INTERVIU Cătălin Ştefănescu, realizator TV: „Complicitatea cu sistemul comunist era mult mai mare decât mulţi dintre noi lăsăm să se înţeleagă“
0
Cătălin Ştefănescu vorbeşte despre adolescenţa sa petrecută în staţiunea balneo-climaterică Govora şi despre micile forme de evadare care-i confereau iluzia libertăţii în comunism: muzică, teatru şi cărţi.
Pe Cătălin Ştefănescu (45 de ani) s-ar putea să-l fi văzut, în ultimii 14 ani, prezentând una dintre cele mai longevive emisiuni culturale de televiziune din România, Garantat 100%. S-ar putea să-i fi citit rubrica permanentă din paginile revistei „Dilema Veche“ sau, poate, să-l fi văzut invitat la alte emisiuni, la alte reviste, la alte interviuri. S-ar putea să ştiţi, deci, că, indiferent de ce parte a microfonului se află, Cătălin Ştefănescu evită observaţiile tranşante şi cadrele generale. Şi că are luciditatea de a privi înapoi şi de a înţelege.
„Weekend Adevărul“: În adolescenţă, la Govora, erai rocker. Ce-a determinat acest act de opoziţie într-un oraş destul de mic?
Cătălin Ştefănescu: Ştii ce opoziţie era? Era opoziţia naturală pe care o făcea absolut toată lumea. Aş spune că era, de fapt, o formă de rezistenţă la un tip de reguli. Pentru că, dacă spui opoziţie, înseamnă că era ceva asumat, conştient, făcut deliberat. Nu era cazul. Eram un puştan, un elev de liceu. Spuneam poezii cu Ceauşescu într-o echipă de recitatori ai şcolii ca să fugim de la ore.
Veneau turişti străini la Govora?
Era o raritate aşa ceva. Era o staţiune balneo-climaterică în care veneau cetăţeni de pe suprafaţa acestei ţări. Ceea ce astăzi şi atunci ai fi numit sindicalişti. Pot să spun însă cu certitudine că nu era un loc în care veneau doar oameni în vârstă.
Locul de refugiu: cinematograful
Fiind o staţiune, erau mai pline rafturile alimentarelor?
Mai găseai câte ceva, dar asta nu înseamnă că o duceai bine. Şi acolo se lua curentul, şi acolo se mânca pe cartelă. Nu era ceva cu totul deosebit faţă de alte locuri. Era OK însă că se înlocuiau filmele zilnic la cinematograf. Era un pasionat care făcuse o cinematecă acolo, iar ăsta era unul dintre locurile de refugiu.
Când ai fost prima oară la cinematograf?
La 5 ani. Dar primul film pe care mi-l amintesc e „Aventură în Arabia“, la care m-am dus de foarte multe ori. Am văzut o mulţime de filme acolo, pentru că mai căram rolele de film pentru proiecţionişti. Era un cinematograf mare şi foarte diferit de ceea ce înţelegi astăzi prin cinematograf: avea culise, spaţiu în spatele ecranului, fosă de orchestră sub scenă.
Dar la şcoală cum erai?
N-am fost unul dintre elevii slabi la şcoală. Am fost, mai degrabă, unul dintre cei nu foarte potoliţi. Nu eram doar rockerul. Cred că prietenii mă ştiau pentru că, fiind o fire mai exteriorizată, făceam tot felul de lucruri. Mai spuneam câte un monolog, mă duceam la tot felul de show-uri, cântam cu nişte fete într-un grup, cântam cu alţi băieţi într-un grup, cântam şi la cor. Făceam tot felul de lucruri.
La cor?
Da, corul e o experienţă foarte faină.
„Să mă produc în public“
Cum te-mpărţeai?
Vremurile pe care le-am trăit eu nu seamănă deloc cu ale tale. Tu, când ai făcut şcoală, aveai o mulţime de posibilităţi de a face ceva. Eu, când am făcut şcoală, singurele posibilităţi erau să te duci la cor, să-ţi faci un band (n.r. – trupă) de muzici şi să-nveţi la şcoală. Nu exista televizor, video-player era un privilegiu să ai. Nu exista obsesia faptului că n-ai timp. Perspectiva asupra timpului era extrem de diferită.
La teatru te-ai dus pentru că nu era nimic altceva de făcut sau pentru că exista o apropiere aparte?
Aveam o apropiere. Mi-a plăcut întotdeauna să mă exprim şi, fiind o fire foarte exteriorizată, cred că mi-a plăcut să mă produc în public. Oricum eram un soi de clovn al clasei, dar drumul în direcţia asta a fost unul firesc.
Tata a fost decorat cu Crucea de Fier pe frontul sovietic, unde armata română a luptat alături de cea germană. A fost până la Cotul Donului, a fost rănit, după care s-a dus înapoi pe front şi a făcut linia întâi până în Munţii Tatra.
„Lipseai de la şcoală când aveai chef“
Teatrul nu-ţi conferea un statut, ci ţi-l consolida.
Şi una, şi alta. După cum ţi-am spus, mergeam cu colegii şi la celebrele montaje literar-muzicale, să cântăm Partidul şi pe Ceauşescu. Făceam asta ca să plecăm de la ore şi să ni se motiveze absenţele – era una dintre cele mai practice modalităţi de a nu intra în conflict cu spaţiile şcolare care nu-ţi tihneau. Obţineam motivări că ne-am fi dus la repetiţii. La teatru m-am dus din pură pasiune, dar era şi un avantaj la şcoală: iarăşi lipseai atunci când aveai chef. În ultimii doi ani de liceu am făcut lucrul ăsta pe spaţii foarte largi. Eu, pregătindu-mă pentru Facultatea de Litere, n-aş şti să-ţi spun ce-aş fi făcut dacă nu mă duceam la teatru şi nu obţineam motivările astea. Apoi, mai am coşmaruri şi acum cu felul în care trec clasa la matematică. Cred că, dacă n-aş fi copiat la Bacalaureat la matematică, n-aş fi trecut nici dac-aş fi dat examen anual până acum. (râde)
„Sistemul comunist ar fi putut trăi mult şi bine“
În aceeaşi perioadă cu teatrul a apărut „Quasar“. De ce rock?
Aşa se numea trupa de muzică. Era şi nu era rock. Am cântat şi într-un grup de folk: o trupă de fete în care eu făceam percuţie pe nişte oale de ceramică pe care se întinsesem piele de capră. Sunau foarte fain. Acest grup folk era o extensie a corului la care mă duceam. Prima piesă pe care am cântat-o cu trupa asta a fost „Hello“ a lui Lionel Richie. Evident că nu ni se părea deloc penibil, aşa cum mi s-ar părea acum. Era o „prăbuşire“, un entuziasm total. După care am încercat să compunem câte ceva, dar n-a ţinut foarte mult trupa.
Părinţii chitaristului l-au obligat să renunţe
De ce?
Într-un oraş mic exista o foarte mare adversitate faţă de tot ceea ce era citit în cheia neseriosului. Serios era doar să te duci la şcoală, să faci ore particulare şi să te pregăteşti pentru facultate. Tot ce era altceva, călătoritul, umblatul aiurea prin pădure, jucatul de cărţi, petrecerile, o trupă rock, să scrii lucruri, toate astea erau preocupări neserioase. Erai taxat la şcoală de multe ori, părinţii în general nu priveau cu ochi buni această activitate. Grupul n-a trăit mai departe pentru că părinţii chitaristului l-au obligat să renunţe la grup. Zău că era foarte complicat!
Scriai? Ce scriai?
Prima şi prima dată, eram împătimit de literatura ştiinţifico-fantastică. Era foarte la modă şi era una dintre zonele lăsate cumva întredeschise de sistem în timpul ăla. Era o zonă a literaturii în care era implicată tehnologia, iar ideologia rămânea deoparte. Preocuparea pentru ideea democraţiei, pentru libetate erau destul de departe în literatura ştiinţifico-fantastică. Acolo era cu cosmosul, cu alte civilizaţii, cu nave spaţiale. De aia, în perioada respectivă, cenaclurile de literatură de anticipaţie realmente înfloriseră. Era o mişcare în toată regula. Era o mişcare pe care o permitea sistemul, dar asta nu însemna, totuşi, că aveai voie să faci orice. Motivaţiile psihologice pentru care oamenii făceau anumite lucruri atunci sunt foarte diferite de cele de astăzi. Gândeşte-te că trăiai după nişte reguli foarte precise. Libertatea pe care o găseai în câteva locuri era o libertate la care ajungeai în funcţie de cum te ducea nasul, flerul. Diferite modalităţi de a te refugia în ceva care-ţi oferea iluzia libertăţii. Atunci când spui că te-mbraci cu blugi şi-ţi spui un tricou pe care scrie ceva, eşti tentat să spui că e o formă de protest. Poate e, dar e inconştient. Când îţi lăsai plete, când ascultai un anumit tip de muzică era mai degrabă o formă de evaziune, o fugă din sistem decât un protest la adresa sistemului.
Laşităţile, ticăloşia, complicitatea, frica
Purtatul blugilor, de pildă, e adesea considerat o formă de disidenţă.
Eu cred că una dintre cele mai sănătoase atitudini pe care le poţi avea este să vezi lucrurile dintr-un anumit timp cu perspectiva pe care o aveai în timpul ăla asupra lor. Altfel, e riscant. Cred că replierea pe felul în care te gândeai atunci, recunoscându-ţi laşităţile, ticăloşia, frica faţă de sistem, complicitatea cu sistemul sunt absolut normale. Or, a formula acum că e un gest de protest că-ţi puneai pe tine nişte blugi mi se pare cel puţin riscant. Era o formă de evaziune sau de mimetism faţă de ce se întâmpla afară – încercai să mergi, conştient sau nu, alături de lumea în care nu trăiai. Complicitatea cu sistemul din vremea cu pricina era mult mai mare decât mulţi dintre noi lăsăm să se înţeleagă. Multora dintre noi ne tihnea, pur şi simplu. Şi, dac-ar fi fost un pic mai mult curent electric, mai multă mâncare şi mai multă libertate de expresie, dacă nu se întâmpla nimic din ceea ce s-a întâmplat în lume, cred că sistemul ar fi putut trăi mult şi bine. El s-a prăbuşit în interiorul lui şi economic, şi politic, şi cum vrei tu, dar asta nu înseamnă că astăzi poţi să ai libertatea să spui că făceai proteste, că te revoltai la adresa sistemului purtând plete.
Toate umilinţele din 487 de zile de armată
N-ai intrat din prima la Facultate de Litere.
Nici dintr-a doua. Iar dacă nu intrai la facultate, era absolut obligatoriu – dacă nu aveai nişte pile foarte grele – să mergi la armată. Am făcut o armată lungă, de 487 de zile. Prima parte, la Alba Iulia – aproape nouă luni.
Ştiu că era o atitudine destul de obedientă pe care trebuia să o ai faţă de superiori.
Nu „destul de obedientă“. Era supunere şi atât. Nu chestionam lucrurile astea. Un ordin e un ordin, nu comentezi.
Erau ordine deplasate doar pentru a confirma puterea gradului superior?
Existau abuzuri în toată regula. De la umilinţe cumplite până la tâmpenii amuzante. A spăla pietrele din pavaj cu peria de dinţi, a curăţa toalete cu peria de dinţi, a trece cu nişte frunze de arţar pe sub anumite geamuri pentru ca „veteranii“ (n.r. – soldaţii aproape de eliberare) să aibă senzaţia că sunt în tren şi că trec copacii în drumul către libertate. Cineva stătea în cameră şi făcea un zgomot care seamănă cu sunetul trenului, timp în care venea un „duce“ – nicio legătură cu poziţia nobiliară – cu o pernă pe care aducea un centimetru de croitorie de pe care se tăiau cu foarfeca diviziuni. Zilele care mai rămăseseră până la terminarea armatei. Sunt o mulţime de poveşti. În mod absolut paradoxal, la fostul Regiment 52 Geniu de la Alba Iulia, unde am fost cercetaş, deşi era în vremea comunismului, în ’87, de la staţia de radioficare, puteai să auzi pe platoul unităţii Zeppelin, Genesis, Yes, Floyd.
14 noiembrie ’87. Noaptea. Alarmă.
Anticipai în vreun fel căderea comunimsului?
În niciun caz. Dar în ’87, s-au mai întâmplat nişte lucruri la Braşov – revolta muncitorească de la 15 noiembrie. E, pe 14 noiembrie, noaptea, a fost o alarmă. Eu eram într-o grupă de cercetaşi. Pe la 4.00, ne-am urcat într-un camion şi am plecat probabil că spre Braşov – nu ni s-a spus. Pe drum ne-am oprit şi ne-am întors. Nu ştiu ce-aş fi făcut în situaţia în care aş fi ajuns. Gândeşte-te că tu eşti transformat într-o maşină de executat ordine vreme de mai multe luni, la ora 4.00 ai o alarmă, ţi se spune că elemente turbulente care vor să dărâme statul sunt în străzi, tu eşti deplasat undeva, pe o stradă, cu tot echipamentul pe tine...
Trebuie să ai raţiune.
Probabil, în momentul în care trebuie să faci lucrul ăsta, nişte resorturi trebuie să se activeze. Dar mai zic o dată: e foarte important să te gândeşti că perspectiva mentală pe care o avem acum asupra lucrurilor e foarte diferită. Imaginează-ţi că erau puşi în situaţia asta oameni care veneau de la ţară şi care nu văzuseră vreodată trenuri în viaţa lor! Nu spun poveşti, am cunoscut astfel de oameni. Gândeşte-te cum reacţionau oamenii aceia!
„O să dispară Ceauşescu, nu comunismul“
Când ai aflat ce se întâmplase la „Steagul Roşu“?
Chiar atunci. Ascultam „Europa Liberă“. Îmi dădea speranţe, dar era ceva atât de izolat, iar sistemul avea o imagine de putere extrem de greu de mutat din loc. Sigur că lumea spunea că vremea asta nu poate să ţină prea mult, că odată şi-odată o să se prăbuşească, dar te gândeai că o să dispară Ceauşescu, nu comunismul.
Cum îţi proiectai viitorul?
În două feluri. Mă gândeam să fac Litere. Proiecţia viitorului însemna atunci să faci o facultate astfel încât să nu te duci să lucrezi în fabrică sau pe ogoarele patriei – asta era obsesia. După Litere, mă gândeam să fac şi Regie, dar era foarte greu să faci asta, pentru că erau locuri foarte puţine.
Ce-ai făcut după armată?
Am fost profesor de limba engleză – mi-am suplinit fosta profesoară de la liceul de la Govora.
Primeai salariu?
Evident. Nu exista să munceşti la negru. Am făcut asta după toate regulile.
UNA DIN DOUĂ
„Nostalghia“ sau „Călăuza“?
„Călăuza“.
Muzică sau teatru?
Muzică şi teatru.
Pink Floyd sau Led Zeppelin?
Pink Floyd.
Cluj sau Bucureşti?
Şi Cluj, şi Bucureşti.
Mario Vargas Llosa sau Mihail Bulgakov?
Bulgakokv.
Tolstoi sau Dostoievski?
Dostoievski.
Eugenia Vodă sau Cătălin Ştefănescu?
Eugenia Vodă şi Cătălin Ştefănescu, în ordinea asta.
Gigi Becali sau Dan Diaconescu?
Îţi cer permisiunea să tac.
„Partidul se reformează şi mor oameni pentru asta“
Ce-ai făcut la Revoluţie?
Am apărat localitatea de terorişti cu nişte pari. Vreo două nopţi. Voiam să plec la Bucureşti neapărat, dar tatăl meu spiritual, chiar în 22 decembrie, mi-a spus ceva uluitor, el fiind la fel de puţin informat ca noi toţi. Cu calm, se uita la tablourile cu Ceauşescu care erau aruncate de pe la etajul judeţenei de partid de la Vâlcea şi mi-a spus: „În cel mult două-trei zile ai să vezi că sistemul n-a murit, că sunt aceiaşi care se înlocuiesc unii pe alţii“. Era de un calm incredibil şi mi s-a părut că e absolut tâmpit când îmi spune asta, că-mi taie aripile de tânăr şi că-mi dărâmă idealurile. M-am revoltat: „Eşti nebun, vezi greşit lucrurile!“. Iar el îmi explica, foarte calm, că partidul se reformează şi că mor oameni pentru lucrul ăsta. Am înţeles în câteva zile, i-am dat dreptate.
25 decembrie cum l-ai petrecut? Dictatorul a fost împuşcat...
Am sărbătorit. Şi acum cred că aşa ceva trebuie sărbătorit. Nu toată lumea care a participat la ce se întâmpla atunci a fost „partidul care se reforma“. Aşa cum un celebru personaj al Revoluţiei a apărut la televizor şi a spus, referindu-se la Ceauşescu, că a întinat nobilele idealuri ale comunismului, mulţi dintre noi ne gândeam că o să urmeze un comunism ceva mai uman.
Jurnalist la primul ziar particular din România
Din ’90, ai fost ziarist...
Era nebunia asta de a scrie pe care am avut-o dintotdeauna. Fratele meu, care e mai mare decât mine, este unul dintre întemeietorii publicaţiei „Curierul de Vâlcea“ – primul ziar particular din România. În primăvara lui ’90 am început să scriu la ziarul aceasta.
Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu, Vlad Petreanu şi Radu Paraschivescu au fost „Căutătorii de poveşti“
Înţeleg că, după Revoluţie, te-ai intersectat cu un grup de finlandezi, care voiau să ajute România.
Lucrul ăsta s-a întâmplat din primăvara lui ’90 până spre toamnă, când eu am plecat la facultate. Crucea Roşie şi Semiluna Roşie Internaţională făceau atunci lucruri teribile pentru ţara asta. Bucurându-se de foarte multă simpatie după ’90, România a primit multe ajutoare şi multe vizite. Unele dintre ele au fost conjuncturale, cum e normal, dar altele au fost sistematice şi de foarte mari dimensiuni. Crucea Roşie Finlandeză şi-a asumat o parte din România: judeţele Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. E, oamenii ăştia au adus de la blocuri operatorii până la înlocuit prizele în spaţiile medicale. Au redotat farmacii de spital, case de bătrâni şi de copii. Era un ajutor de foarte mari dimensiuni.
Cine strângea bani pentru România?
Personalităţile finlandeze, actori, oameni de ştiinţă, universitari ieşeau pe stradă şi găteau, vindeau mâncarea – în mod absolut simbolic –, iar lumea dădea bani pentru România. E vorba de sume gigantice! Eu am avut prilejul să fiu traducătorul acestei delegaţii din Finlanda. Aici se lucra, în general, cu medici români şi cu direcţii sanitare.
Cele două intrări ale unui siloz
Totuşi, după Mineriadă, a existat un soi de distanţare.
Să ştii că mulţi au înţeles. Sunt oameni care au păţit necazuri foarte urâte şi nu numai că n-au întors spatele, dar au înţeles că e normal. Şi că, dacă te superi, te superi pe un individ, nu pe o naţiune. Ce reacţie crezi că a avut un om care umplea un siloz – un siloz! – cu echipament medical când a constatat că totul se fura pe la capătul celălalt al silozului? Camioane cu echipamente! Chiar în momentul în care se umplea. „Nu mă pot supăra pe o naţiune, ci pe cei care au fost atât de iresponsabili încât să fure din ajutoarele destinate comunităţii lor.“ Există lume care nu s-a supărat pe sat.
Românii furau din propriile bunuri? Cum se poate?
E foarte greu să treci de la tipul de ordine mentală pe care l-ai avut zeci de ani la un alt tip. Libertatea nu se învaţă în 20 de ani, cu atât mai puţin în primii ani. Netrăind în libertate, e foarte greu s-o deprinzi. Pentru că e un set de reguli. Nu te gândeai atunci că trebuie să mai respecţi un alt set de reguli, când una dintre obsesiile din comunism era că trăieşti într-un set de reguli.
„A fost o luptă de linia întâi“
„Oamenii care au traversat evenimentele Revoluţiei, care au participat direct, au trăit nişte traume profunde în anii de după Revoluţie. Căutarea de dreptate s-a lovit de un zid, de un răspuns foarte prost din partea societăţii. Există oameni care, de multe ori, au luat în spate responsabilităţile şi laşităţile pe care noi nu ni le-am asumat. Au dus o luptă de linia întâi în drumul de descoperire a libertăţii şi a democraţiei, luptă pe care noi, cei mai mulţi, n-am dus-o. Şi s-au consumat foarte mult, s-au supraexpus.“
Reforma „şcolii de la Cluj“: dialogul cultural
Ce este „Direcţia 9“?
Era un grup de dialog cultural, un grup de pionierat. Am făcut asta în anul II de facultate, la Cluj. Eu am făcut o şcoală foarte bună la Cluj, o şcoală pe care nu doar o respect, dar căreia îi datorez enorm. Existau însă lucruri în şcoală care rămăseseră în vechea ordine, iar noi încercam să aducem un pic de contemporaneitate în zona aceea. Într-o vreme în care a face o copie la un copiator era o culme a tehnologiei, noi visam să putem să copiem cursuri, să putem oferi tuturor celor din sală fragmentele din textele literare pe care le interpretam, să mergem şi să povestim în spaţii publice despre preocupările noastre cu alţi oameni de la alte şcoli.
Ce este cultura?
Ai tipărit şi un ziar.
Terminasem cu „Curierul de Vâlcea“, pentru că eram la facultate, la Cluj, iar grupul pe care-l făcusem acolo avea o instanţă de expresie: revista „Direcţia 9“. Era mai degrabă o formă de frumoasă isterie pentru că scriam despre orice şi ne interesa orice. Aveam o intuiţie a faptului că semnificaţia culturii nu se rezumă la cultura intelectuală. Că atunci când spui cultură mai spui şi altceva: simpla comportare în spaţiul public înseamnă cultură. Cercetarea ştiinţifică e cultură. Felul în care te speli e cultură. Felul în care umbli pe stradă şi mănânci cu furculiţa şi cu cuţitul e cultură. Şi mai spuneam că există un clivaj între elita românească şi ceea ce numim, în modul cel mai reducţionist cu putinţă, oamenii simpli, oameni normali. Discursul nostru era că trebuie să se termine cu segregarea culturii din partea unor oameni care consideră că ei sunt singurii păstrători ai culturii. Ceea ce încercam noi să spunem era că recunoaştem meritele şi drepturile unor oameni care ştiu mai mult decât noi, că avem toată consideraţia pentru oamenii aceştia, dar că noi credem că ceea ce numim cultură e un fenomen mult mai generos şi care se adresează tuturor.
Dacă datorez cuiva felul de a-mi structura discursul, îl datorez trăitului cu politehniştii. Ei îmi spuneau: «E o tâmpenie, n-am înţeles nimic». Reîntâlnindu-mă de multe ori cu această replică am învăţat să povestesc altfel.
„Jurnalismul e o problemă de datorie“
Din ’99, ai emisiunea „Garantat 100%“.
14 ani. Nu e plictisitor?
Nu. Pentru că niciodată nu faci acelaşi lucru. E ca şi când ai întreba un profesor sau un medic dacă nu se plictiseşte. Or, n-ar trebui să se plictisească. Din punctul ăsta de vedere, eu cred cu adevărat că jurnalismul e o problemă de datorie. Nu mă plictisesc făcând datoria asta.
Cine e invitatul de duminica aceasta?
E Constantin Chiriac (foto), directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu şi al Festivalului de Teatru de la Sibiu. Vom vorbi despre festivalul care începe în data de 7 iunie. Se împlinesc 20 de ani de când a luat fiinţă acest festival. E un eveniment la care eu ţin foarte tare şi la care m-am dus de la început.
Ce citeşti?
Abia am terminat cea mai recentă carte a domnului profesor Lucian Boia, „Sfârşitul Occidentului?“. Citesc o lucrare a unui universitar american care a cercetat, vreme de mai multe zeci de ani, felul în care nemţii au perceput în diferite etape istorice România şi pe români şi mai citesc alte cercetări de psihologie din Statele Unite.
Se încarcă comentariile...
