Zidul părinţilor noştri

Pink Floyd am fost eu. Cel din adolescenţă. Eu, oximoronul, revoltatul, nonconformistul, de neînţelesul, contradictoriul. Mi-am luat acest nume de meloman, fiindcă Pink Floyd au compus operă (rock, e drept). Am făcut-o la multă vreme după ce Syd Barrett, cel care se scuza în interviuri că nu poate fi coerent, a juxtapus prenumele unor bluesmani americani, Pinkney Anderson şi Floyd Council.

Şi am ascultat cât am putut de mult această muzică psihedelică. Până când m-am considerat Pink Floyd. Chiar dacă n-aveam harul lor. Nici măcar halucinaţiile lor. Şi nu m-am drogat în timpul lungilor audiţii. Afară de cazul în care se pun drept stupefiante ţigările medicinale luate din farmaciile non-stop. Erau singurele deschise când rămâneai noaptea fără tutun înainte de 1989, şi atunci sugeai ca un nebun, până îţi frigeai degetele, ca dintr-un joint, din acele ţigări menite să te laşi de fumat.

Aşa cum zic, probabil, toţi cei care îşi amintesc în aceste zile, premergătoare spectacolului grandiose care îl aduce în România pe Roger Waters, de modul în care le-a influenţat legendara trupă britanică viaţa, muzica lor m-a schimbat fundamental.  Nu ştiu cum aş fi fost fără să ascult Pink Floyd la magnetofonul Kashtan (mai era şi CTEPEO, dacă vă mai amintiţi cum se scrie stereo pe ruseşte!). Ştiu însă că revolta lor a fost şi revolta mea într-un Bucureşti cenuşiu, hâd, totalitar, în care defilau ciocanele ca în filmul „The Wall“, văzut şi acela pe şest, pe un videocasetofon de contrabandă.

Pe vremea aceea, în care Pink Floyd erau cvasiinexistenţi oficial în România şi omniprezenţi pe piaţa neagră, circulau tot soiul de legende urbane din spaţiul sovietic despre trupă. Cică o casă de discuri rusească pregătise deja albumul „The Wall“, doar că a durat cam mult, şi până să obţină toate aprobările, au scos băieţii „Final Cut“, cu infamul vers „Brejnev took Afghanistan“ şi s-a ales praful. Apoi, undeva în Ucraina sovietică, a apărut chiar o directivă de interzicere expresă a acestora (ce ironie, erau la grămadă cu Village People, consideraţi decadenţi. Decadenţi?! O, erau doar foarte gay!).

Pot să vă relatez o istorioară care nu era legendă urbană. Mi s-a întâmplat mie. Cum cooperativele Radioprogres erau toate în faliment mascat, tovarăşii de acolo s-au gândit să mai facă un ban şi au început să înregistreze muzică străină pentru populaţie, contracost, fireşte. Aşa mi-am tras la ei „Final cut“, pe o casetă cu bandă ORWO care se demagnetiza după cinci audiţii, din care lipsea melodia „Get Your Filthy Hands Off My Desert“! Vă salut, cenzori de odinioară! O să vă însoţiţi nepoţii la concert? O să le spuneţi cum aţi contribuit la propagarea muzicii acestei trupe în România? Cum zic versurile lui Waters de la melodia „Final cut“ de pe albumul omonim – Ce-o să faceţi? O să vă vindeţi povestea revistei „Rolling Stone“?...

Şi acum despre zid.

Zidul acela nu al lui Pink, personajul din filmul cu Bob Geldof, care n-a crezut iniţial în proiect, şi nici al lui Waters, care n-a corespuns rolului. E al tatălui lui Waters. Şi, de fapt, e al părinţilor noştri, al celor care au trăit într-un veac blestemat de totalitarism, fascist ori comunist, tot aia.

Iar noi ce-am făcut? Am făcut alte ziduri. Să ţipăm, să zbierăm, ca în „Visul de după război“? („Should we shout, should we scream/ What happened to the post war dream?“).

Am moştenit şi eu ziduri construite pe vremea părinţilor noştri. Am dărâmat câte am putut din ele. Am fost golan de Piaţa Universităţii, am răguşit cântând şi scandând. Pe 13 iunie 1990, am văzut, la Arhitectură, un zid compus din aşa-zişi muncitori de la IMGB. Aveau mâneci scurte şi pantofi tip Ministerul de Interne, cu găurele. Mi s-a vârât un pumn uriaş sub nas şi mi-a fost sfâşiată, jalnică metaforă textilă, cămaşa hawaiană de la tata, pe care o purtam cu mândrie.

Scârbit de zidurile roşii ale lui Iliescu şi de admiratorii lui, m-am lăsat de militantism civic. Am schimbat armele şi am trecut la ironie: m-am culcat cu ziarista plătită de exponenţii vechiului regim, nişte securişti împuţiţi, să-l defăimeze pe tata.

Apoi m-am luat cu alte probleme, poate mai importante.

Cred că am obosit puţin, în pofida faptului că am o energie uluitoare pentru patruzeci şi treaba mea de ani, care, oricum, nu se compară cu vârsta lui Roger Waters, care luna viitoare devine septuagenar şi treaba lui. Cad mereu, dar mă adun de pe jos şi mă ridic. E bine să te ridici imediat cum te doboară viaţa, chit că vei uita mereu că vei mai cădea şi cât de greu e să faci pe Sisif.

Acum construiesc propriul meu zid. E unul de apărare a bulei de fericire în care trăiesc. O simt atât de fragilă, balon de săpun înaintea oricui şi-ar umfla fălcile, încât simt nevoia s-o protejez cu orice preţ. Şi atunci, ridic un zid. Cărămizile sunt grele şi îmi rănesc mâinile. Unele pică. Le iau de pe jos sfărâmate şi le adaug la zid, alături de cele ale părinţilor mei biologici şi de cele ale formaţiei Pink Floyd, părinţii mei spirituali.

Aveţi grijă de acest vis, murmură altundeva Waters. Pentru că e sănătos să îţi asculţi părinţii, eu am grijă de visul meu de a face un zid, care nu e mare, nu e înfiorător şi nu ascunde decât dragostea mea.