Sursă foto: arhiva personală

Alina Vîlcu are încredere că ce i s-a întâmplat de-a lungul vieţii are un sens şi un scop, chiar dacă la un moment dat părea că nu o poartă spre o carieră în arhitectură şi design. Acceptarea de sine, a destinului, dar şi liniştea au venit după ani de agitaţie şi de căutări interioare.

Alina Vîlcu (47 de ani), arhitect în cadrul emisiunii „Visuri la cheie“, a ales iniţial o carieră în arhitectură crezând că îi va aduce viaţa boemă şi fără restricţii la care visa după o copilărie petrecută în perioada comunistă. Însă, după terminarea facultăţii a urmat „o escapadă“ de aproximativ cinci ani în publicitate, până când, în cele din urmă, s-a întors la prima alegere, lăsându-se pradă unui „entuziasm orbesc“. Nu a simţit niciodată „o chemare profundă“ către ceva anume, însă întotdeauna a fost deschisă să încerce lucruri noi şi s-a lăsat purtată de neliniştea din ea pentru a trăi noi experienţe. După ani şi ani de căutări spirituale, şi-a găsit liniştea şi consideră că viaţa este un dar care trebuie preţuit moment cu moment, aşa cum a mărturisit pentru „Weekend Adevărul“. 

„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în perioada comunistă, într-un apartament din Colentina. Dacă ar fi să te întorci în timp, ce i-ai spune Alinei la vârsta copilăriei? 

Alina Vîlcu: Pe Alina-copil aş sfătui-o să nu îi fie teamă de nimic şi că ar trebui să aibă mai multă încredere în ea. Să nu creadă că ceilalţi sunt mai presus, iar ea este un copil mic şi neajutorat, care trebuie să facă mereu eforturi ca să fie plăcută, acceptată şi iubită de ceilalţi. 

Ce sfat i-ai da adolescentei Alina?

Nu trebuie să te grăbeşti să devii om mare, bucură-te de perioada adolescenţei şi nu-ţi face griji cu privire la viitor. Eu mi-am trăit toată adolescenţa şi anii de facultate cu gândul că abia aştept să mă fac mare şi să intru cumva în rândul lumii, să trec la următoarea etapă a vieţii.

„Cred că cea mai mare concluzie este că ar trebui să ne trăim vieţile ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ca şi când nu ne-ar oferi nimeni o soluţie, nici în viaţa de apoi, nici în vieţile dinainte – să acceptăm faptul că pur şi simplu nu putem cuprinde cu mintea acest mister al vieţii“ - Alina Vîlcu 

„Nu îmi pare rău de nimic“

Mărturiseai recent că ai avut mereu o nelinişte în tine şi că de-a lungul timpului ţi-ai căutat liniştea sufletească. Crezi că ai fi ajuns unde eşti astăzi dacă nu aveai acea luptă interioară?

Mi-am dat seama că poate, de fapt, acesta este preţul pe care l-am plătit. Cred că dacă nu aş fi trecut prin toate zbuciumurile şi căutările din anii adolescenţei şi ai tinereţii, poate că nu aş fi apreciat atât de mult savoarea pe care o are liniştea şi aş fi rămas cu sentimentul că nu am încercat toate lucrurile, că nu am explorat ce era de explorat. Nu îmi pare rău de absolut nimic. Nu mă pot opri din a căuta răspunsuri, din a încerca noi lucruri.

Încă vrei să descoperi...

Cred că motorul acestor descoperiri sau această stare de curiozitate vin la pachet şi cu o nelinişte interioară care te face să nu te mulţumeşti cu momentul prezent şi să vrei în permanenţă să descoperiri lucruri noi. 

O schimbare în lume

Ce rol a jucat vocea interioară în viaţa ta? Au fost momente în care nu ai ascultat-o, dar apoi ai regretat? 

Nu cred că există, cel puţin în cazul meu, o voce interioară omniprezentă, ca un fir roşu de-a lungul vieţii. Nu am simţit niciodată în interiorul meu o chemare profundă către ceva anume, însă am simţit întotdeauna deschidere şi receptivitate şi m-am ghidat în viaţă după ele. Întotdeauna am fost pusă în situaţii despre care mi-am dat seama ulterior că fac parte din menirea mea la momentul respectiv. Simt vocea interioară de câţiva ani, pentru că s-a făcut puţin mai multă linişte în interiorul meu. Este legată de a da mai departe şi de a vedea că prin ceea ce fac – fie prin faptul că sunt mamă, colegă, prietenă sau mentor – aduc o schimbare mai mică sau mai mare lumii. 

După ce alte principii te ghidezi în viaţă? 

Unul dintre ele este să mă bucur atunci când nu am motive reale de îngrijorare şi de tristeţe. Cred că viaţa este un dar şi prin faptul că lăsăm anumite momente să treacă pe lângă noi fără să ne bucurăm de ele şi fără să le găsim semnificaţia irosim acest dar. Am mers pe acest drum al spiritualităţii şi căutării sensului citind foarte multe cărţi, mergând la workshopuri şi retreaturi, făcând practici de mindfulness. Au fost ani în care m-am luptat cu mine pentru că, având o minte şi o stare interioară atât de agitate, mi-a fost foarte greu să fiu în permanenţă în prezent. Am descoperit recent că pot fi mai prezentă şi pot trăi viaţa cu mai multă savoare dacă pur şi simplu accept că aşa sunt eu, mă îmbrăţişez şi merg mai departe. 

Dincolo de cele cinci simţuri

Când şi ce te-a determinat să mergi pe această cale, a spiritualităţii?

Primul contact cu lucrurile dincolo de zona mundană a fost la vârsta de 20 şi ceva de ani, când lucram în publicitate şi o colegă de-ale mele se înscrisese la nişte cursuri de radiestezie sau inforenergetică. Nu ştiu ce m-a determinat să merg. Aceasta a fost prima etapă care cumva mi-a deschis mintea către faptul că viaţa este mai mult decât ceea ce simţim prin cele cinci simţuri şi că poate există un sens al lucrurilor care până în momentul respectiv păreau că sunt fără sens. De exemplu, întotdeauna m-am gândit cum este Dumnezeu care permite atâtea inechităţi şi nedreptăţi. Am început să caut un sens al acestor lucruri pentru că, dintr-o perspectivă raţională, viaţa pare ceva de nesuportat prin simplul fapt că este nedreaptă. Când am urmat acele cursuri de radiestezie mi s-a părut că am început să găsesc un sens, mai ales că în acea perioadă am început să merg şi la slujbele de la biserica ortodoxă. Mintea mea s-a liniştit atunci pentru o perioadă. 

Apoi ce a urmat? 

Am avut perioade în viaţă de certitudine profundă că lucrurile sunt cum trebuie să fie, dar apoi, pe măsură ce exploram şi căutam mai mult, mi-am dat seama că nu există aşa ceva – sunt pur şi simplu poveşti pe care noi ni le spunem pentru a putea duce această povară care, de multe ori, este viaţa.

Cu ce concluzii ai rămas în urma acestor căutări? 

Cred că cea mai mare concluzie este că ar trebui să ne trăim vieţile ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ca şi când nu ne-ar oferi nimeni o soluţie, nici în viaţa de apoi, nici în vieţile dinainte – să acceptăm faptul că pur şi simplu nu putem cuprinde cu mintea acest mister al vieţii. Însă, cu toate acestea, să găsim în fiecare moment un sens. Nu ştim dacă există un sens universal, metafizic şi filosofic, dar cred că fiecare clipă a vieţii noastre poate fi îmbogăţită de sens. Cred că, de fapt, adevărata nemurire este legată de trecerea noastră prin această viaţă – dacă lasă lumea un loc mai bun sau nu.

„Întotdeauna m-am gândit cum este Dumnezeu care permite atâtea inechităţi şi nedreptăţi. Am început să caut un sens al acestor lucruri pentru că, dintr-o perspectivă raţională, viaţa pare ceva de nesuportat prin simplul fapt că este nedreaptă.“ - Alina Vîlcu

Fericirea, „o stare de împăcare“ 

Ce este acum fericirea pentru tine, după ce ai încercat şi căutat atâtea în viaţă? 

Fericirea este pur şi simplu prezenţă. Dacă vorbim de micile bucurii din viaţă, pentru mine sunt călătoritul, dansul, petrecerea timpului cu colegii la birou, noile proiecte. Dacă încercăm să găsim o fericire în sens filosofic, ne faultăm singuri, ajungem să ne creăm nişte repere false, să trăim într-o frustrare. Eu asociez fericirea cu o stare de împăcare, de tihnă şi de a trăi viaţa prin toţi porii, indiferent de ce ai face. 

Eşti fiică, soţie, mamă, prietenă, designer. Cum reuşeşti să împaci viaţa de familie cu cea profesională?

Pentru mine sunt una şi aceeaşi viaţă. Eu nu cred în teoria cu două planuri, ceea ce fac îmi place atât de mult încât nu pot să consider că muncesc. Nu am timp pentru toate şi, uneori, acest lucru îmi aduce destul de multă frustrare, dar mă gândesc că poate, pur şi simplu, trebuie să mă împac cu ideea că nu le pot face pe toate. Cea mai mare teamă a mea este să pun în aplicare mai multe idei şi să nu reuşesc să le duc la capăt, dar şi să nu îmi ofer momente de pauză. Momentele de pauză neutralizează o experienţă precedentă ca să te poţi pregăti pentru următoarea. 

„Vreau ca o bucată din ce am să se ducă mai departe către cauze sociale“

Chiar dacă eşti implicată în multe proiecte, găseşti timp şi pentru pasiuni, iar recent ai început să confecţionezi haine. Cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru moda sustenabilă? 

Întotdeauna mi-a plăcut să fac haine. În liceu şi în facultate aveam o maşină de cusut, iar majoritatea hainelor pe care le purtam erau făcute de mine. Era o activitate care mă fura şi pierdeam noţiunea timpului. Îmi place foarte mult să transform lucruri, să dau viaţă unor chestii vechi. Kitesurful (n.r. – sport nautic) face parte din viaţa mea de aproximativ 10 ani şi, pentru că am folosit destul de multe kite-uri (n.r. – zmeie), m-am gândit ce se întâmplă cu materialele şi mi-a venit ideea de a combina cele trei preocupări ale mele: modă, design şi ecologie. Până acum, am făcut o fustă, o rochie şi un hanorac şi deja am cereri de la câteva prietene. 

Cât de departe vrei să mergi cu această preocupare a ta? 

La un moment dat, vreau să transform această crâmpeie de idee într-un brand, folosind doar acest tip de material – este windbreaker, rezistent la apă şi puţin rigid. 

Ce te inspiră atunci când creezi piesele? 

Am pornit de la nişte obiecte vestimentare din garderoba mea şi m-am gândit cum ar fi să le fac din acest material. Ţinând cont de faptul că este rezistent la apă şi colorat, m-am gândit: de ce să nu porţi ceva colorat atunci când vrei să te protejezi de ploaie?

„Comunidar“

Ce proiecte ai în plan? 

Vreau să pun pe roate proiectul „Comunidar“, care este un fel de loc în care oamenii pot lăsa obiecte, haine de care nu mai au nevoie, iar alţii vin şi iau ce le trebuie. Mă emoţionează foarte mult nu numai actul de a dărui, dar şi actul de a primi. Foarte puţini dintre noi putem să primim. Întotdeauna ni se pare că dacă cineva ne dă ceva, există o agendă ascunsă sau ne simţim obligaţi şi noi la rândul nostru să îi întoarcem darul. Omenirea nu poate funcţiona aşa.

Dar din dar se face Rai...

Da. Acum câţiva ani l-am cunoscut pe Alex Tache, care de 12 ani este bolnav de cancer. În toată lupta pentru supravieţuire, îşi găseşte timp să facă bine – are Fundaţia „Alex Tache“, iar unul dintre proiecte este o casă de tip familial pentru copii orfani. Mă bucur enorm că noi cumva i-am făcut proiectul şi că a avut încredere în noi. Când vezi în jurul tău oameni care se luptă pentru viaţa lor, dar în acelaşi timp fac lucruri pentru a schimba viaţa altora, rămâi fără cuvinte. 

„Ce m-a ajutat mereu este faptul că, în ciuda tuturor luptelor mele şi a angoaselor, viaţa mereu mi-a scos în cale oameni potriviţi, la locul potrivit, şi mi-a pus pe tavă exact experienţele pentru care eu eram pregătită“ - Alina Vîlcu 

Arhitectura, „un entuziasm orbesc“

De ce ai urmat Facultatea de Arhitectură?

Când m-am hotărât să mă reapuc de arhitectură, m-am lăsat pradă unui entuziasm orbesc. Am decis să intru într-un domeniu pentru care nu eram deloc pregătită, însă nu mi-am dat seama din prima, căci altfel poate că nu aş mai fi făcut-o. După această decizie au urmat nişte ani buni de lupte, am descoperit faptul că nu am experienţa necesară, că anii de facultate nu valorează mai nimic, mai ales dacă treci prin ei ca gâsca prin apă, dar şi faptul că am intrat într-un domeniu în care alţii sunt la ani-lumină faţă de mine. În fiecare zi încercam să îmi adun resursele de încredere şi să îmi spun că voi reuşi. Astfel, m-am apucat să învăţ singură multe lucruri. 

Cum ai reuşit să treci peste aceste piedici interioare?

Ce m-a ajutat mereu este faptul că, în ciuda tuturor luptelor mele şi a angoaselor, viaţa mereu mi-a scos în cale oameni potriviţi, la locul potrivit, şi mi-a pus pe tavă exact experienţele pentru care eu eram pregătită. Toate aceste lucruri m-au ajutat să cresc până în punctul în care am ajuns să am un sentiment foarte, foarte clar că ceea ce fac este bine, că este suficient şi că eu sunt suficientă, dar şi faptul că pot începe să mă bucur de munca mea. Am ajuns într-un punct al vieţii mele în care mă bucur de procesul muncii pe care o fac. 

Foto: Omid Ghannadi (stânga) şi Alina Vîlcu (dreapta)

Omul care a învăţat-o ce este altruismul

Tu şi Omid Ghannadi aţi fondat împreună şcoala de design „Inside Academy“. Cum aţi ajuns să faceţi împreună un pas atât de important? 

Câteodată privesc în urmă şi realizez că parcă nu am niciun merit activ pentru toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ci doar meritul de a fi receptivă şi de a avea încredere că viaţa îmi aduce în cale oamenii şi experienţele potrivite. Una dintre ele este întâlnirea cu Omid, la „Visuri la cheie“. Deşi nu avem un istoric de prieteni de-o viaţă, este unul dintre oamenii pe care îi simt cel mai aproape de sufletul meu. Proiectul „Inside Academy“ reprezintă un salt de încredere uriaş pentru mine, dar mai ales Omid. La un moment dat, mi-a mărturisit că a simţit pur şi simplu să facă acest pas alături de mine şi că nu l-ar fi făcut cu nimeni altcineva. 

Aţi avut şi momente în care au fost divergenţe între voi? 

Până ne-am armonizat şi am acceptat diferenţele dintre noi, nu ne-a fost fost uşor. Deşi eu sunt mai mare decât Omid, în majoritatea situaţiilor pare că el este maturul grupului. El este cel care întotdeauna are sfaturi mature şi puncte de vedere foarte aşezate. Ne echilibrăm, dar a durat ceva timp până să ajungem la acest echilibru. La primele ediţii ale cursurilor am avut destul de multe diferenţe de opinie şi, de câteva ori, chiar am discutat foarte tensionat. Când privesc în urmă, zâmbesc şi îmi dau seama cât de benefice au fost acele momente. Ne-au demonstrat amândurora că putem fi diferiţi, că ne putem eventual şi certa, dar că întotdeauna va rămâne o legătură foarte profundă între noi şi că ne vom da mâna, ne vom privi în ochi cu sentimentul foarte clar că suntem făcuţi să fim împreună în acest parteneriat în care dăm mai departe oamenilor ce avem mai bun şi frumos în noi. 

Învăţaţi unul de la celălalt... 

De la Omid am învăţat câtă bucurie simţi atunci când dăruieşti mai departe. El a fost primul om alături de care am început să iau în calcul ideea unor proiecte sociale, de voluntariat. Vreau ca o bucată din tot ceea ce am în viaţă să se ducă mai departe către cauze sociale. Din tot sufletul îmi doresc să pot face lumea un loc mai bun.