Adrian Văncică, actor: „Am combinat trei beţivi pe care îi cunosc pentru a-l crea pe Celentano“

Actorul Adrian Văncică spune că personajul Celentano, cu care este adesea confundat, a preluat caracteristici specifice de la trei oameni pe care îi poate identifica cu nume şi cu prenume pentru a-i da naştere celebrului filosof al satului Fierbinţi.

Sezonul cu numărul cinci al serialului „Las Fierbinţi“ îl regăseşte pe Celentano filosofând în continuare sub aburii alcoolului. Chiar dacă în viaţa reală Adrian Văncică, actorul care-i dă viaţă personajului, nu este un consumator tenace, publicul îl percepe în aceeaşi măsură. Despre serialul inspirat de români sau piesele de teatru în care joacă, Adrian Văncică a vorbit în cadrul unui interviu pentru „Adevărul“.

„Adevărul“: Serialul „Las Fierbinţi“ revine cu sezonul cinci. Cum evoluează Celentano?

Adrian Văncică: În principiu nu e vorba de o evoluţie, se scaldă în aceleaşi ape ale filosofiei lui de la ţară dublată de puţin alcool şi de prieteniile pe care le are, dar şi de invidiile oamenilor care au mai mult ca el. În capul lui nu merită lucrul ăsta. Prin urmare, evoluţia în sensul unei schimbări în bine nu există (râde). Eu mi-aş fi dorit. Eu mi-aş fi dorit să facem nişte episoade în care nu este beat. Nu se poate!

Te documentezi în vreun fel pentru rolul ăsta?

Vrei să mă întrebi dacă beau?

Bănuiesc că e o întrebare constantă.

De care m-am şi plictisit (zâmbeşte). Am combinat trei beţivi pe care îi cunosc pentru a-l crea pe Celentano. Nu pot să-ţi spun numele lor, dar eu îi pot identifica cu nume, prenume. Am luat de la fiecare anumite gesturi.

Atunci Adrian Văncică bea la fel de mult ca Celentano în viaţa reală?

Nu. Din păcate nu ţin la băutură. Mi-ar fi plăcut să pot să beau trei damigene şi să n-am nimic. Nu mă îmbăt repede, dar nici nu-mi place să beau prea mult. Vara, o bere să mă răcoresc. Nu sunt genul „à la longue“. Sunt foarte mulţi actori care au şi murit cu ficatul praf de la băutură. Generaţiile astea mai tinere de actori nu mai beau cum o făceau campionii, cu raftul. E adevărat că pe vremea aia nu se drogau, dar actorii nu mai beau aşa cum o spun poveştile în care discutau de un rol o săptămână şi cu o cadă plină de sticle de vin. Nu mai sunt valabile poveştile astea, acum trebuie să fii cu capul pe umeri, să fii şi un manager al carierei tale, să fii şi un PR pentru ce faci. Dacă îţi permiţi luxul de a te îmbăta cum se îmbătau alţii odată, ratarea e cea mai bună prietenă a ta.

Ce a garantat succesul serialului? Faptul că reproduci o realitate fidelă, cea de la ţară?

Prin faptul că, pe de o parte, este 100% românesc. Scris, jucat şi regizat de români, dar şi inspirat de ei. Când era serialul „Familia Bundy“, mă uitam şi mă întrebam de ce are succes în America. Pentru că meseria de pantofar a lui Al Bundy era una reprezentativă pentru cultura americană. La noi, vânzătorul de pantofi nu are nicio tradiţie, dacă ar fi să adaptezi serialul nu ar fi avut succes. Ori aici personaje precum beţivi, fanfaroni, filosofi, primari proşti, şmecheraşi nu se regăsesc doar la ţară, fiecare scară de bloc are aşa ceva. Este prea românesc, de-aia are succes.

Acum eu am grijă de Celentano, peste zece ani să aibă el grijă de mine. Adrian Văncică, actor

Pe tine te deranjează că lumea te ştie prin prisma acestui personaj şi nu după un rol de teatru?

Întrebarea asta e bună acum, o să fie bună şi la doi ani după ce se va termina serialul ăsta. Deocamdată, să fim cinstiţi, televiziunea este mijlocul de expunere care îţi aduce notorietate, da? Mai mult decât teatru, mai mult decât filmul. Poţi să faci şase filme cu rol principal, dar dacă ai făcut o reclamă bună te ştie lumea. Ăsta e paradoxul. Nu, deocamdată nu mă deranjează chestia asta, dar dacă, nu ştiu ce timp să-mi dau, cinci sau zece ani, nu reuşesc să fac şi altceva va fi vina mea. Acum mă bucur că Celentano mă ajută. Nici mie nu mi-e foarte clar, acum eu am grijă de Celentano, peste zece ani să aibă el grijă de mine, înţelegi ce zic?

Firicel (Toma Cuzin), Ardiles (Mihai Mărgineanu) şi Celentano (Adrian Văncică), gândindu-se la problemele satului FOTO Pro TV

Ai avut parte de vreo întâmplare mai ciudată imediat ce lumea a apucat să te cunoască drept Celentano?

Evit să mă plimb nebun pe stradă, dar am avut. Lumea se raportează la mine ca la personaj. Adică, suntem prieteni (n.r. - îl imită pe Celentano) dacă eu intru săptămânal în casele lor, suntem prieteni, ce dracu! Eram în Centrul Vechi şi a venit o ţigăncuşă să-mi vândă flori. Aşteptam nişte colegi în faţă la Teatrul de Comedie. „Hai, bă, ia nişte flori!“. Ca să scap de ea i-am zis că nu am bani. „N-ai bani? Păi dacă bei toată ziua normal că nu ai!“ (râde). Aşa se raportează la mine.

În România nu se poate trăi din teatru

Joci la Teatrul Nottara. Acolo ai ajuns după ce ai bătut „din uşă în uşă“ ca să te angajezi.

Da, dar nu aşa pur şi simplu. Traiectoria a fost un pic diferită. Eu am fost plecat din ţară un an de zile, după care m-am întors încercând să-mi reiau legăturile cu teatrul, colegi, profesori. Dar, într-un fel sau altul, mi-au arătat obrazul. „Bă, dar ai lipsit, unde ai fost?“. E mai greu să reînnozi ceva care s-a rupt, aşa că am ajuns la Mangalia, la Gala Hop. Am fost şi am câştigat (n.r. - Premiul pentru cel mai bun actor, în 2003). Iar apoi aşteptările erau ridicate. „Ştiţi cine sunt eu?“, dar nu s-a întâmplat nimic. Aşa e la noi în ţară. În mod normal, orice tip de premiu ar duce la o treaptă superioară, cu multe telefoane şi multe relaţii. La noi nu se întâmplă aşa, poţi să iei foarte multe premii că nu contează. Nu sunt eu cel mai bun exemplu, sunt alţii cu premii internaţionale. Eu evident că m-am dus şi acolo, şi acolo, „Bună ziua!“, „Bună ziua, dacă se iveşte o oportunitate, iată-mă că sunt prezent“. S-a ivit, m-am dus la Nottara, am jucat în mai multe piese şi m-am angajat. A fost un parcurs normal.

Lumea televiziunii cu lumea teatrului cum se împacă?

Sunt complementare, asta e frumuseţea meseriei. Faci şi teatru, faci şi film, faci şi televiziune, faci şi piese la radio, mai prezinţi, poate, şi un eveniment, faci şi stand-up comedy, improvizaţie. Adică e o meserie cu mai multe meserii, iar teatrul şi televiziunea nu sunt într-un război. Din contră. În mod normal, un director de teatru ar trebui să se bucure că actorul de la el din trupă este cunoscut de la televizor şi sala se umple pentru că lumea vrea să-l vadă pe omul ăla în alt fel. E complicat cu timpul, eu am la teatru şase spectacole pe care le şi joc, apoi multe zile trebuie să merg la filmare. Totul e ca lumea să înţeleagă. Nu poţi renunţa brusc şi la una şi la alta. Eu pot să spun că am un loc în teatrul ăsta. Am muncit şi l-am câştigat şi nu vreau să renunţ.

Adrian Văncică, în rolul lui Celentano FOTO Pro TV

Pasiunea pentru teatru ţi-a fost insuflată de cineva?

Pasiunea mea pentru teatru? (n.r. - se arată surprins).

Te întreb asta pentru că la începutul drumului tău ai colaborat cu Mircea Albulescu şi cu Dinu Manolache.

Sigur că m-au influenţat, dacă nu o făceau însemna că ieşeam din şcoală aşa cum a intrat. Am avut norocul să am profesori foarte buni şi diferiţi ca stil, ca metodă de abordare a actoriei. Şi am avut norocul să fiu şi într-o clasă cu personalităţi. Asta însemnând că eram oameni care nu puteau fi uşor ţinuţi în frâu. Am avut parcursul normal. Adică la început am negat ce au spus profesorii, după care am început să înţelegem, ca un copil răsfăţat, că ei ne învaţă de bine şi aşa mai departe. Ce să zic... Albulescu avea câteva vorbe. „Bă, eu nu ştiu actorie ca să vă învăţ, veniţi să mă vedeţi şi discutăm“. Ne spunea câteva vorbe, 10-20. Bam, bam, bam! La un moment dat le negam, „Nu e adevărat, mă, ce ştii tu?“. Dar, după aceea, ieşind din şcoală şi intrând în meserie am ajuns la vorbele lui. Una e şcoala, alta e meseria. „Scrie şi la nevoie citeşte“. „Învaţă până se mută textul de aici (n.r. - îndreaptă degetul arătător spre frunte), aici (n.r. - îşi duce arătătorul la ceafă), ca mai apoi textul să se gândească el la tine“. Nişte lozinci pe care în şcoală nu dădeai doi bani, dar acum ajungi la ele. Nu mai vorbesc de Dinu Manolache.

Ce a însemnat el pentru tine?

Foarte mult, adică de la el am învăţat să desfac un text pe comedie. Dinu Manolache a fost colosal. Colosal! Un actor excepţional! Dar din cauza unor probleme de sănătate n-a jucat cât ar fi trebuit. Probleme grave de sănătate (n.r. - Dinu Manolache suferea de cancer). N-am cuvinte să spun cât de mare era omul ăsta. Actoria e un mod de a face în ultimul rând. Adică, să faci aşa (n.r. - îl imită pe Celentano), toată lumea poate. Important e să gândeşti, să prinzi o anumită logică. E vorba aceea că actoria se fură. Cum furi? Trebuie să prinzi mecanismul de gândire al personajului.

Aduceai aminte de o perioadă de vreme când ai fost plecat. În Coreea de Sud. Despre această aventură ai spus că „a fost armata pe care nu am făcut-o niciodată“.

Eu am trăit o poveste în Coreea. Am lucrat într-un parc de distracţii. Ai vreun reper? Nu ştiu ce să-ţi zic, erau acolo milioane de flori. Toţi oamenii, dar toţi, care puteau să fie şi 50-100.000 pe zi, râdeau. Toţi zâmbeau! Totul era culoare, totul era muzică. Poate nu-ţi dai seama. Ştii cum sunt copiii care se aruncă într-un bazin cu mingiuţe? Aşa eram şi eu. Senzaţia pe care o aveai asta era. Disneyland Paris e foarte mic, în comparaţie. Ce au coreenii acolo... nu am cuvinte să-ţi spun.

Adrian Văncică, în rolul lui Celentano din serialul Las Fierbinţi FOTO Pro TV

Crezi că acceptarea unui rol într-un serial de televiziune pentru un actor de teatru este un compromis?

Nu se mai opreşte odată problema asta? Tu ştii câţi actori au venit să joace pe degeaba în Las Fierbinţi? Ce vorbim aici. Când serialele erau la început, eu eram student, până în 2000, actorii care făcuseră filme vedeau în producţiile de televiziune, adică în telenovele, un produs mediocru. Ei venind dintr-o epocă în care erau 50 de actori în toată ţara care făceau 100 de filme. Acum sunt 500 de noi actori pe an şi se fac doar 20 de filme. Noi trăim o altă lume, după alte reguli cu altă gramatică. Cine nu vrea să înţeleagă chestia asta aş spune o răutate. Prietene, e greu. Nu mai suntem într-o perioadă în care această meserie se poate face doar cu talent. Nu se mai poate.

Orice oportunitate trebuie fructificată.

Nu doar atât. Fructificată şi dezvoltată. Şi să ai capacitatea să păstrezi nişte relaţii. Băi, se poate fără oricine, înţelegi? Nu vreau să dau nume. S-au schimbat regulile. Cine nu vrea să înţeleagă dă în continuare cu pietre în nişte oameni care muncesc şi câştigă un ban făcând meseria. Nici şcoala nu te învaţă. Bun, ai terminat actoria. Şi ce vrei să faci? Teatru? Păi da, te faci actor, în primul rând, ca să te cunoască lumea şi să fie mă-ta fericită că te vede la televizor. Şi să se dea mare pe scara blocului. Ştii cum e şi cum vulpea care nu ajunge la struguri. Poate că undeva au dreptate, să spunem. Ştii unde? Ar avea dreptate în situaţia în care unul e şi talentat, joacă, dar nu are succes. Se uită la televizor şi vede pe cineva care nu a făcut o facultate de actorie şi are succes pentru că e frumuşel, nu interesant. În momentul ăla poate să aibe o invidie, aş spune eu, chiar îndreptăţită. Altfel nu poţi să faci treaba asta.

Niciodată când am repetat n-am dat mai mult de 70%. Dar la repetiţiile de la „Platonov“ mă descopereau eu pe mine altfel decât mă ştiam. Am avut nişte revelaţii care m-au transformat. Adrian Văncică, actor

Când eşti pe „scândură“ ce vrei să transmiţi publicului?

N-am mai auzit expresia asta de 500 de ani. Dacă mai ziceai „scândura sacră şi sfântă“... Emoţia e cea mai importantă. Încerc să spun o poveste, mai degrabă. Asta înseamnă şi teatrul şi filmul, să spui o poveste. Nu cred că teatrul are o misiune moralizatoare sau educativă, nu cred că teatrul trebuie să facă educaţie. Eu vreau să spun o poveste şi dacă înţelege cineva ceva e bine.

Şi publicul mai are nevoie, acum, de poveşti?

Sigur că da, tot timpul are nevoie de poveşti. De-aia vii la teatru, să vezi o poveşte în care să te recunoşti pe tine ori un vecin, să cunoşti pe cineva. Evident că în personajele negative recunoşti pe cineva, iar în cele pozitive te vezi pe tine.

Acum în ce piese joci?

În toate joc, în „Zeul măcelului“, „39 de trepte“, „Metoda“, „Scandal la operă“, „Hangiţa“ şi „Vacanta in Guadalupe“.

„Metoda“ este una dintre preferatele tale.

Da, este preferata mea. Mi-a plăcut tot, de la text, până la colegii actori, regizori sau modalitatea de a face piesa asta. Mi-a plăcut tot. Dar celelalte nu sunt la mare distanţă, nu te gândi că ăsta e copilul premiant şi restul sunt repetenţii. Îmi place foarte mult şi „Zeul măcelului“ care e tot cam în acelaşi gen, „39 de trepte“ e o parodie interesantă.

Când ai jucat în „Platonov“ (n.r. - piesa scrisă de Cehov) spuneai că rolul te-a schimbat.

Nu mă aşteptam să joc eu „Platonov“. Se auzise prin teatru că se va face piesa asta, o ştiam din şcoală. Eu văzusem „Platonov“ cu Şerban Ionescu. În capul meu, Platonov era mai în vârstă decât eram eu atunci. Ce era în capul meu nu era atât de important. A fost foarte interesant pentru mine să-mi asum toate problemele alea. Actorii se împart aşa, în capul meu: sunt actori de spectacol şi actori de repetiţie. Eu nu m-aş încadra la actori de repetiţie. Niciodată când am repetat n-am dat mai mult de 70%. Aşa funcţionez eu. Băi, dar la repetiţiile de la „Platonov“ mă descopereau eu pe mine altfel decât mă ştiam. Asta e frumos, un regizor te pune în nişte situaţii şi-ţi dă nişte sarcini la care tu nu te-ai gândit şi care pot să te scoată din comfort. Ca pe un râu, te scoate din matca ta. Am avut nişte revelaţii care m-au transformat. Poate crezi că-ţi vorbesc din filme, din SF-uri, dar aşa e. E ca şi cum ai fi la pian şi până acum ai cântat pe două octave. Eu te fac să mai mişti un deget acolo.

Un fel de descoperire de sine.

E exact asta, chiar dacă sună banal.

În tot ce faci acum mai resimţi plăcere sau e doar un soi de rutină?

Trăiesc o perioadă fericită în care tot ce fac îmi produce plăcere. Nu, n-am nicio rutină. Un proiect la care lucrez şi nu mă simt bine e cu probleme. Ori rezolv ceva, ori plec.

Şi ce cauţi când te implici într-un proiect nou?

Nu pot să vorbesc aşa în general. De exemplu, nu am aşteptări de la cafea. Am aşteptări de la cafeaua de la Starbucks. Nu aştept nimic, încep să zgândăr eu.

În perioada actuală, în România, poţi să trăieşti doar din teatru?

Eu nu pot. Şi mi s-ar părea foarte obositor. Nu merită să trăieşti doar din teatru. Ar trebui să fii nebun sau poate nu ai încotro. Poate că se poate. Marius Manole are 20 de piese, joacă 40 de spectacole pe lună. Eu mai vreau să mai şi stau. Vreau să ies la pensie, nu vreau să mor prea repede. Ăsta e teatrul. Cum nu se poate să trăieşti doar din salariul de doctor la Spitalul Municipal şi trebuie să te mai duci şi la o clinică privată, să te mai duci acasă la om, la fel nu se poate trăi doar din teatru. Doar dacă eşti singur şi mănânci iarbă din parc, iarna stai cu haină groasă şi nu dai drumul la calorifere. Adică nişte obligări de-astea tâmpite, neomeneşti.

Nu cred că teatrul are o misiune moralizatoare sau educativă. Adrian Văncică, actor

Şi-atunci teatrul ce este, o artă sau o meserie?

Din păcate e un hobby (n.r. - zâmbeşte) E şi artă şi meserie, e artă pentru spectatori, meserie pentru cei care o fac. Spectatorii cred că e doar un act artistic. Da, dar eu am în actul ăsta o gramatică, ştiu să stau în lumină, ştiu pe ce parte să mă întorc.

Ştiu că în adolescenţă voiai să-ţi iei un BMW. L-ai luat până acum?

Nu (zâmbeşte). Eram puşti, mă uitam la filme cu Van Damme, îmi plăcea. Făceam şi karate. Nu mi-am luat niciun BMW şi nici nu o să-mi iau. Eu, cu maşina mea, am scos un BMW din zapadă, aşa că...

Adrian Văncică FOTO Pro TV

Ai jucat în multe filme, printre care „Boogie“, „Hârtia va fi albastră“, „Marţi, după Crăciun“. Care a fost rolul tău preferat?

E complicat, dar aşa alege „Boogie“, Iordache parcă era personajul meu. Mi-a plăcut foarte tare. Datorită colegilor, Mimi Brănescu, Dragoş Bucur, Anamaria Marinca, datorită regizorului (n.r. - Radu Muntean). Mi-a plăcut despre ce era vorba în povestea aia.

Tu ai două fete, Mara şi Thea. Vor urma ele calea actoriei?

Sunt mici, nu ştiu, nici măcar nu pot să treacă strada.

Atunci le vei duce la teatru să te vadă?

Le duc la teatru. Pe cea mare chiar am luat-o cu mine, în turneu, să mă vadă. Doar eu cu ea. Eu pe scenă, ea în sală, în primul rând. Or să crească în teatru, cu mine pe platourile de filmare, dacă o să lege ceva bine, dacă nu, nu. În ţară e nevoie şi de contabili. Să ştii că nu e uşor să fii contabil.

Stand-up comedy, genul cel mai greu pentru Adrian Văncică

Pe lângă rolurile din serial şi din piese, Adrian Văncică face pereche cu Mihai Bobonete, colegul său de pe platourile de filmare pentru a porni într-un turneu de stand-up comedy care se va întinde pe lunile februarie şi martie, în diverse oraşe ale ţării: Constanţa, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Alba Iulia, Deva, Cluj, Arad, Timişoara şi Oradea. „La teatru am prieteni, băieţi citiţi, nu poţi să zici că nu au repere culturale. Când le spun că am scos o piesă nouă, prima întrebare, «E comedie?» Nu e nevoie să fac studii pentru a şti că lumea vrea să râdă. Venind în întâmpinarea acestui lucru, cu Bobo, am făcut, de anul trecut, din vară, un turneu de stand-up, ne-am mai plimbat şi prin ţară. Acum în primăvară ne ducem prin locuri în care nu am mai fost, în săli mari, nu în cluburi. Lumea e dornică. Fac şi teatru, şi film, şi televiziune, şi stand-up, dar şi improvizaţie. De de parte stand-up-ul mi se pare cel mai greu“, spune Adrian.

Mai mult, actorul arată că acest gen de show este, poate, cel mai greu pentru că nu are parte de ajutor din partea altor actori şi nu se poate baza pe un decor. „Nu te ajută partenerul, fiind că nu ai. Nu te ajută decorul pentru că nu ai. Ai doar un microfon. Nu te ajută nici publicul. Nu e ca la teatru să vină să vadă o poveste, vine pentru că vrea să râdă. Eşti cam în fundul gol. În faţă ai o haită de câini. Dacă ştii să le arăţi zăhărelul ţi-ai făcut prieteni din primul minut, nu te mai părăsesc, sunt devotaţi până în ultima secundă când ai zis „Mulţumesc, la revedere“. E cel mai greu gen“, arată Văncică.

Afişul turneului de stand-up comedy cu Bobonete şi Văncică

Un ajutor din inimă

Chiar şi atunci când muceşte, Adrian Văncică nu rămâne indiferent la întâmplările din jurul său. În timp ce se afla în turneu în Constanţa, acesta a rămas impresionat de povestea unei „fete care născuse o fetiţă”. Astfel s-a hotărât să o ajute, alături de prietenul lui Bobo, dar şi să boteze nou-născutul.

Pe 1 decembrie eram cu Bobo la Constanţa, am avut trei seri de stand-up. Ne-am luat PlayStation-ul să ne jucăm, pe un televizor, iar pe celălalt erau ştirile. Era prezentat un caz care te lăsa mut. O fată a născut o fetiţă, a dus sarcina la capăt, deşi ştia că este diagnosticată cu cancer. Fusese întrebată la trei luni şi jumătate ce alege că e grav. A ales să nască, sperând până în ultima clipă că va fi bine şi ea. Dar, ea a murit, copilul s-a născut. Copilul a ieşit din maternitate în ziua în care maică-sa a fost înmormântată. Povestea se întâmpla la Agigea, lângă Constanţa. „Tu vezi ce se întâmplă chiar aici lângă noi? Hai să ajutăm şi noi copilul ăsta şi pe Nicu, soţul femeii“, i-am zis lui Bobo. Iniţial am vrut să mergem discret. I-am aflat numărul şi ni s-a sugerat să fim filmaţi, dar nu am vrut. Am fost de acord, am fost acolo, ne-a ajutat Camelia Donţu de la Pro TV Constanţa. O tipă senzaţională, inimoasă. Am fost cu ea în maternitate, am făcut un material, am văzut fetiţa. În seara aceea l-am sunat pe Nicu şi i-am zis că vreau să ne vedem. A venit, ne-am văzut, ne interesa ce fel de om e el. Ştii oamenii ăia care parcă nu mai au nicio şansă? Aşa părea el. Am făcut tot ce trebuia, am anunţat şi pe Facebook, s-au adunat bani. Unde stătea el nu avea sobă în casă, acum şi-a găsit de muncă, e sudor. Pe 22 februarie o să mergem să o botezăm.