Din 22 decembrie 1989, libertatea, nu neapărat şi adevărul, nu mai venea exclusiv pe unde scurte. De la München, Londra, Köln sau Paris. E drept, foarte curând, românii şi-au dat seama că adevărul presei renăscute nu e neapărat şi adevărul realităţii încă din cale afară de tulbure. Că mare, o prea mare parte din presa scrisă românească şi-a găsit extrem de rapid un nou stăpân în FSN-ul care, la nici 40 de zile de la preluarea promis provizorie a puterii, a început să îşi dorească eternizarea şi s-a transformat în partid politic. Că o parte puţin semnificativă numeric a noii presei şi-a asumat toate riscurile şi a făcut opoziţie celor ce, precum predecesorii lor, comuniştii, minţeau prea mult, prea des şi prea grosolan. Riscuri ce s-au metamorfozat în cenzură, ba chiar şi în agresiune la propriu cu ocazia mineriadelor. Şi nu numai atunci.

Dacă Radioul public a mai reuşit cât de cât să îşi păstreze independenţa în anii Iliescu sau în anii Iliescu-Năstase şi chiar şi după aceea, nu acelaşi lucru s-a putut şi se poate spune despre Televiziunea Română. Care s-a predat repede noii puteri, a fost mai apoi subjugată de-a dreptul de aceasta, a jurat prea adesea strâmb, a intrat prea adesea şi prea profund în ceaţă şi nu a izbutit nici până azi să scape de controlul politicului. Asaltului PSD, căreia TVR îi este supusă chiar în aceste zile şi săptămâni, dorinţa bolnăvicioasă de rămânere în funcţie măcar încă o lună a preşedintelui- director  general Stelian Tănase îi răspunde cu tot mai pronunţata predare a postului public aripii agresiv- pedeliste din noul PNL.

Dorinţa şi aspiraţia de a avea o televiziune cu adevărat independentă, ambele figurând printre revendicările de frunte ale manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi cărora firavul SOTI din 1990, o televiziune de care tot mai puţini îşi mai amintesc azi, păreau să se împlinească odată cu înfiinţarea în anii 1994-1995 a primelor posturi private cu acoperire naţională. Îndată după anul 2000 au apărut pe piaţa românească şi primele televiziuni de ştiri, acelea care, în condiţiile tot mai accentuatei polarizări, radicalizări şi degradări a vieţii politico-sociale româneşti din vremea celui de-al doilea mandat al fostului preşedinte Traian Băsescu, numai de scrierea şi difuzarea unor ştiri adevărate nu au mai fost preocupate. Ci de servirea intereselor comerciale şi de ducerea la îndeplinire a ordinelor patronilor şi sponsorilor lor politici.

 O operaţiune căreia, la un moment dat, i s-a conformat şi TVR prin apăsata orientare pro-Băsescu a canalului TVR Info a cărui menire declarată de binomul Alexandru Lăzescu-Rodica Culcer, aflat atunci la timona serviciului public de televiziune, trebuia să fie transformarea în replică la tot mai militant-degradata Antenă 3. Căreia, mai aproape de vremurile de azi, i s-a asociat România tv.

În condiţiile încetării emisiei canalului pro- Băsescu al TVR, principalul oponent al binomului televizual controlat de puşcăriaşii şi puşcăriabilii de azi Dan Voiculescu şi Sebastian Ghiţă a devenit postul B1tv. Ai cărui patroni la vedere, dar şi marea majoritate a angajaţilor proveneau- culmea!- dintre foştii salariaţi ai Antenelor felixiene. Oameni care- brusc!- şi-au regăsit şi independenţa, demnitatea, şi verticalitatea odată cu transferul din Băneasa pe Calea Victoriei.

Cu toate acestea, în pofida faptului că nici un român cât de cât informat nu mai crede nici cât negru sub unghie în independenţa vreunui post tv privat, iar TVR a devenit un cadavru viu, în România de azi dacă televiziune nu e, nimic nu e.

Acesta e, cred, motivul pentru care în zilele din urmă s-a stârnit atâta agitaţie în jurul micuţului post de televiziune de pe Calea Victoriei. Care, sub pretextul crizei financiare, intervenită, desigur, nu întâmplător, după plecarea de la Cotroceni a lui Traian Băsescu şi după arestarea Elenei Udrea, a concediat o parte dintre realizatori.

Desigur, nu întâmplător, pe cei care nemaiputând fi băsişti şi nici ai opoziţiei liberale neputând fi, în primul rând fiindcă această opoziţie e din cale afară de firavă, doar antipontişti au mai putut rămâne. Concedieri intervenite – şi iarăşi numai despre ciudatul rol al întâmplării nu putem vorbi în respectivul caz- după ce echipa editorială a postului s-a „întărit” prin transferurile dinspre România tv a unor gazetari mult mai abili, mai înţelegători şi mai prevenitori nu doar cu dl. Ponta, ci şi cu membrii guvernului său. Ba chiar şi cu fostul purtător de cuvânt al acestuia, dl. Mirel Palada. De unde îngrijorarea, de unde enervarea, de unde cruciada împotriva postului B1tv pornită, nu în totalitate chiar fără onestitate şi nici fără argumente credibile, de două publicaţii online. E vorba despre Reporter virtual  şi despre Hotnews.

Nu ştiu ce se va întâmpla în orizontul de timp imediat nici cu B1tv căruia nici măcar interviurile-şoc cu Elena Udrea nu îi mai ies, nici cu celelalte televiziuni private. Nu ştiu nici ce soartă îi va fi rezervată de Parlament şi de Guvern Televiziunii Române. Nu ştiu cât de interesate vor fi Legislativul şi Executivul ţării de proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea SRTV, proiect prezentat la mijlocul săptămânii trecute, în cursul unei dezbateri cu mulţi vorbitori şi puţini cunoscători de dl. Stelian Tănase. Un proiect care, în ciuda unor naivităţi, exagerări şi parti-pris-uri conţine destule prevederi interesante ce ar merita, fără doar şi poate, să fie discutate şi luate în seamă. După cum discutate şi luate în seamă ar trebui să fie noile şmecherii ale lui Stelian Tănase de conivenţă cu noua şefă a ştirilor, d-na Raluca Stroe Brumariu. Personaje care, crezându-se mai abile şi mai inteligente decât sunt, au ciuntit Telejurnalul de la ora 20 tocmai spre a pune mai mult spaţiu la dispoziţie acelor politicieni ce ar putea să îl salveze de la decapitarea meritată pe dl. Tănase. Primul pe listă, preşedintele UDMR, dl. Kelemen Hunor de la care se aşteaptă sprijin în vederea blocării pe mai departe a activităţii comisiilor parlamentare al căror aviz negativ ar putea conduce la demiterea catastrofalului PDG al SRTV.

De un lucru sunt cât se poate sigur. În România de azi numai de pericolul autonomizării excesive a mediilor electronice de informare în detrimentul puterilor şi partidelor politice nu poate fi vorba. Ci doar despre reversul acestei situaţii.