Calitatea programelor de televiziune – cu nuanţe de la un canal la altul, dar numai cu nuanţe - este stingheritoare. Dacă românilor le place ce văd, dacă asta este aşteptarea lor reală în materie de informaţie şi, mai ales, de „entertainment”, atunci ai dreptul să te întrebi cine sîntem cu adevărat, cine mai sîntem.

Pe cutare post dai peste o cuconiţă cu buze amplificate pînă la explozie, despre care moderatoarea, zîmbind idolatru, ne spune că tocmai a scris o carte. „Sînt o persoană profundă!” – declară, modest, autoarea. După care debitează tone de platitudini leşioase, cu o suficienţă care îţi dă fiori. Pe alt post, o scenografă în mod vizibil entuziasmată de opiniile, „realizările” şi gîndirea ei îşi aminteşte nostalgic de anii `70, cînd se făcea cultură adevărată (printre exemple: Aurel Baranga!). Schimbi şi dai peste un fel de balaur muzical cu trei capete: unul din zona manele, unul din zona folclor „nou”, unul din zona pop. Un tinerel incert, cu antrenul spasmodic al unui înjunghiat, zice, pe note, că „vrea cea-cea, vrea ciu-ciu”, în vreme ce prin preajmă se aferează, cu mari îndrăzneli fesiere, blonde şi brune răpuse de transa monotonă a unui erotism de baracă. În altă emisiune, alături de o cîntăreaţă dichisită după tipicul „tradiţional”, unduiesc neinspirat două fetiţe deghizate în chelnăriţe care tocmai s-au deghizat în iepuraşi. Prostul gust, mahalaua, cacofonia fac rating.

Un capitol aparte îl constituie emisiunile de dialog şi analiză politică. Şi gazdele şi invitaţii sînt, de ani de zile, previzibili în chip adormitor. Majoritatea sînt selecţionaţi atent, aşa încît nici o disonanţă să nu fie posibilă. N-ai să-l vezi (deocamdată!) pe Ciuvică la B1, nici pe Andreea Pora la Antena 3. Dar sînt şi excepţii: inşi  care par indispensabili, „personalităţi” atemporale, bine venite pe orice canal, adevărat monumente de înţelepciune, fineţe şi onestitate. Ca de pildă dl. Marinescu-Bideu. Sau Corneliu Vadim Tudor. Sau Paula Iacob (expertă în tribulaţiunile biografice şi metafizice ale bietului Nicu Ceauşescu). Uimitor pentru mine este să-l văd în asemenea combinaţii pe vechiul amic Răzvan Theodorescu. De ce o face? De sărăcie? De dragul notorietăţii? (o asemenea notorietate?!) Din teama de a nu fi uitat? Să nu-mi spună că din spirit civic! Nu-ţi poţi sluji în mod credibil obştea dansînd academic alături de nulităţi ţanţoşe şi impostori notorii.

Dar trăim, e drept, un ameţitor amestec al lumilor şi al valorilor. Bălăceanu-Stolnici şi Adrian Copilul Minune, Angela Gheorghiu şi Ouatu, Dinu Giurescu şi fanfara lui Dan Voiculescu, toţi la grămadă, care de care mai principiali, mai patrioţi şi mai ecumenici. Deunăzi, am picat pe cîteva taclale de litoral: o mînă de vedete combative deciseseră – dacă tot erau la mare – să ne încînte cu părerile lor despre o necesară relansare a vacanţelor pe malul Mării Negre. „Românii sînt un popor vesel!” perora un bogătaş melancolic. „Asta atrage turişti străini!” La orizont se întrevedea figura salvatoare a marelui primar Mazăre, orchestrator rafinat al armatelor de animatoare devotate şi talentate produse de plaja română. „Ah! Unde este litoralul de altădată?!” – ofta la microfon un gazetar ardelean răvăşit, probabil, de amintiri private.

Avem şi ştiri. Ştiri unice pe lume. Numai la noi bacalaureatul devine „breaking news. În ţări mai plicticoase, poporul nu e pus să urmărească exoftalmic, cu sufletul la gură, marile manevre ale unui examen, în fond banal. La noi, dimpotrivă, lucrurile capătă proporţii cosmice: apar poliţia, procuratura, guvernul, părinţi molestaţi, jandarmi hiduiţi, bacşişuri groteşti, profesori infractori, lume, lume, lume, criză teribilă, mon cher! Dar mai avem şi divorţuri şi recuplări, testamente spirituale care lasă naţiei – contra cost – valori inestimabile ale creativităţii proprii, intrigi amoroase între anonimi „celebri”, reclame ucigaşe la margarină şi cîte şi mai cîte.

Dinaintea unui asemenea iarmaroc, nu poţi să nu te întrebi, cum spuneam la început, cine (mai) sîntem. Şi mai ales ce vom deveni sub această avalanşă de vulgaritate, sferto-doctism volubil, derizoriu şi kitsch. Ce mai înseamnă iubirea de ţară, dacă n-o putem exprima decît răstit, bălţat, grotesc, cufundaţi în beţia unei paranoice mulţumiri de sine?