentul în care au acceptat că aceasta e o carieră, nu numai

un hobby. Şi acum mă bucur că sunt oameni care mă recunosc, deşi tot mai puţini. În perioada de maximă expunere eram chiar apăsată de faptul că mă recunoşteau oamenii şi aveam tot timpul senzaţia că sunt cu ochii pe mine şi că mă judecă. La un moment dat, mergeam pe stradă şi nu mă uitam în ochii nimănui. Mai dădeau oamenii cu ochii de mine şi îmi zâmbeau, îmi ziceau ceva şi nu ştiam ce să răspund, aşa că preferam „să închid ferestrele“. Chiar spuneam zilele trecute că nici până astăzi nu ştiu cum e mai bine să ţi se zică: „Ce bine arătaţi la televizor, nu semănaţi“ sau „Arătaţi mult mai bine în realitate decât la televizor“. 

(Foto: Prima poză oficială ProTV, în 1996)

Trăiesc între convingerea că nu sunt suficient de bună pentru lucrurile pe care le fac şi nevoia de a fi provocată. 

După 1990, aţi avut vreun film preferat?

E greu, e o întrebare la care pot să răspund cu unul sau cu o sută. Dar o să spun despre un film al lui 

Terry Gilliam, „Baronul Munchausen“. Gilliam e un regizor englez căruia Hollywood-ul a vrut să-i dea bani să facă un film şi el a făcut unul complet nebun, cu o imaginaţie ieşită din tipare. Americanilor 

nu le-a plăcut deloc. 

Aţi şi scris o perioadă despre filme.

Am scris, cum spuneam şi atunci, mai mult din perspectiva unui fan. N-am pretenţia că am instrumentele necesare să vorbesc ca un teoretician, ca un critic de film. 

Arte marţiale de şase ani

V-aţi gândit să daţi admitere la UNATC, să studiaţi critică de film?

M-am gândit, pentru că întotdeauna am avut impresia că nu sunt suficient de pregătită pentru ceea ce fac şi cu atât mai mult pentru domeniul ăsta. Dar am renunţat. Ar fi fost prea mult. 

Până acum, aţi avut ocazia să predaţi?

La masteratul Teoria şi practica editării textului (n.r. – la Facultatea de Litere) am ţinut un curs de scriere pentru televiziune, despre structura unui buletin de ştiri, cum se fac subtitrările – tot ce înseamnă scriere şi editare de text în context de televiziune, de la formate la seriale – până când a apărut cerinţa de a fi angajat al Universităţii şi a avea doctorat. 

În prezent mai urmăriţi producţii cinematografice?

Mai puţin. Am încercat să fac un pas înapoi, ca să pot să îmi mut interesul în domeniul nonficţiunii. Dar mă uit în continuare la filme. Îmi plac poveştile sub orice formă: până la urmă nu contează dacă e un serial, un film sau o carte. Dacă spune o poveste care are început, mijloc, punct culminant şi sfârşit, îmi place. 

Dincolo de poveşti, cum vă mai destindeţi?

Practic Krav Maga, arte marţiale de autoapărare. Am citit un articol despre un tip care a intrat într-o sală de antrenament unde a văzut cum o fată foarte mică se antrena cu un bărbat foarte mare. A întrebat: „De ce nu se antrenează cu cineva de dimensiunea ei?“. Şi i s-a răspuns: „Pentru că niciodată nu o să o atace o fetiţă de aceeaşi mărime“. Eu, în general, nu sunt sportivă, dar am zis să încerc. 

„Am învăţat să evaluez suficient de bine munca altora“

Ada Roseti  se antrenează săptămânal cu un maestru şi cu un instructor

Când aţi ajuns „în spatele scenei“ vi s-a părut la fel de mare provocarea?

M-am simţit mai confortabil în spate, făcând achiziţii de programe.

Cum v-aţi simţit când aţi primit şansa de a fi manager în cadrul Discovery Communications?

A fost interesant pentru că, în primul rând, am încercat să le explic că eu mă ocup de filme, nu de documentare, dar ei căutau un manager al unei echipe. Am continuat aproape doi ani să fac o emisiune săptămânală de radio despre film la Smart FM şi abia după ce am renunţat, mi-am dat seama că mi-am încheiat toată bucata asta şi că pot să mă dedic muncii de manager de echipă. Nu cred că sunt singura care avea o imagine extraordinară despre Discovery, a cărei viaţă a fost marcată de emisiunile văzute aici. Când m-am întâlnit cu persoana care „m-a vânat“, aceasta mi-a zis: „Singura ta problemă e că n-ai lucrat niciodată într-o corporaţie“. Am răspuns: „Dar am lucrat în ProTV, în TVR“. Într-adevăr, corporaţia este un organism cu totul diferit. Lucrasem şi înainte cu colegii de la cercetare, dar nu atât de mult ca acum, când înţeleg mai bine şi pot să pun întrebări mai inteligente. Mă întâlnisem şi în trecut cu marketingul şi PR-ul, însă acum coordonez o echipă mare. De la ei şi de la cei din alte ţări am învăţat şi diferite alte elemente, cât să pot să evaluez suficient de bine munca altora. 

Un mare fan al „Mythbusters“

Aşadar, urmăreaţi emisiunile de pe Discovery şi înainte să lucraţi aici.

Da, ţin minte că la interviu, după ce am fost întrebată ce părere am despre Discovery, am spus că 

nu-mi place că nu mai are suficiente emisiuni pentru mine, că-s prea multe emisiuni cu motociclişti şi maşini. Şi răspunsul a fost: „Da, pentru că Discovery targetează bărbaţii tineri“. Şi am zis: „Eu credeam că Discovery e pentru mine“. Acum focusul nu mai e pe bărbaţii tineri, ci pe publicul tânăr, în general. Eu am fost de la bun început un mare fan al „Mythbusters“, iar emisiunea „How it’s made“ mi se pare în continuare genială. Am văzut „FBI Files“ şi „Human Weapon“, despre cum funcţionează corpul omenesc. Singurele care nu-mi plăceau erau „American Chopper“ şi emisiunile cu maşini.   

E posibil ca o mulţime de copii care nu au încă o pasiune să nu-şi descopere înclinaţia către ştiinţă şi către tehnologie, pentru că nu le-a stârnit nimeni interesul. 

Ce aţi învăţat despre dumneavoastră odată ce aţi ocupat această funcţie?

Am învăţat că e OK să nu am întotdeauna dreptate. În plus, credeam, de pildă, că, dacă vrei să rezolvi o problemă de programe, te duci la specialistul care ştie toate programele, îi pui întrebarea şi el îţi dă cel mai bun răspuns. Credeam că cineva care nu ştie toate programele nu poate să aibă un răspuns valid. Dar am învăţat că, deşi e vital să fie prezent în discuţie specialistul, în momentul în care ai mai mulţi oameni care caută răspunsuri la aceeaşi întrebare, e posibil ca, până la urmă, soluţia finală să fie mai bună. Asta se întâmplă invitându-i pe toţi să se exprime, chiar dacă trei sferturi din răspunsurile lor sunt lucruri care deja s-au făcut. 

Parteneriat cu Ministerul Educaţiei

Din 2011 până în 2013 aţi pus pe roate proiectul educaţional Şcoala Discovery. Ce v-aţi propus atunci?

Educaţia şi ştiinţa sunt importante şi ne-am dorit foarte tare să ajungem la tineri. Desigur, copiii respectivi ar fi găsit informaţia despre fizică, matematică, inginerie, dacă şi-ar fi dorit. Nu era asta problema. Dar e posibil ca o mulţime de copii care nu au încă o pasiune să nu-şi descopere înclinaţia către ştiinţă şi către tehnologie, pentru că nu le-a stârnit nimeni interesul. Am prins o ocazie minunată şi am putut să aducem în ţară emisiuni făcute de Discovery şi un sistem gândit de Discovery Education, care e o companie separată, parte din concernul Discovery, care se ocupă cu produse pentru educaţie, mai ales de şcoală generală şi liceu, în special în Statele Unite. Am  făcut acest proiect în România ca să ajutăm profesorii şi elevii. Din păcate, nu am putut să-l continuăm, pentru că era destul de costisitor. În plus, era pornit împreună cu Ministerul Educaţiei şi, din motive administrative care nu ţin de noi, parteneriatul nu s-a putut prelungi. Programele au mai rămas o vreme disponibile online şi au mai avut trafic. Am avut în acea perioadă chiar şi un concurs în care clase de copii din toată ţara au făcut dinozauri din obiecte reciclate. A fost unul dintre proiectele de suflet şi l-aş relua oricând în condiţiile corecte.

Aţi primit feedback de la copii?

Am primit din partea copiilor şi din partea părinţilor. Atunci am făcut inclusiv un training cu 100 de profesori din toată ţara şi am avut un concurs în urma căruia un profesor de la un liceu din Braşov a fost la un fel de şcoală de vară în America. A cunoscut profesori de la alte şcoli şi a făcut proiecte în parteneriat cu aceştia. 

CV             

Numele: Alexandra Ţigănaş (Ada Roseti)

Data şi locul naşterii: 6 iunie 1969, Bucureşti

Starea civilă: Este căsătorită şi are doi fii. 

Studiile şi cariera: 

A absolvit Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii din Bucureşti. 

A fost Director de Achiziţii, Vânzări, Subtitrare şi Programare la Televiziunea Română şi, de-a lungul timpului, a mai lucrat la Pro FM şi la posturi de televiziune precum ProTV, Naţional TV şi Prima TV. 

În 2008, s-a alăturat echipei Discovery în calitate de manager de programe pentru România, în 2009, a fost numită director de programe pentru România, Ungaria, Cehia şi Slovacia, iar în 2011 a devenit director de programe pentru Europa de Sud-Est. În prezent, este director de programe pentru Europa Centrală şi de Est în cadrul Discovery Communications şi e responsabilă de conţinutul şi promovarea portofoliului integrat de canale Discovery Networks în 13 ţări. 

Locuieşte în: Bucureşti