Amalia Enache, la Adevărul Live: „Amintirile mele din copilărie sunt în beznă, cu părinţii mei ascultând Europa Liberă pe sub plapumă“ VIDEO

Interviu Amalia Enache. Amalia Enache (38 de ani) a fost prezentă în platoul Adevărul Live pentru a da detalii despre noua sa emisiune, „Clipa de fericire“, dar şi pentru a povesti detalii legate de adolescenţa şi cariera sa.

Amalia Enache a trecut recent de la pupitrul Ştirilor Pro TV în postura de prezentatoare a emisiunii „Clipa de fericire“. Despre noua emisiune, Amalia spune: „Este o emisiune în care cazurile îşi găsesc un happy-end (n.r. - final fericit). Este construită în jurul ideii de putinţă a fericirii. Valorizează oamenii simpli, care sunt modele de decenţă, de luptători sau pur şi simplu modele în meseriile lor. Valorizează atenţia faţă de oamenii de lângă noi. Valorizează simplitatea unor clipe de fericire. Valorizează atenţia la suflet“.

Calea către jurnalism i-a fost deschisă Amaliei Enache de către o premoniţie a tatălui ei, care i-a spus că va ajunge ziaristă. Cu o carieră solidă în spate, clădită în mare parte la Pro TV, Amalia Enache a devenit una dintre cele mai apreciate vedete ale postului din bulevardul Pache Protopopescu.

Despre noua postură în care se află, despre încercări ale carierei şi vieţii personale, despre planuri de viitor şi poveşti din copilărie, Amalia Enache a vorbit la Adevărul Live.

Cele mai importante declaraţii din interviul cu Amalia Enache

„Adevăul“: Ai trecut recent de la postura de prezentatoare a Ştirilor Pro TV la cea de prezentatoare a emisiunii „Clipa de fericire“. Cum a fost trecerea? 

Amalia Enache: Este o întrebare frecventă şi îmi dau seama că poate nu m-am gândit eu la asta atât de mult cum vă gândiţi voi, pentru că eu nu am simţit-o atât de mult ca pe o trecere. Am 18 ani de experienţă în televiziune şi în aceşti ani am făcut atât de mult teren şi am întâlnit atât de mulţi oameni, încât acest context şi faptul că se schimbă decorul în care eu îmi desfăşor meseria nu a fost resimţit de mine atât de mult ca o trecere. Sigur că sunt foarte multe lucruri pe care eu le-am învăţat odată cu această emisiune, pentru că este vorba de o superproducţie, un super show, decorul este unul foarte mare, sunt foarte multe camere la care trebuie să lucrez, a trebuit să fac repetiţii, să învăţ lucruri. Şi mai e ceva şi anume faptul că totul se petrece cu public, sunt în jur de 250 de oameni care participă live la această emisiunea, cumva asta a fost provocarea, nu atât pentru mine, care am o experienţă de prezentat gale, dar a fost în permanenţă grija mea pentru invitaţi, pentru că din start ei sunt oameni simpli cu poveşti care, pentru noi, sunt extraordinare. În această meserie ai nevoie de un pic de delicateţe pentru a-i face pe oameni să-şi spună povestea. Cred că, aşa cum fac în meseria asta de foarte multă vreme, le-am gândit mult înainte şi cred că am reuşit să mă conectez cu oamenii aşa cum sunt obişnuită, să-i fac să uite căînţeleagă că există  un public care le ascultă chiar atunci povestea şi trăieşte odată cu noi clipa de fericire. Pentru că ce facem de fapt este să le dăm o clipă de fericire. 

Am văzut în prima ediţie cazuri unice şi emoţionante.

Aşa veţi vedea în toate ediţiile, vă garantez. Întotdeauna când am fost întrebată cum de lucrez la acest proiect, am răspuns cu toată sinceritatea că are un conţinut în care eu cred foarte mult. Şi în următoarele emisiuni veţi vedea cazuri la fel de puternice, oameni extrem de valoroşi, oameni de la care avem multe de învăţat. E o emisiune cu un conţinut editorial foarte puternic, iar eu cred cu tărie că e un moment în televiziune, un moment foarte important, am văzut acest lucru şi din audienţe, în care arătăm cu predilecţie poveştile adevărate ale unor oameni de lângă noi, pe care poate uneori i-am ignorat. Sunt meserii pe care le valorizăm, cum a fost cazul doamnei Cati, doamnei învăţătoare, care pentru mine a fost un simbol. De fapt, aplauzele au fost pentru toţi învăţătorii noştri cărora le datorăm atât de mult. O să vedeţi asta în fiecare emisiune, pe aceşti eroi de zi cu zi, de lângă noi şi poveştile lor frumoase. 

Spuneai că emisiunea are un conţinut editorial foarte puternic. Să înţeleg că decizia de a trece de la Ştiri la această emisiune nu a fost una dificilă.

Nu a fost o decizie dificilă. În schimb, aşa cum fac eu lucrurile în meseria asta şi în implicarea mea socială, eu am această nevoie să văd exact despre ce e vorba. La început, când am primit această propunere, am vrut întâi de toate să văd, am vrut să începem să filmăm, să văd cât de confortabilă sunt în această nouă ipostază şi abia în momentul în care mi-am dat seama că mă simt bine în proiectul acesta, i-am dat drumul. Prin urmare, nu a fost o trecere pe care s-o resimt foarte puternic, o mare, mare schimbare. Sunt foarte multe lucruri încântătoare într-o superproducţie, la Ştiri nu e aşa, acolo spui „Bună seara!“ şi intri. Sunt cumva elemente de decor care împachetează o super poveste şi asta este provocarea noastră, provocarea Pro TV de a aduce clipe de fericire. 

Sunt românii mult mai deschişi spre astfel de cazuri prezentate la „Clipa de fericire“? 

Eu am convingerea că sunt atraşi de poveştile valoroase, pozitive. Lucrez, am lucrat mai bine de zece ani la un proiect foarte drag inimii mele, cel al reportajelor de 1 Decembrie, unde exact asta am făcut. Am căutat acei români speciali, în ultimii ani acei români foarte tineri speciali, de la care cu toţii avem de învăţat şi pe care atunci când îi privim înţelegem că toate lucrurile astea de care noi ne plângem în fiecare zi, toate frustrările şi toate nemulţumirile că România nu merge, că aia nu merge, toate lucrurile la care strâmbăm din nas au totuşi şi rezolvări şi acestea vin întotdeauna prin aceşti oameni de lângă noi. Există oameni foarte, foarte frumoşi şi care îşi duc viaţa cu o decenţă fantastică, ei există aici lângă noi şi este momentul ca pe ei să-i vedem la televizor şi nu doar pe cei care sunt extraordinari prin răul pe care îl fac, ci extraordinarul bun. Eu cred că oamenii chiar vor să vadă asta la televizor. 

Amalia Enache, în studioul Adevărul Live FOTO Eduard Enea

Emisiunea ta vine chiar în preajam aniversării de 20 de ani a postului Pro TV. Cum crezi tu că văd românii postul Pro TV? 

Eu cred că noi am crescut împreună. În urmă cu 20 de ani ne-ar fi fost foarte greu să punem degetul şi să spunem că aşa va fi România. Cu toţii cred că ne-am imaginat că va fi altfel decât a fost în aceşti 20 de ani, dar sunt 20 de ani în care generaţia mea a învăţat foarte multe şi a tras foarte multe. Anul trecut, la proiectul de 1 Decembrie, când am documentat foarte mult generaţia tinerilor de 18-20 de ani, nu ştiam la început ce să cred despre ei, iar la final am avut convingerea că ei sunt generaţia necontaminată de anii de dinainte de '89. Mi se pare că tinerii de astăzi au valorile mult mai clar aşezate decât ar fi putut să aibă o generaţie în tranziţie, care a făcut lucrurile destul de instictiv, destul de temător la început. Eu cred mult în aceşti 20 de ani, asta şi arătăm acum că de fapt am crescut unii cu alţii. Ce avem noi de gând este ca pe cei mai frumoşi dintre români să-i sprijinim în continuare şi să le susţinem valorile. 

Când ai venit să laşi caseta şi CV-ul la Bucureşti te gândeai că vei ajunge atât de departe? 

Nu. Eu nu am planuri pe un termen îndelungat. Lucram de trei ani într-o televiziune locală, tocmai terminam facultatea, îmi dădeam licenţa, aveam de gând să am o vacanţă la mare şi în drum spre mare voiam să las o casetă şi un CV la singura televiziune la care mă uitam. Era mai degrabă o dorinţă, dar nu era neapărat un plan, lucrurile au venit ca o avalanşă peste mine. Dar nu este niciodată doar un noroc, o oportunitate, este un pic şi ce faci cu ea. După acel moment în care mi s-a dat şansa să încep o perioadă de probă la Ştirile Pro TV, pentru mine au urmat câţiva ani de muncă şi de demonstraţie zilnică prin care am un loc acolo. Nu am anticipat asta şi în continuare nu ştiu ce va fi, nici măcar nu m-am gândit vreodată. În aceşti ani am fost adesea întrebată dacă nu mă văd prezentând o emisiune. Nu, nu mă imaginam făcând asta. Sunt momente. Eu cred că dacă oamenii îşi văd de munca lor cu seriozitate şi dacă munca asta e o pasiune şi cred mult în ce fac, cumva în profesie oportunităţile apar. Dacă tu ai nelinişti, neîncredere, e mai greu să se lege. La mine nu există niciun fel de îndoială, sunt absolut convinsă că meseria pentru mine este jurnalismul, în diverse forme ale lui. 

Spune-mi cum a decurs întâmplarea aceea cu directorul ştirilor. Spunea că îi place faţa ta. 

Eu am avut noroc atunci. Două colege din staţiile locale Pro TV, Paula Herlo şi Mihaela Grosu, una de la Arad, una de la Braşov, fuseseră invitate la o lună de probă să vadă dacă le place în Bucureşti şi în acea zi anunţaseră amândouă că vor să se întoarcă în staţiile locale din care veneau. Şi atunci a venit de la o altă televiziunea o domnişoară cu o experienţă de trei ani şi de prezentator, şi de reporter, şi de corespondent, care a întrebat: „Vreţi să vedeţi ce ştiu să fac?“. Atunci directorul ştirilor a întrebat „De unde a venit?“, „Din Timişoara“, „Şi vrea în Bucureşti?“, atunci părea greu de înţeles atunci, pentru că oamenii din Vest se mută mai greu. 

Am avut o discuţie, un interviu, cu test-fulger de gramatică. Prima transmisiune în direct la Ştirile Pro TV a fost trei săptămâni mai târziu, de la un incendiu, l-am avut invitat pe domnul Isopescu, am acoperit demolarea chioşcurilor din Drumul Taberei, zi de zi, şi şapte luni am lucrat la secţia Eveniment, după care s-a produs un transfer către secţia Economic, un transfer printre lacrimile mele, spuneam că nu am ce să caut acolo, nu aveam studii economice, eram absolut înspăimântată, aveam trei colegi extrem de bine pregătiţi. Şeful meu mi-a zis: „Nu, exact de cineva ca tine am nevoie, de un jurnalist foarte curios, care să vrea să traducă informaţiile economice, pentru că dacă tu nu le înţelegi vei simţi nevoia să le explici pe înţelesul tuturor“. Am mers foarte bine timp de trei ani la secţia economică. Am spus mereu că nu sunt în stare să fac lucruri, aşa am spus şi de secţia Politic, nu voiam să aud de aşa ceva, dar m-a prins pentru o perioadă. Dar din toate am dobândit experienţă şi cel mai şi cel mai drag mi-a rămas în continuare să fac poveşti de personaj şi toate lucrurile astea adunate, există nişte oameni întotdeauna în televiziuni care ne ştiu pe fiecare cum şi ce putem, toate acestea au făcut să primesc această propunere. 

Deci e nevoie de un drum lung de parcus. 

Eu nu cred în paşi spectaculoşi. În visurile mele nu exista o Amalia învăluită în sclipici şi praf de stele. Contează foarte mult pentru mine, pe de-o parte, care e reacţia publicului şi ce ia din munca mea şi, pe de altă parte, a celor din breasla mea, pentru că e un barometru de calitate. Nu caut succesul, ci fericirea şi sunt foarte fericită făcând lucrurile astea, pentru că au foarte mult sens pentru mine. E un sentiment că pleci cu inima plină după o zi în care vezi că anumiţi oameni primesc bucurie şi atenţie prin ceea ce facem pentru ei. 

Apoi, când te-ai mutat la Bucureşti, ai stat la Muzeul Satului. Cum aşa? 

Sună foarte interesant. După discuţia pe care am avut-o cu directorul Ştirilor Pro TV, el mi-a spus: „Vin-o de mâine.“ Eram o fată din Hunedoara, nici măcar din Hunedoara, ci dintr-un sat de lângă Hunedoara, studentă în Timişoara, stăteam într-un cămin studenţesc şi prezentam ştirile locale, căreia i se propunea să se mute la Bucureşti. Nu prea aveam încotro s-o apuc şi să-mi găsesc chirie. Părinţii mei ştiau pe cineva care lucra la Muzeul Satului şi atunci exista o clădire de protocol pe care o puteai închiria în regim hotelier. În primele două săptămâni a fost ceva halucinant pentru că era caniculă în Bucureşti, toată ziua eram la demolările de chioşcuri din Drumul Taberei. Iar seara mă plimbam pe lângă muzeu. 

Amalia Enache FOTO Eduard Enea

Când erai la început de drum îţi propusesei să schimbi ceva la ţara asta din postura de jurnalistă. Ai reuşit? 

Da, dar nu am făcut-o eu, individual, cred că vrând-nevrând generaţia mea, care este această generaţie de tranziţie, undeva am schimbat lucruri. Unul câte unul am schimbat foarte multe, dar nu eu. Au schimbat, de pildă, Ştirile Pro TV prin campanii, prin ce am făcut la nivel de echipă. E foarte greu de spus, cred că doar politicienii se laudă că ei au făcut schimbări. De obicei, chiar şi oamenii din ONG-uri, care chiar schimbă lucruri, sunt foarte reţinuţi în a se lăuda, pentru că mai sunt atâtea de schimbat. Dar schimbăm în permanenţă. Schimbările nu se produc chiar aşa cum ne place să credem, peste noapte. Ultimele schimbări care par aşa de-odată, protestele din Piaţa Universităţii, de fapt eu cred că oamenii ăia au crescut în tot timpul ăsta şi schimbările astea s-au copt undeva. Tocmai produc o schimbare, audienţele de miercuri arată o schimbare în televiziune, că oamenii între a vedea celebrităţi, care sunt celebrităţi din diverse motive, şi a vedea oameni obişnuiţi cu poveşti adevărate, astăzi, în 2015, oamenii aleg să vadă acel lucru. E o schimbare în care eu cred foarte mult. 

Te deranjeaza că unii oameni vor să ştie despre tine doar aspecte personale şi nu, poate, aspecte profesionale cu care te mândreşti? 

Eu nu am păţit asta, eu am auzit vedete care se plâng că nu sunt interesaţi oamenii de ce fac în profesie. Mie nu mi s-a întâmplat. Eu atâta vreme cât mi-am văzut de meseria mea, oamenii au fost interesaţi să vadă ce fac în meseria mea. Cred că undeva este cu adevărat o Cutie a Pandorei, pe care dacă o deschizi din ea ies toate. Eu am fost reţinută să deschid cutia asta spre ce înseamnă viaţa mea personală şi motivul ţine de fire, de personalitatea mea, sunt destul de sensibilă la lucrurile astea. Există femei în lumea televiziunii care sunt foarte leoaice, dau replică imediat, se iau în piept cu ţara întreagă şi îşi apără punctele de vedere, e minunat, dar eu nu sunt o astfel de leoaică, sunt un om cu sensibilităţi şi nu m-am simţit niciodată confortabil să-mi expun poveştile de viaţă. Trebuie să poţi să duci asta, oamenii oricum îşi vor da cu părerea, dar mai bine vorbesc cu familia, cu prietenii lucrurile foarte intime. 

Cred că decenţa asta ar trebui să se regăsească în fiecare, mai ales în mediul ăsta. 

Îţi mulţumesc. E o valoare a generaţiei tale, ceva ce mi se pare foarte, foarte frumos, eu pe voi nu vă văd devorând oamenii atât de puternic şi nici judecând. Eu am nişte lucruri pe care le cred în mod general, cred că există o tendinţă mare a românilor să mitizeze anumite personaje, să te ridice pe un piedestal, să te admire, să te aplaude, după cate tendinţa e la fel de rapidă să te demitizeze. La generaţia ta am remarcat că nu sunteţi devoratori de celebrităţi. 

Amalia Enache FOTO Eduard Enea

Făceai o paralelă între generaţia ta şi generaţia mea. Cum era viaţa în Comunism şi cum te-a afectat?

Călătoresc destul de mult şi sunt un om foarte sociabil, mă împrietenesc destul de repede cu tot felul de oameni şi îmi dau seama că există ceva în experienţa copilăriei mele, care până la 12 ani a fost în Comunism, există ceva care pe de-o parte m-a ajutat să înţeleg lumea într-un mod mai profund decât dacă aş fi avut absolut orice, şi pe de altă parte mi-e destul de greu să le explic unora de vârsta mea, mai ales europenilor, cum era în România copil fiind să vezi o dată pe an o banană verde, undeva suită pe dulap, împachetată, era marea comoară a sărbătorilor, tezaurul, cum să înveţi fără lumină, am copilărit la ţară până la 14 ani, nici măcar nu-mi mai amintesc vreun moment în care să-mi fi făcut temele cu electricitate, doar la lumânare, era să şi ard din pricina asta. Sunt copilul care a adormit şi a lăsat lumânarea aprinsă într-un pahar de plastic. Toate lucrurile astea mai degrabă te formează şi te învaţă să lupţi tu singur pentru lucrurile pe care ţi le doreşti. Mie nu mi-au creat frustrări, cumva startul acesta cu foarte multe lipsuri, totuşi amintirile mele sunt în beznă, cu părinţii mei ascultând Europa Liberă pe sub plapumă, toate atmosfera aia şi apoi marele noroc să prind adolescenţa în libertate, să pot spune orice, să fac orice, aparent, pentru că de fapt nu eram atât de curajoşi, m-au format în omul care sunt astăzi, care poate merge şi în Africa şi în fostul URSS şi să înţeleagă oamenii de acolo. Sunt nişte experienţe foarte puternice, pe care este foarte greu să le explici. Sunt dintre copiii care după Revoluţie s-au bucurat foarte mult când au primit pachete de ajutoare de la olandezi şi am mâncat mai multă ciocolată decât mâncase până atunci. 

Cum era Amalia Enache în copilărie? Recitai poezii şi făceai mamele să plângă.

Eu am un frate cu şapte ani mai mare. Anecdota familiei este că se ducea cu fratele meu la serbare şi nu reuşeau să-l vadă pentru că întotdeauna se ascundea în spate. Am ajuns eu în prima grupă la grădiniţă şi aveam de spus o poezie. M-am dus în mijlocul scenei, am spus poezia, mi-am primit aplauzele, după care eram poftită de doamna educatoare să mă dau la o parte, să vină alt copil şi eu i-am spus că mai ştiu şi altele, cred că pe la a şasea poezie au reuşit să mă dea jos de pe scenă. 

În liceu fugeai pe o poieniţă din spatele Castelului Huniazilor şi te plimbai pe „faleză“. Cum era acea perioadă? 

Erau anii '90. Imaginează-ţi Hunedoara, un oraş industrial, în acei ani foarte mult dezvoltat în jurul Combinatului Siderurgic şi cu minele din jur şi cu Castelul, care la acel moment era într-o uitare deplină, cred că în afară de noi nu mai ştia nimeni, nu venea nimeni să-l vadă, acum Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din România, aşa cum merită. Era cumva decorul nostru, singurele activităţi pe care le puteai face ca adolescent era să te plimbi seara prin centru şi atunci i-am spus faleză, chiar dacă nu are ieşire la Marea Neagră. Nişte adolescenţi care încep să se îndrăgostească, instinctiv se duc spre cel mai frumos loc din oraş, spre Castel. 

Ce fel de educaţie ţi-au oferit părinţii? Spuneai că nu ţi-au dat nici măcar o palmă. 

Eram un copil cuminte, în acest mediu, cu tatăl profesor şi foarte mult timp director la şcoală, asta însemna că trebuia să ai un comportament impecabil pentru a fi un exemplu sau poate că nu am avut eu zvâcniri de rebeliune. Şi tocmai pentru că ei nu cereau atât de multe, eu consideram că e bine să-i mulţumesc. Nu am avut o fire de răzvrătită. Îmi plăcea enorm la şcoală, nu a fost deloc un efort pentru mine. Mi-am dat seama că foarte mulţi dintre colegii mei şi prietenii mei au fost extrem de ghidaţi de părinţi în alegerile lor, nu ştiu dacă a fost mai bine sau mai rău, dar eu am avut libertatea să aleg singură şi din acest motiv nu am avut nici măcar o zi în care să mă îndoiesc de ce fac. Am crescut într-o familie de intelectuali şi aveam un singur lucru de făcut, să învăţ şi să citesc. Nu-mi cerea nimeni să fac nimic altceva şi a contat mult asta. Eram atât de liberă încât mama mea mi-a spus că nu are nici măcar o amintire cu mine în care să-i fi cerut voie să fac ceva şi a constatat că eu întotdeauna o informam. Ea zâmbea îngăduitor la asta, au avut foarte mare încredere în mine. 

Tatăl îţi recita poezii. Cum era atmosfera în familia ta? 

Aşa am crescut. Eu am cerut să merg la şcoală de la şase ani ca să-mi pot citi singură poveştile. Pe tata mi-l amintesc citindu-mi, poezia era pasiunea lui. În comunism nu aveai prea multe lucruri de făcut, oamenii stăteau în familie, erau momentele de seară, în familie. 

Crezi că ai fi putut să fii un bun medic, aşa cum îţi doreai? 

Nu. Există ceva ce eu văd la mine ca un defect, eu nu sunt un om foarte meticulos, cred că unele meserii sunt foarte, foarte stricte şi îţi trebuie o mare putere de concentrare. Nu cred că am aceste calităţi pentru a fi un medic bun sau un bun inginer, nu am mintea atât de aplicată, eu am pasiunea pentru oameni, pentru poveştile lor, să stau mult de vorbă cu ei.