INTERVIU Şerban Huidu, realizator TV: „Credinţa stă în oameni, nu în instituţii. Am crescut pe genunchii lui Steinhardt şi la Techirghiol, la Arsenie Papacioc“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

REVENIRE Şerban Huidu (39 de ani) a vorbit despre cum a decis să se întoarcă la pupitrul emisiunii „Cronica Cârcotaşilor“, al cărei nou sezon a debutat luni seară, de la ora 20.15, la Prima TV, dar şi despre ce a învăţat şi cum l-au schimbat experienţele dificile prin care a trecut.

„Omul nu e cum se arată, ci cum se simte“, zicea Ion Agârbiceanu. Avea dreptate. La prima vedere, Şerban Huidu se arată a fi un om dificil, uşor încrezut şi greu de mulţumit. În copilărie abia aşteptam să-i văd pe Huidu şi Găinuşă şi să râd în hohote. De departe, Huidu era preferatul meu. Acum gândul că o să am o discuţie cu el, fie chiar şi formală, mi-a dat o stare de nelinişte. De-a lungul timpului am avut sentimente amestecate faţă de el. Ba l-am apreciat, ba l-am judecat, ba l-am înţeles, până mi-a devenit indiferent. Am fost şi eu dintre cei care au aruncat cu piatra. Apoi m-am căit.

E agitat. Face pauze lungi şi zăboveşte pe cuvintele importante. Zâmbeşte destul de mult, dar simt că nu e cel mai fericit om pe care l-am întâlnit în ultimul timp. E zâmbetul acela amar. Îmi spune, fără a folosi însă termenul, că e exigent. Măcar asta am înţeles corect despre el, îmi zic. Despre Mişu (Mihai Găinuşă) îmi vorbeşte cu un soi de nostalgie a multelor amintiri frumoase ce îi leagă, iar despre radio îmi povesteşte cu resemnare. Îl întreb de întâmplări haioase. Îmi povesteşte şi-l simt mai relaxat. Îmi spune chiar şi un secret: cum a făcut rost de celebra înregistrare cu Andreea Esca. Nu, chiar două secrete. Ştiaţi, spre exemplu, că alăturarea de cuvinte „această emisiune este un pamflet şi trebuie tratată ca atare“ a fost „inventată“ de Huidu, în 2001? Eu nu.

„Păcat că nu m-ai cunoscut înainte de perioadele acelea, puteai să-mi spui dacă m-au schimbat sau nu“, îmi spune privindu-mă drept în ochi. Păcat, da. Apoi îmi vorbeşte de bunicul lui care a făcut 18 ani de închisoare politică, de cum i-a fost copilăria un rai pe genunchii lui Nicolae Steinhardt şi la Techirghiol, la Arsenie Papacioc. Am simţit.


„Adevărul“: Cum te-ai hotărât să revii la pupitrul „Cronicii“?

Şerban Huidu: Nu am plecat niciodată, dar nu am fost la pupitru. Am spus când am plecat că nu o să fiu în prim-plan, am aşteptat să fie patru ca să nu fiu în prim-plan, să fiu al patrulea. (Râde) Eu cred că emisiunea, „Cronica“, încă mai are ceva de spus şi, dacă ne uităm în ultimele luni la ce se întâmplă, tot ceea ce noi am susţinut, de la Vanghelie până la impozitarea maneliştilor, s-a adeverit. Cred că mai putem spune multe.

Se va schimba ceva la emisiune odată cu revenirea ta?

Nu se va schimba forma, dar va fi mai lungă, cele patru emisii vor fi mai mult decât făceam noi.

Ce ţi-a lipsit în tot acest timp cât nu ai fost la TV?

Am avut o perioadă destul de lungă în care doar am stat, am observat şi am adus la „Cronică“ oameni care au făcut istorie. Perioada asta m-a făcut să înţeleg că rolul de prezentator este mai important decât îl vedeam eu. Am început să apar la televizor pentru că nu găseam pe nimeni care să înţeleagă ce vreau eu. Acum nu mai e aşa. Pe de altă parte, am înţeles că aşa era felul meu de a fi. E foarte greu să nimereşti o persoană care să poată fi şi implicată, să şi scrie, să şi spună, să facă multe lucruri, cred că asta mi-a lipsit.

Ţi se pare că înlocuitorii tăi nu au făcut faţă?

Oamenii care m-au înlocuit s-au descurcat foarte bine. 

Ce reacţii crezi că vor avea telespectatorii sau ce reacţii speri să aibă?

Vor fi reacţii urâte. Reacţii de hulă.

Eşti pregătit?

Evident că sunt pregătit. Uită-te în ziarele de acum cinci ani (când a avut loc accidentul provocat de Huidu, în care şi-au pierdut viaţa trei persoane – n.red.), dacă tu crezi că se poate ceva mai rău, eu zic că nu. Cei care nu au ascultat argumente, explicaţii, vor fi în continuare cu „huă“. Nimeni nu poate mulţumi pe toată lumea, singura problemă e că acum nemulţumiţii au şi un motiv mult mai evident de a spune „huă“. 

Pentru că ai spus că nu vei mai reveni.

Am spus că nu voi mai reveni niciodată în prim-planul „Cronicii“.

image


 

E o chestie de nuanţă, deci. Pe Dezbrăcatu' cum l-ai convins să revină sau te-a convins el?

Dezbrăcatu’ a plecat timp de un an. Nu am avut niciodată vreo discuţie în contradictoriu nici cu el, nici cu Mişu (Mihai Găinuşă – n.red.). Pur şi simplu au simţit că emisiunea nu-i mai reprezintă. După care am avut o discuţie cu Dezbrăcatu’ în care mi-a spus că a fost o greşeală faptul că a plecat şi că vrea să se întoarcă. 

Mihai Găinuşă mărturisea recent că aţi reluat legăturile. I-ai propus o revenire?

Da. Nu a fost o problemă reală între noi, ci mai degrabă instituţională, între Mişu şi Prima TV. Nu s-au înţeles. 

Ce s-a întâmplat atunci când s-a produs ruptura, de fapt? Vorbeai de o lipsă de loialitate, de frustrări şi neîmpliniri.

Au fost multe poveşti care au dus la ruptura asta. La fel ca într-o căsnicie, sunt lucruri bune şi lucruri rele, iar când cele rele sunt mai multe, te opreşti. Aşa s-a întâmplat, nu ne-am certat. Fiecare a avut altă viziune asupra emisiei şi de-a lungul timpului s-au adunat exact frustrările de care vorbeam. 

Ai declarat la un moment dat că „televiziunea e un virus puternic, însă pentru tine e mai puternic radioul“. De ce ai renunţat la Kiss FM?

Am renunţat la radio dintr-un motiv care atunci mi se părea foarte complicat. Era un radio făcut de mine din multe puncte de vedere. Multe. Şi ajunsesem să fiu privit în acea instituţie ca un fel de acceptat. De asta am plecat. Până atunci am pus emiţătoare pe vârf de munte, rezolvam tot, dădeam telefoane şi în perioada aia oamenii cu care eu lucram nu-mi răspundeau la telefon. Am vorbit cu ei într-un final, fiecare om are problema lui. 

Ai în plan o revenire?

Am în plan oricând, problema e că pe toţi pe care îi întrebi îţi spun că piaţa radio, ca şi cea de televiziune, scade. Nu scade pentru că oamenii nu mai vor, ci pentru că cei care conduc radiourile şi televiziunile din România aleg varianta facilă. 

Care ar fi?

Există două tipuri de radio, un radio music driver, condus de muzică, şi un radio care este un mix, unde intră şi muzică, şi matinal, şi campanii, şi marketing. Ăsta e un radio puternic. Un radio condus doar de muzică poate fi un radio foarte bun, dar mediocru. În 2005, în Londra exista un radio Music FM, nu are legătură cu cel din România, era condus de muzică şi avea locurile 4-5 ca audienţă. Tot timpul. În 2005, la matinal a venit un domn şi, fără să schimbe muzica, radioul a devenit numărul unu. S-a dus şi a făcut un matinal. Radioul modern a pierdut bătălia ca principal furnizor de ştiri. Acum dacă se întâmplă un incendiu sunt cinci care de reportaj de la cinci televiziuni de ştiri şi o sută de oameni care fac poze şi pun pe Facebook, radioul poate să comenteze ce se întâmplă, dar nu o să fie niciodată primul. Oamenii nu vor zice niciodată „Frate, s-a întâmplat ceva, dau pe radio să ascult.“ Nu, vor zice „dau pe Realitatea să văd“. E o diferenţă mare, radioul nu o să moară atâta timp cât va avea opinie şi muzică. Un radio tânăr îşi alege oamenii tineri prin muzică, dar dimineaţa un program bun poate fi ascultat şi de alţi oameni. 

Hai să vorbim puţin despre începuturile „Cronicii“. În 1997 ai început să faci „Cronica Cârcotaşului“ tot la radio, la Radio 21.

Am început să fac radio în 1995, vreo şase luni nu am fost plătit, mergeam pentru că-mi plăcea. Am fost angajat exact de ziua mea, în acelaşi an. În facultate aveam o colegă, Anca Niţă, care lucra la radio. Era o emisiune, marţi noaptea, se numea „The Wonder“, pe care am făcut-o şi eu vreo opt ani, şi cine câştiga cele mai multe concursuri era invitat în emisie. Am câştigat, m-am dus şi am vorbit doar eu. (Râde) După, am rămas amic cu toţi, munceam, eram un fel de jochei şi am fost angajat de Lilian Zamfiroiu. După un an aveam un şef de programe care avea o emisie, se numea „Trei ceasuri rele“, era rockist şi avea o rubrică despre ce se întâmplă la televizor, care se numea „Cronica Cârcotaşului“. A ţinut-o vreo trei săptămâni doar, dar mie mi-a plăcut foarte mult numele. La un an după, trebuia să fac o emisie sâmbăta cu date de pe internet, în '97, când nu mergea netul de nicio culoare. Şi atunci, în prima săptămână nu mergea netul, am scris eu, în a doua săptămână nu mergea netul, am scris eu, iar în a treia săptămână a mers netul, dar am scris tot eu. Şi aşa am făcut emisia.

image

„Cronica Cârcotaşului“ era un pamflet adresat politicienilor din acea vreme. Au avut reacţii cei pe care i-ai ironizat?

În '97 era o societate foarte interesantă în România. În Bucureşti puteai să spui mai multe lucruri, era mai democratic, în ţară nu mişca nimeni. Aveam o staţie în Tulcea şi acolo era unul din nu ştiu ce partid, cred că al lui Varujan Vosganian, şi ăla era şeful Convenţiei Democratice din zonă şi suna la partid în Bucureşti – „Să-l închidă pe ăla de la radio, să nu mai vorbească“ –, pentru că îi strica lui şmecheria acolo, local (bate cu pumnul în masă – n.red.). 

Cum a ajuns „Cronica“ la Prima TV? Am înţeles că şoferul lui Cristian Burci a fost „vinovat“.

Burci căuta un om, iar şoferul i-a zis: „Băi şefu', e unul bun la radio, îl ascult eu sâmbăta.“ Şi aşa am ajuns la Prima TV, unde am luat totul direct în piept, habar nu aveam ce e aia beta, studio. Habar nu aveam, le-am învăţat din mers. Pe Burci nu l-am convins de nimic, el m-a ascultat.

Cum au fost primele emisiuni?

Primele emisii au fost cu un papagal. Actualul director executiv al Prima TV este Simona Mazilescu, care a fost primul meu producător şi cu ea am ales papagalul din dotare care a costat 300 de dolari. A avut o întâmplare nu prea veselă în viaţa lui şi a murit. Televiziunea este o vrajă, între cei de acolo, care sunt nişte Dumnezei, şi cei de acasă, care se uită. În perioada aia eu consideram că televiziunea este un lucru mai mult decât normal. Era o emisiune în Londra, unde se vedeau toţi cameramanii şi toată vraja dispărea, şi într-un fel asta am încercat şi eu, să apară un cameraman, să vorbească un regizor, dacă aveau profil de actor. Aşa s-au născut personajele. Am căutat oameni care să înţeleagă ce voiam eu să spun şi mi-a fost foarte greu, de asta am făcut-o eu. 

„Cronica“ are 15 ani, cea mai longevivă emisiune de umor din România. Cum explici acest succes, să-i spunem aşa.

„Cronica“ trăieşte pentru că sunt mulţi oameni care sunt cârcotaşi. Toate bâlbele şi subiectele ne sunt sesizate de oameni şi atunci practic noi suntem vocea lor. „Cronica Cârcotaşilor“ este prima emisie care a deschis canalul de comunicare dintre oamenii din faţă, de la televizor, şi cei din spate, care fac emisia, şi cumva legătura asta a făcut să fie atât de lungă în timp.

Care este scopul?

Scopul nostru este cel care a fost dintotdeauna, este o emisiune de opinie care îşi doreşte asanarea societăţii. Problema cea mare este că multe dintre subiectele pe care noi le-am ridicat, nu ne-am ferit pentru că nu am avut de ce, eu nu am niciun tată bogat, nici Găinuşă nu avea pe cineva pus în medii înalte, lucrurile pe care noi le-am spus au intrat în folclor, dar se pare că de-abia acum au ajuns să fie cercetate, de la corupţie până la venituri din manele. Sunt foarte multe lucruri pe care noi le-am spus de-a lungul timpului şi s-au adeverit. Mie îmi pare rău că nimeni dintre cei care sunt acolo sau au ajuns acolo (în închisoare – n.red.) nu vorbesc de buba cea mare, care este sistemul. Banii ăia treceau pe la partid, finanţau politicul, crezi cumva că domnul preşedinte nu a avut parte de bani pentru a ajunge unde a ajuns, pentru a avea acea campanie, pentru a fi peste tot? Dacă cineva e curios s-ar putea să afle şi de unde, dar nu ştiu dacă e bine pentru el. Problema cea mare este că aşa a fost sistemul, nu au spus nimic 25 de ani şi acum s-au apucat să facă curat. Nu-i OK. 

Pe Mihai Găinuşă cum l-ai cunoscut?

Mişu era copywriter la Florin Călinescu şi avea la Radio Delta două emisii, o pastilă cu un moş şi o emisiune cu studenţi, „Colivia cu studenţi“, şi-mi plăcea. I-am şi folosit un personaj, Tuzgureanu. Sora lui era mare fană a emisiunii mele.  L-am sunat într-o zi şi i-am zis că vreau să vorbim, ne-am întâlnit şi am mers la Pizza Hut de la Romană şi aşa am pus la cale totul. Am făcut un pilot pentru o emisie radio, nu a vrut nimeni să ne lase, şi l-am adus ca om la ştiri. După un an în care făcusem emisia, în 2001, i-am propus să vină şi la Prima TV. 

Care sunt cele mai plăcute amintiri ale începutului?

„Cârcotaşii în Europa“, aia a fost un mare plus pentru emisie, chiar dacă a fost o emisiune separată, de vară. Prima TV voia un travel show şi vorbiseră cu Ţociu şi Palade, numai că ăia voiau echipă, erau nişte costuri foarte mari, în perioada aia banii erau ca şi acum. Departamentul de vânzări a făcut contractele pentru cazare, iar eu m-am ocupat de barterul pentru transport semnat cu nou înfiinţata Star Alliance. Birourile Austrian Arlines şi Lufthansa din Bucureşti ne-au ajutat necondiţionat. Am avut şi doi sponsori ce şi-au plasat produsele în emisiuni: Fanta şi, nou venită în România, berea Carlsberg. E o întâmplare veselă cu Carlsberg. În România vindeau doar la sticlă şi aşa trebuia să filmăm şi noi. În Viena, primul oraş vizitat, nu am găsit sticle în magazin. Am «cules» două sticle de pe malul Dunării, erau acolo, probabil, de vara trecută. Am purtat cele două sticle la mine în bagaj în toate oraşele în care am filmat.

Primul episod a fost difuzat în prima săptămâna din iulie 2001. Noi începusem să filmăm din 20 iunie. După primele patru oraşe, Viena, Roma, Londra şi Paris, ne-am oprit în Amsterdam să montăm primele trei emisiuni, care trebuiau să fie difuzate până să revenim în ţară. Am ajuns la o televiziune din reţeaua în care se afla şi Prima TV la vremea aceea şi le-am zis celor de acolo că noi vrem să montăm în trei zile trei emisiuni de o ora. Ei ne-au spus că se poate monta o emisiune în patru zile. În primele două zile am lucrat de la 6 dimineaţa până la 12 noaptea, iar în ultima zi, cei de acolo, au muncit cot la cot cu noi până am terminat toate cele trei emisiuni. După această „aventură“ olandezii ne-au zis că suntem un exemplu foarte prost. Casetele au fost trimise în ţară prin nişte necunoscuţi pe care i-am întâlnit la aeroport.

Care sunt cele mai amuzante amintiri din acea perioadă?

În primul an am fost însoţit de Mihai Găinuşă, Puştiu' (Marian Stanciu) cameraman, şi Adi Ivănescu, acum producător general al Observatorului Antenei 1, pe vremea aceea editorul de imagine al „Cronicii“. El a pierdut, în Amsterdam, pe aeroport, toate casetele filmate până atunci, după o noapte lungă şi o zi întreagă în care i-a fost rău din cauza unei ţigări buclucaşe. În 2002, în locul lui Adi a venit Mistreţu' (Octavian Păscuţ).

A fost o experienţă incredibilă, ne-am simţit că o trupă rock în plin turneu. Gândiţi-vă că filmam trei zile într-un oraş, a patra fiind dedicată transportului către următoarea destinaţie. La vremea aceea românii nu puteau călători cum o fac acum, nu aveau bani şi nu puteau obţine vize foarte uşor. Nu eram în Uniunea Europeană, regimul vizelor era destul de strict. Oriunde mergeam eram priviţi ca nişte «curiozităţi». La Londra, de exemplu, am întâlnit nişte argentinieni care s-au mirat când le-am spus că suntem din România. Le-am pomenit de celebrul fotbalist Batistuta, mă aşteptăm să-mi spună că-l ştiu şi ei pe Hagi, mai ales după meciurile memorabile dintre România şi Argentina la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1990 şi 1994. Nu a fost aşa. La Stockholm, unde ne aşteptam să dăm peste legendarele «exemplare» nordice, am văzut doar două femei frumoase. Erau românce! În capitala Federaţiei Ruse am avut «onoarea» să ne aflăm în acelaşi restaurant cu un interlop local. Bodyguardul lui, un munte de om, ne-a rugat să închidem camera, asta după ce ne-a cerut să-i arătăm ce-am filmat. De ziua mea, într-un an, ne aflam la Dublin. Irlanda adoptase moneda unică de puţină vreme şi se creau confuzii destul de des din acest motiv. Într-un pub, barmanul s-a înşelat cu 20 de euro. M-am dus la el i-am spus că a greşit şi că nu pot păstra banii, mai ales că era şi ziua mea. Ce s-a întâmplat? Ne-a făcut cinste cu băutură în valoare de mai bine de 100 de euro.

image

Să revenim la „Cronică“. V-au sunat vreodată vedetele ironizate să vă atragă atenţia?

Ne-au sunat, dar le-am zis că trebuie să înţeleagă faptul că noi vorbim despre lucruri publice pe care nu le considerăm corecte. Nu o să urmărim niciodată vedetele acasă, să vedem ce fac, iar atunci când corectăm un om care greşeşte public poate să înţeleagă sau nu că nu avem nimic cu omul respectiv, ci cu acţiunea lui publică. 

De exemplu, cu Andreea Esca ai vorbit vreodată după acel episod?

Da. A fost o chestie foarte interesantă. Spaţiul public este reprezentat de emisiile TV prin satelit, iar dacă emiţi necodat prin satelit e o imagine publică. Eu nu m-am dus să fur imaginea din Pro TV, mie mi-a trimis imaginea un tip din Suedia, care avea un difuzor. Ei au emis necodat, aveau o reţea internă între Buftea şi Pache, şi trebuia emis codat. Iar tipul m-a sunat din Gothenburg, unde a prins imaginile, mi le-a pus pe o casetă trimisă pe tren în Bucureşti. Am mers la gară şi l-am aşteptat pe nenea cu caseta. Bine, acolo erau mult mai multe imagini, asta a fost mult mai benign, dacă mă apucam să dau tot, era o problemă mare, că de fapt aşa i-am şi făcut să renunţe la planuri de răzbunare. 

Ce planuri?

Povestea a fost alta. Înainte de acest episod, ne-am întâlnit cu domnul Sârbu şi ne-a propus să venim în trust. Şi, ca de obicei, (imitându-l pe Sârbu – n.red.) „lu' ăla dă-i ceva pe post, lu' ăla mic dă-i ceva pe Acasă“, „Păi staţi puţin că noi dacă venim, venim împreună şi facem emisiune“, „Ce emisiune, bă?“, „Dacă venim, venim împreună“, „Du-te bă d-aici.“ Prima ediţie de după această întâlnire s-a întâmplat să fie chiar asta şi l-am sunat pe tipul de la Pro TV care ne aranjase întâlnirea şi i-am zis să-i transmită lui domnul Sârbu să se uite la „Cronică“ pentru că asta e emisia aia de care întreba el. După ce ne-au zis că ne fac, ne dreg, eu le-am zis: „Bine, uite, vă dau caseta, vă uitaţi pe ea, dacă se întâmplă să faceţi asta, dau tot ce e pe casetă.“ Nu pot să spun ce e pe acea casetă, dar încă o am. (Râde) 

Ai mai pleca de la Prima TV acum?

După 15 ani de Prima TV şi mulţi bani pierduţi, e foarte greu să mai plec. Toţi mă întreabă de ce am făcut asta. Am făcut-o pentru că într-o căsnicie popa spune „sunteţi împreună şi la bine, şi la greu“. Partea asta a doua se uită tot timpul, să fie a dracu', la greu toţi pleacă. 

Şi cu Antena 1 aţi avut discuţii.

Emisia asta poate să existe atâta timp cât are libertate de exprimare. Nu o fi Prima nici a mare, nici a mică, dar tot timpul am avut libertate de exprimare. Crezi cumva că în acel trust am fi avut asta? Vezi Bendeac.

S-a întors la Antena 1.

Bravo lui, e un tip OK, sper să-şi şi facă meseria. În viaţa asta totul e de vânzare, depinde preţul.

Dar dacă nu ar mai fi „Cronica“, ai face un late-night-show, de genul celui pe care-l realizează Jimmy Fallon?

De-a lungul timpului, în zece ani, piaţa a scăzut dramatic, unul dintre momentele-cheie fiind ziua în care Sârbu a scăzut spotul de la Pro TV de cinci ori. Un spot de cinci secunde costa 500 de euro, el l-a făcut de 100 de euro. Eu vindeam la Kiss FM de două milioane, anul acela, deşi am crescut audienţa, abia am făcut 400.000. Deci, Sârbu dintr-un pix a rupt piaţa de cinci ori. Noi avem o piaţă media de două ori şi ceva mai mică decât bulgarii. Această decizie „deosebită“ a avut o urmare. Orice era program TV ieftin era bun, dar fiind ieftin, era ieftin cu totul, şi aducea în faţa televizoarelor oameni din ce în ce mai ieftini şi atunci mulţi oameni se uită doar la marile show-uri la Pro TV, la Diva, Discovery. Toate emisiunile de seară au ajuns să fie bătute de emisiuni în care doi porci stau pe o bancă, se înjură, primesc fiecare nişte bani pentru asta şi fac audienţă. Din păcate, tipul ăsta de emisiune a ajuns peste tot. O emisiune de genul lui Jimmy Fallon în momentul ăsta în România nu ar avea nicio şansă. Pentru că ăia care se uită la programele de seară formează o anumită gaşcă, care reprezintă majoritatea din cei care se uită la TV şi care s-ar uita cu plăcere la „WowBizz“, la Leo (Leo de la Strehaia – n.red.). Deci o emisiune bine făcută ar avea o reală problemă. Dacă ar fi numai emisiuni de genul, da. Dar dacă ai un „WowBizz“, unde moare tanti Mărioara (Mărioara Zăvoranu – n.red.), şi un Jimmy Fallon, crede-mă că se uită lumea la „WowBizz“. 

Dar despre emisiunile-pamflet ce părere ai, despre Mircea Badea, Radu Banciu, Dragoş Pătraru?

Acel scris pe care toţi îl afişează cu mândrie, „această emisiune este un pamflet şi trebuie tratată ca atare“, este scris de mine în 2001, exact cuvintele astea. Prima oară la „Cronică“, tocmai pentru a nu avea probleme legale. Pamfletul este inventat de oameni ca Topârceanu, ca Arghezi, este un curent literaro-ziaristic de a-i da la gioale unuia, dar într-un mod diplomat. Ei l-au folosit pentru că era destul de ambiguă legea în momentul ăla, dar ce fac ei nu e pamflet, îmi pare rău să o spun. Pamfletul înseamnă să-i spui unuia că e prost, dar fără a folosi acest cuvânt. „Eu cred că eşti ca noaptea“, asta înseamnă pamfletul. Când spui „Bă, Băsescule eşti prost, eşti javră, eşti cretin“, ăla nu-i pamflet, aia e nesimţire. Nu se pot ascunde după cuvântul pamflet, îi ascunde CNA-ul că şi ăla e politic. Eu am luat amendă, cea mai mare amendă a „Cronicii“ a fost de la Radu Filip.

De ce?

Pentru că într-o zi unul a recunoscut că este homosexual într-o emisiune de la Acasă TV, iar Mircea Solcanu a spus „este şi povestea mea“ (imitându-l pe Solcanu – n.red.). Îţi dai seama ce a urmat la „Cronică“, şi am luat amendă pentru discriminare, deşi noi nu am zis niciodată că ăla e de vină, că e altfel pentru că e gay. E treaba ta ce eşti, dar nu-mi spui mie ce eşti, fă ce vrei, e treaba ta, e viaţa ta, dar nu veni şi-mi defila mie că tu eşti gay. Şi am luat o amendă de m-a usturat fundul, apropo de gay. (Râde)

Pamfletul presupune ceva mai mult decât a fi mitocan, pamfletarii de care spui tu sunt mitocani, Pătraru e OK, dar să-l faci pe Iliescu „javră KGB-istă“, mi se pare o problemă. Cu Badea am o problemă veche, veche. 

Cum aşa?

Înainte de a ajunge la televizor, noi am fost vecini, am crescut cu găşti şi găştile se mai băteau. Copilării, dar asta pot să spun, deşi nu am crezut vreodată că o să spun asta despre Badea, el are argumente, bune, rele, dar măcar le are. Banciu nu are niciun argument, este incredibil, nu ai văzut aşa ceva şi-n plus Banciu are o mare, mare bubă, se dă erudit şi e catastrofă. Ai auzit de cămila bactriană? Într-o seară Banciu nu a vorbit decât de asta. Vrei să fii erudit şi eşti prost, mai bine taci dracu din gură, las-o aşa.

Aminteai de găşti. Cum era copilul Şerban, era ca toţi copiii?

Nu ştiu dacă eram ca toţi copiii. Eu am un frate mai mic decât mine cu cinci ani şi mama mi-a zis: „Eu eram obişnuită cu tine la şcoală, totul mi se părea extrem de facil şi uşor de înţeles, când a venit fratele tău, mi-am dat seama că de fapt excepţia eşti tu.“ Fratele meu era mototol. În afară de purtare, unde nu aveam niciodată zece, învăţam bine. În primii şapte ani se cam construieşte omul şi am avut noroc de bunici sfătoşi, viaţă la ţară, în Costeşti, judeţul Vâlcea. 

Ce făceai în Costeşti?

Dar ce nu făceam, tot ceea ce nu fac copiii din ziua de azi, de la a merge cu vitele până la a te sui în copaci şi a mânca nuci când încă nu erau făcute. De la a culege zmeură şi fragi până la a mânca alune. Exact ce nu fac copiii din ziua de azi. 

Ai tăi fac?

Din păcate nici ei nu fac. Nu poţi să nu-i iei unui copil smartphone doar pentru că tu nu ai avut, pentru că îl handicapezi. Ei aşa vor fi, o altă specie. Eu merg cu ei, alergăm, înotăm, dar nu-i pot rupe de tehnologie. 

Ai absolvit ASE-ul, dar nu ai profesat niciodată în domeniu. Nu e curios ca un om care trăieşte printre cifre şi noţiuni exacte să se afirme tocmai în zona umorului? 

În vremea lui Ceauşescu cea mai cunoscută brigadă umoristică era de la ASE, cea mai şmecheră în scheciuri şi bancuri.

Dar asta cu „simţul umorului“ nu e o chestie cam vagă, aşa? Întrebarea e, de fapt, cum ţi-ai dat seama că poţi face o meserie din asta?

Nu a fost un declick, s-a întâmplat natural, m-am apucat să scriu, să fac emisii, încet-încet. 

Mai există umor de calitate pe micile ecrane în momentul de faţă?

Există, de exemplu „Las Fierbinţi“ este foarte bine făcut. Din păcate, umorul la TV a fost măcinat de nişte producţii pseudo-proaste, în care includ şi o parte din „Cronică“. Vacanţa Mare, Vouă, toţi aveau scenete produse foarte prost. Nu că nu aveau umor cei care scriau, dar erau făcute foarte prost pentru TV şi atunci genul ăsta şi-a dat singur în cap. „Cronica“ a rămas pentru că nu este o emisiune de umor, ci se foloseşte de umor să arate alte lucruri şi atunci a rezistat pentru că a rezistat comunitatea asta mare de oameni care avea nevoie de o portavoce şi, până să apară Facebookul, singura portavoce reală era „Cronica“. Sunt 250 de mailuri pe care le primim în fiecare săptămână să ne spună unde este buba. Nu este umor de bună şi de proastă calitate, sunt tipuri diferite de umor. Niciodată un om care a apreciat „Seinfeld“ nu o să aprecieze la fel de mult „Familia Bundy“, dar ăia care se uită la „Seinfeld“ sunt mult mai interesaţi, au mai mulţi bani, sunt mai inteligenţi. 

Ai trecut prin mai multe perioade dificile. Cum te-au schimbat aceste experienţe?

Păcat că nu m-ai cunoscut înainte de perioadele acelea, puteai să-mi spui dacă m-au schimbat sau nu. Nu cred că m-au schimbat radical, dar am învăţat destule. 

Ca de exemplu?

De la a cum te comporta cu oamenii până la a înţelege ce îi deranjează, a înţelege ce te deranjează pe tine, a avea curajul să spui lucrurile care nu-ţi plac la ceilalţi. Asta a fost una dintre marile mele probleme, înainte închideam ochii la foarte multe, după acele experienţe, nu le-am mai înghiţit. Am devenit foarte rău, probabil.

Eşti împăcat cu tine?

Da. 

Crezi în Dumnezeu?

Bunicul meu a făcut 18 ani de închisoare politică. 

De ce?

Pentru că erau cinci studenţi la teologie şi într-o seară din anii '50 s-au întâlnit, au băut nişte vin şi au înjurat comuniştii. Unul dintre ei era informator şi i-au arestat pe toţi. 18 ani. A ieşit cu decretul în '65. După ce a ieşit din pârnaie, la el acasă, unde am crescut şi unde copilăria mi-a fost un fel de rai, veneau Constantin Galeriu, oameni grei. Şi bunicul avea vecin un securist care îi zicea: „Domnule Milea, nu-i mai aduceţi acasă, vă rog eu frumos, că eu trebuie să scriu şi mă doare mâna.“ Am crescut pe genunchii lui Nicolae Steinhardt, la Techirghiol, la Arsenie Papacioc, am cântat la strană, la Biserica Udricani, lângă Teatrul Evreiesc, n-a putut s-o dea Ceaşcă jos, pentru că era monument. Eu cred că în general credinţa e în oameni, nicidecum în instituţii sau în reprezentanţi ai bisericii. 

Deci crezi.

Deci răspunsul este da, dar nu mă pune să vorbesc în dogme, pentru că nu am cum. Sunt lucruri pe care nu le poţi explica şi atunci e mai bine să nu cauţi o explicaţie. Când am intrat în comă, pe 29 decembrie 2010, aveam un câine lup, de 14 ani, care a murit în ziua aia. Poţi să-ţi dai seama de loialitate? Să vină tanti cu coasa şi să zică „hai, Huidu“ şi să se bage câinele în faţă? Poţi să explici? Nu putea să moară înainte sau după? 

Consideri că a fost mai mult decât noroc?

Noroc, noroc ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat, dar Dumnezeu îi încearcă pe cei care pot să ducă. 

Ai avut vreun moment în care ai simţit că nu mai poţi să duci? Ai vrut să renunţi?

Nu. Ar fi fost o dovadă de laşitate crasă. 

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite