Cronică TV: Faţa nevăzută a US Open

FOTO EPA/MARK R. CRISTINO

Duminică, ora 19, ora României, se desfăşura pe arena Louis Armstrong a US Open o partidă de tenis care face mai multă onoare tenisului şi sportului în general decât evenimentele centrale ale turneului, prea mult intrate în atenţia presei şi a corporaţiilor. Am în gând finala de simplu fete în scaun cu rotile. Pentru toţi cei ce au avut timpul, instrumentele media şi curiozitatea de a o viziona, sunt convins că a fost o experienţă marcantă.

Scriu aceste rânduri nu pentru a da un like de incluzivitate turneului American (deşi îl merită). Nu doresc nici măcar să lansez încă un apel semenilor cititori de a fi mai interesaţi şi mai îngăduitori cu fiinţele umane marcate de dizabilităţi şi în general cu cei ce se nasc, trăiesc, gândesc şi iubesc altfel - deşi deficitul de compasiune şi toleranţă în regiunea României e înalt şi apelul merită repetat. Vorbesc doar ca persoană care practică sportul şi îl iubeşte.

Desigur, pentru a observa aceste fenomene nevăzute avem nevoie nu numai de curiozitate, ci şi de instrumente media care să ne dea posibilitatea de a ieşi din vârtejul de informaţii de mare accesibilitate care ne întoarce mereu la cele cinci canale TV favorite şi care ne oferă ce am fost obişnuiţi să dorim: fotbal spaniol, box thailandez, concursuri cu cine cântă mai bine, bârfă şi telenovele despre împăraţi exotici. Din fericire, internetul oferă oportunităţi adeseori gratuite pentru a descoperi alternativa, oportunităţi de care am beneficiat şi eu.

Revenind la eveniment, finala s-a jucat intre două sportive cu nume nu foarte cunoscute, Diede de Groot şi Yui Kamiji. A câştigat prima, dar evenimentul m-a impresionat pentru că, deşi s-a desfăşurat pe arena altor „mari confruntări” ale turneului, a oferit o mostră de sport în stare mult mai pură decât spectacolele gălăgioase (şi uneori scandaloase) de tip Serena contra Naomi sau Nole contra DelPo incluse în programul de seară. Nu am văzut pe Armstrong fair play mai impecabil, nici măcar la sportivii aleşi pe sprânceană pentru face reclamă la ceasuri de fiţe, gen Rolex.

Într-adevăr, arena era aproape goală. Se aplauda moderat. Publicul nu răcnea sau huiduia, iar jucătoarele se puteau concentra foarte bine fără a strânge teatral din pumn şi a se şterge de zeci de ori cu prosopul. Au lipsit, desigur, cuvintele urâte, adresate de sportive lor însele, publicului sau arbitrului şi, cel mai important, au lipsit banii, care, în cantităţi mari, transformă sportul în altceva. Din cei 54 de milioane de dolari pentru premii ai US Open 2018, doar câteva zeci de mii ajung pentru a recompensa toată secţiunea de simplu fete în scaun cu rotile. Asta spune deja ceva.

Şi dacă stai să te gândeşti bine, banii şi spectacolul media constituie de fapt unica diferenţă. Raportată la ea însăşi, performanţa e aceeaşi. Se antrenează aceste sportive la fel de mult ca Simona Halep? Poţi să fii sigur că da doar studiindu-le braţele. Există rivalitate între campioane, care, se zice, stimulează atleţii să progreseze? Sunt cele mai bune la ceea ce fac: s-au confruntat Numărul 1 cu Numărul 2. Poţi urmări mostre de ingeniozitate, tehnică şi talent pe teren? Cât încape! Căci nici nu cred că putem să ne imaginăm - noi, purtătorii de pantofi - cât e de dificil să ajungi la minge, darămite să o şi loveşti cu putere sau să pui o scurtă, când te deplasezi într-un scaun. Sau crede cineva că cele două sportive nu au luptat şi suferit în arenă, că nu consumă energie şi că nu au nevoie de apă cu minerale şi dextroză în pauză? Se poate măsura în transpiraţie.

Dar faptul că premiul era mai degrabă simbolic şi nu de 3,8 milioane de dolari plus încă alte zeci de milioane legate de reclame şi relaţii publice e cel care ne obligă să vorbim de o faţă nevăzută a US Open, dar, din fericire, nu de una întunecată. Poţi băga fără emoţii mâna în foc că aceste două sportive practică tenisul pentru că îl iubesc şi pentru că vor să îşi demonstreze ceva lor înseşi. De aceea,  îndrăznesc să afirm că e tenis mai pur. Se aseamănă mult mai mult cu cel pe care îl practică milioane de oameni zi de zi în jurul globului. Mă gândesc la sport fără armate de antrenori, conferinţe de presă cu şapca Nike pe cap, dopaj, cecuri de milioane, zone VIP şi cine de lux. Un sport practicat pentru că ne place şi ne face bine la minte şi la corp.

Prin asta nu vreau să sugerez că Roger Federer nu iubeşte tenisul, ci doar că că dragostea sa şi a telespectatorilor pentru acest sport sunt mai expuse altor factori şi mai susceptibile de a suferi mutaţii. Nu doresc nici să afirm că un meci de fete normal e mai puţin interesant, ci doar să atrag atenţia că ceea ce e interesant, dramatic sau „magistral”, cum le place să zică comentatorilor, e mult mai relativ decât ne place să credem. Marile evenimente ni le putem crea noi înşine, nu DigiSport.