A lucrat mai întâi doar la Radio, mai apoi la Televiziunea Română unde a făcut un tandem imbatabil cu o altă mare crainică, simbol al instituţiei din Molière sau, mai târziu, din Calea Dorobanţi 191, Sanda Ţăranu.

În aprilie 1969, după ce a prezentat a doua ediţie a Festivalului Internaţional “Cerbul de Aur”, Ioana Măgură a profitat de o viză turistică spre a nu mai reveni în România. După câteva luni în care a fost crainică la postul de radio Vocea Israelului, Ioana Măgură s-a angajat la Radio Europa Liberă unde a lucrat în calitate de crainică, iar ceva mai târziu şi în aceea de realizatoare a emisiunii Oameni, destine, istorie. Aceasta până la mutarea la Praga a postului, operaţiune încheiată în perioada mai-iunie 1995.

Însă nu persoana Ioanei Măgură a făcut obiectul interviului din data de 24 decembrie 2013, ci evocarea personalităţii soţului ei, Noel Bernard, directorul legendar, cel mai popular director al Serviciului românesc al Departamentului Românesc al Europei libere, de la a cărui moarte, în condiţii niciodată pe deplin elucidate, s-au împlinit la 23 decembrie 32 de ani. Un loc important l-a deţinut în economia interviului prezentarea unei părţi a acţiunilor de dezinformare şi compromitere desfăşurate de Securitatea comunistă, acţiuni al căror “obiectiv” a fost Noel Bernard.

Interviul a reiterat ideile anterior exprimate de Ioana Măgură Bernard în cartea ei Directorul postului nostru de radio, apărută în anul 2007 la editura bucureşteană Curtea veche. Discuţia cu fosta mare voce a Europei libere în limba română nu a produs revelaţii, nu a reprezentat o “bombă de presă” pentru simplul motiv că intervievata, formată la şcoala jurnalismului occidental, netranzacţional şi nesenzaţionalist, jurnalism de factură anglo-saxonă, nu a produs afirmaţii nedocumentate, neverificate. Tot ceea ce a spus Ioana Măgură Bernard în cele aproximativ 50 de minute de interviu se bazează pe documentele din arhiva CNSAS, dar şi pe lucruri exprimate, în principal, de Mihai Pelin în cartea sa Operaţiunile Mieliţa şi Eterul. Istoria Europei libere prin documente de Securitate (Editura Albatros, 1999).

Din 1990 încoace, autorităţile române s-au dovedit puţin interesate să livreze tot adevărul, asta în pofida faptului că prin anii 2000, la începutul celui “de-al doilea mandat constituţional”, cum îi plăcea să spună, fostul preşedinte Ion Iliescu a recunoscut implicarea serviciilor secrete comuniste în succesiunea de decese suspecte de la vârful Serviciului românesc al Europei libere. Din felurite motive, dintre care cele de ordin financiar nu sunt deloc de neglijat, nici autorităţile federale americane (FBI), dar nici CIA nu au fost din cale afară de interesate să lămurească lucrurile. Cartea fostului şef al serviciului de pază şi de securitate al postului, Richard H. Cummings, Securitatea contra Radio Europa Lliberă (Editura Adevărul, Bucureşti, 2011)  nu a adus nici ea prea multe noutăţi nici în privinţa morţii lui Noel Bernard, nici în aceea a decesului altui director al Departamentului românesc, istoricul Vlad Georgescu (1983-1988), nici legate de atentatul împotriva lui Emil Georgescu comis la 28 iulie 1981.

Anul 1981 a fost, de altfel, poate, cel mai dificil an din istoria programului în limba română al Europei libere. La 21 februarie se încerca aruncarea în aer a postului (cf. Liviu Tofan- Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2013), pe 28 iulie se petrecea atentatul împotriva lui Emil Georgescu, iar la 23 decembrie îşi afla sfârşitul Noel Bernard.

Cine a fost Noel Bernard

Nu voi insista prea mult asupra personalităţii celui ce a condus în două rânduri, adică între 1954 şi 1958 şi între 1966 şi 1981, Secţia română a postului de radio Europa liberă. Şi aceasta fiindcă am mai făcut-o cu diferite prilejuri.

Voi reaminti doar că cel de-al doilea directorat, aşa agitat cum a fost el, s-a dovedit extrem de fructuos atât pentru Noel Bernard cât şi pentru Departamentul românesc al Europei libere. Bernard a restructurat Serviciul, a alcătuit o grilă de program validă, a angajat redactori valoroşi, a sporit semnificativ audienţa postului, a introdus emisiuni noi. Aşa au fost Actualitatea românească, Metronomul lui Cornel Chiriac, dar şi programele culturale (Teze şi antiteze la Paris, Povestea vorbei) căzute, în principal, în sarcina Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Modernizarea grilei, intervenită în martie 1984, în vremea directoratului lui Vlad Georgescu, a ţinut seama de schema de program alcătuită de Noel Bernard.

Popularitatea Radioului de la Munchen dar şi cea a directorului său a crescut semnificativ în zilele, dar şi după marele cutremur de la 4 martie 1977 când emisiunile pe unde scurte au suplinit tăcerea şi mai apoi propaganda din mediile româneşti de informaţie. Europa liberă în limba română a emis atunci 24 de ore din 24, a stimulat solidaritatea românilor, a creat un extraordinar pod între românii din ţară şi cei din străinătate. Despre ce s-a întâmplat în intimitatea Serviciului românesc al Europei libere în martie 1977 depun mărturie în interviurile acordate regretatului Mircea Iorgulescu, în spaţiul emisiunii Oameni, destine, istorie, fostele crainici Gertrud Dumitrescu (Ioana Crişan) şi Ioana Măgură Bernard. Interviurile pot fi accesate pe site-ul Europei libere.

 Din acel moment, postul a fost socotit drept principalul şi cel mai credibil mijloc de informare asupra realităţilor româneşti şi internaţionale. Actualitatea de dincolo de hotarele României era reflectată nu doar în buletinele de ştiri bine făcute, coordonate de Mihai Cismărescu (Radu Gorun) şi de Liviu Tofan), ci şi în Programul politic de care au răspuns pe rând Ion Popa (Ion Măgureanu) şi Mircea Carp (Mihai Şoimu) cărora li s-au adăugat pentru perioade mai scurte Romilo Lemonidis (Victor Cernescu) şi Cornel Ianatoş (Radu Vrancea). Emisiunea Din lumea comunistă, coordonată succesiv de Eduard Motaş (Radu Cristea), Aristide Burileanu (Ştefan Aldea) şi, mai apoi, de Dorina Schneider Xifta (Doina Alexandru), a avut şi ea un rol bine definit.

Cert e că Noel Bernard, un excelent director editorial, a învins toate adversităţile şi a făcut din Serviciul românesc al Europei libere un post de radio complet, o alternativă reală la mijloacele electronice de informare de pe teritoriul României, tot mai silite să înlocuiască adevărul cu propaganda.

Faptul acesta nu putea să fie deloc pe placul familiei domnitoare de la Bucureşti. Nicolae şi Elena Ceauşescu au văzut în Europa liberă  şi în Noel Bernard inamicii lor personali, ordonând nenumărate acţiuni de “neutralizare” a postului, a redactorilor acestuia, a lui Noel Bernard personal.

Dar nu doar directorul Noel Bernard nu era deloc agreat de aristocraţia comunistă, ci şi gazetarul excepţional omonim. Motive erau destule.

Aici e Europa liberă

La doi ani de la moartea lui Noel Bernard, apărea la editura Ion Dumitru din München, sub îngrijirea Ioanei Măgură-Bernard, o selecţie din editorialele săptămânale scrise şi rostite de marele jurnalist de la microfonul Europei liberei. Cartea se chema chiar aşa, Aici e Europa liberă.

Am aflat despre apariţia ei către sfârşitul anului 1983 graţie unui comentariu ce i-a fost consacrat exact în spaţiul editorialului de sâmbăta de Vlad Georgescu. Am aflat deopotrivă cu bucurie, dar şi cu tristeţe fiindcă eram atunci cât se poate de sigur că îmi va fi imposibil să îmi procur vreodată volumul cu pricina.

Viaţa şi vremurile au vrut, din fericire, altfel. În primele luni ale anului 1990, apărea la o editură cu existenţă efemeră, în condiţii grafice precare şi nu într-o ediţie tocmai completă Aici Radio Europa liberă. Editura se chema Observator. O ediţie completă şi elegantă, prin raportare la standardele timpului, va apărea ceva mai încolo la editura Tinerama  a lui Max Bănuş. Versiunea din 1990 se comercializa de negustori ambulanţi care circulau liberi, din oraş în oraş. Mi-a semnalat-o un vechi prieten, actualul rector al Universităţii clujene, academicianul Ioan-Aurel Pop. Toate eforturile lui de a da curs rugăminţii mele de a mi-o procura au fost în van. Între timp, comercianţii părăsiseră Clujul în căutarea altor pieţe de desfacere.

Dar, noroc, aceiaşi vânzători au ajuns vreo două zile mai târziu şi la Oradea. Ţin minte şi acum cu câtă febricitate mi-am cumpărat-o de undeva de pe strada Republicii, cât de repede am alergat acasă spre a începe să o citesc. Am scris despre ea într-unul dintre săptămânalele ce apăreau atunci ca ciupercile după ploaie.

Mărturisesc că în acea vreme, în acele prime luni de libertate, atunci când ura faţă de Nicolae Ceauşescu, familia lui, dictatura lui, faţă de “socialismul dinastic”, cum l-a numit Vlad Georgescu, sau “comunismul dinastic”, cum i-a spus Vladimir Tismăneanu, era la apogeu, am citit un pic dezamăgit Aici Europa liberă. Mi se părea că Bernard fusese prea blând în comentariile sale, prea îngăduitor cu fărădelegile “geniului Carpaţilor” şi ale “savantei de renume mondial”.  Că fusese prea elegant.

Fireşte, mă înşelam. Comentariile fostului director al Europei libere acopereau o anumită perioadă din “domnia domnului Ceauşescu”, cum se intitulează unul dintre editoriale, rostit la data 27 ianuarie 1978. Perioada nu cea mai dramatică. Foarte puţin din “deceniul satanic”, cum numeşte în Jurnalul său anii 80 profesorul Mircea Zaciu. Unde mai pui că în anii 70, ani despre care depun mărturie comentariile lui Noel Bernard, politica americană faţă de România, dar şi faţă de Nicolae Ceauşescu era încă destul de îngăduitoare. Iar Europa liberă, chiar dacă nu era un post de radio guvernamental, ci subvenţionat de Congres, nu putea face abstracţie de această politică. Nu i-a fost chiar uşor lui Noel Bernard şi postului pe care l-a condus să practice jurnalismul critic pe care l-a practicat, fapt despre care depun mărturie unele notaţii din primul volum al Jurnalului Monicăi Lovinescu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2002). Lipsea apoi “vocea”. Bernard a scris pentru radio, a respectat specificului acestui tip de jurnalism şi era, înainte de orice, o extraordinară prezenţă radiofonică.

Am recitit în aceste zile, stimulat de interviul de la care au pornit însemnările mele de azi, Aici Radio Europa liberă. Mi se pare acum, prin prisma multiplelor lecturi acumulate între timp, lecturi despre istoria României din anii 70 şi începutul anilor 80, o carte excepţională.

Nu ştiu de când a început să scrie şi să rostească de la microfonul Europei libere Noel Bernard editoriale. Primul antologat în carte datează din aprilie 1974 şi se intitulează De Paşte. Nu consideraţiile referitoare la semnificaţia marii sărbători a Creştinătăţii reprezintă punctul său forte. Ci surprinderea contextului în care românii şi întreaga lume creştină sărbătoreau atunci naşterea Mântuitorului. Un context internaţional deloc favorabil căci anul 1974 a fost, printre altele, anul marii crize energetice, anul creşterii vertiginoase a preţului petrolului. Atunci, în 1974, au început să se întrevadă primele semne ale rezultatelor politicii de industrializare catastrofale a lui Nicolae Ceauşescu. O industrializare ce favoriza petrochimia, o industrializare ce a mizat în chip eronat pe materii prime şi pe energie de import socotită a fi ieftină. Ceauşescu se înşelase, energia, petrolul s-au scumpit,  iar nota de plată a erorilor “marelui Conducător” avea să fie plătită de popor.

Editorialele din Aici Radio Europa liberă reprezintă tot atâtea foi de observaţie ale continuei degradări a vieţii, a climatului public în România din 1974 până în 1981. O deteriorare a economiei în primul rând, situaţie surprinsă în texte precum După inundaţii, A cincea roată la căruţă, Profeţiile lui Marx şi realitatea, România şi problema energiei, Un faliment public.  O deterioare accentuată a vieţii culturale şi o maoizare a politicilor culturale ( Ce-i place partidului din cultură, Cultură cum vrea Dumnezeu, Missa Solemnis şi partidul ). O degradare fără precedent a învăţământului (Reorganizare şi dezorganizare a învăţămânului) şi a Academiei Române. Unul dintre editoriale se cheamă chiar aşa, Academia Română. O aneantizare a presei (Presa în România, Progres comunist).

Intervalul dintre anii 1974 şi 1981 şi evoluţiile nefaste din respectiva perioadă au adus cu sine o amplificare a cultului personalităţii lui Ceauşescu şi a soţiei sale (Cultul personalităţii şi criza de autoritate), un cult diagnosticat încă de prin 1973 deja de Noel Bernard. Şi deşi în 1980 se sărbătoreau cu fast 15 ani lumină, România devenise tot mai apăsat ceea ce Bernard numea “un lanţ de închisori concentrice”. De unde creşterea numărului celor ce, profitând de recunoaşterea drepturilor omului, deci şi a dreptului la emigrare, odată Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare de la Helsinki din august 1975, reuniune istorică riguros evaluată de Noel Bernard (Helsinki 1975), doreau să părăsească raiul comunist. Noel Bernard se va ocupa frecvent în editorialele lui de respectivul fenomen.

Ca şi de multe altele. Iar felul în care jurnalistul de la Radio Europa liberă realiza panoramarea relelor din România comunistă, o Românie tot mai decuplată de la o viaţă politică reală (Pe Bulevardul Primăverii e iarnă), tot mai indistinctă ( Ce fel de ţară e România) nu putea fi deloc pe placul familiei domnitoare de la Bucureşti.

Recitite azi, la 32 de ani de la moartea autorului lor, comentariile lui Noel Bernard se dovedesc vii, penetrante, adevărate lecţii de jurnalism. Iar Aici Radio Europa liberă  mi se pare o carte ce ar merita cu prisosinţă să fie reeditată.