VIDEO Depeche Mode: băieţii care au grăbit moda
0
În 1981, nişte băieţi şi sintetizatoarele lor fermecate băteau la porţile celebrităţii. Aproape 12 ani mai târziu, trupa acelor băieţi era sinonimă cu istoria unui gen muzical: genul „Depeche Mode“
Era imposibil ca piesa asta să nu aibă succes. În februarie 1981, când „I Just Can’t Get Enough“ a fost lansată, muzica de larg consum, cea făcând parte din ceea ce britanicii numesc „popular culture“, era în plină regrupare. Taifunul punk trecuse, deschizând în urma sa o altă definiţie a revoltei prin muzică, dar şi lăsând schelete pe care aveau să se construiască majoritatea curentelor muzicale ale anilor 1980: post punk, new wave sau goth. Bun, veţi spune, ce legătură are piesa asta dansantă, care le-a deschis drumul celor de la Depeche Mode către celebritatea mondială de astăzi, cu chitara, strigătul şi revolta tinerilor furioşi, cu cercei în nas şi părul colorat strident?
Ei bine, are. Când „I Just Can’t Get Enough“ a fost aruncată pe piaţă de trupa formată în Basildon, Essex, nişa, cum ar spune corporatiştii de astăzi, era goală. O întreagă categorie muzicală aştepta un astfel de produs. Marea Britanie intrase în epoca „Margaret Thatcher“, cea a reformelor economice dure, a revoltelor de stradă şi a sărăciei. Imaginaţi-vă blocurile gri din oraşele industriale engleze, ploaia continuă, poluarea excesivă din acei ani, lipindu-se de toţi şi de toate. Toate acoperite de ritmul ăsta galopant, ce nu te lăsa să te aşezi pe scaun.
La 32 de ani de la acel moment, muzicienii de la Depeche Mode sunt în continuare pe o nişă, dar nu una găsită goală, ci pe una inventată de ei. Au vândut, între timp, zeci de milioane de albume, au avut încasări record din turnee, au primit toate premiile muzicale posibile. Şi continuă. Anul acesta vor lansa cel de-al 13-lea album, urmat de un turneu ce va avea escală şi la Bucureşti, în 15 mai. Ce alt exemplu mai bun despre istoria şi influenţa muzicală şi chiar sociologică a acestei trupe, decât revenirea într-o ţară în care, la începutul anilor 1990, ascultătorii de muzică se împărţeau în două categorii, aflate în conflict cultural: „rockerii“ şi „depeşarii“?
Primul album
Categorisit brutal, modul de percepţie al sintetizatorului în anii 1970 s-a situat la doi poli complet opuşi. Dat fiind preţul prohibitiv (pentru ceva abia inventat), instrumentul electronic cu clape apărea în concerte mai ales ca bază tehnică a muzicienilor împliniţi, cei care se revendicau din tradiţia „exersezi 10 ore pe zi pentru a putea cânta bine, peste 15 ani“. Vizionaţi orice concert Emerson, Lake & Palmer şi veţi avea demonstraţia. Zeci de game şi de note pe minut, îndemânare, virtuozitate, toate însoţite de o sticlă de vin, aşezată ostentativ lângă claviatură, pe post de decor. Că aşa le stătea bine muzicienilor.
Când muzica trupei Kraftwerk a sosit în Anglia, efectul pe care aceasta l-a avut asupra tinerilor muzicieni aspiranţi este probabil să fi fost asemănător celui produs de prima aselenizare, asupra nevestelor cosmonauţilor trimişi în spaţiu. Ce uşurare, se putea deci şi aşa... Câteva note, fără game pretenţioase, cu ritmuri produse nu de bateria clasică, ci de alte produse electronice, totul pus pe voci robotice. Revoluţia electronică stătea să înceapă, iar tinerii muzicieni primiseră cele două pretexte necesare: punkul îi învăţase că nu contează cât de bine ştii să cânţi, ci atitudinea cu care o faci, iar muzica electronică germană le arătase calea viitorului.
Acesta este contextul în care a apărut trupa Depeche Mode. Numele însuşi e dovada crezului artistic al trupei, cel de a grăbi moda, de a o inventa, în loc să aştepţi să vină la tine. Iar moda nu a aşteptat prea mult să fie curtată. Primele piese, înregistrate ca demo-uri, au atras imediat atenţia producătorilor britanici. Aşa se face că, într-un contrast evident cu soarta majorităţii trupelor, care aşteaptă ani buni înainte de a semna primul contract, cei de la Depeche Mode se găseau în situaţia de a fi ademeniţi de mai mulţi producători, „cu bani, haine, oferte, tot ce-ţi puteai dori“, înainte chiar să fi înregistrat primul album.
Iar rezultatul final nu a dezamăgit: „Speak & Spell“, albumul de debut, a intrat direct pe locul 10 în topul muzical din Marea Britanie. Entuziasmul criticilor a fost unul moderat. Cel al fanilor însă, a fost unul nedisimulat. Trupa pe care o aşteptaseră sosise.
Permutările şi redefinirea unui stil
În noiembrie 1981, în timpul turneului de promovare a primului album, Depeche Mode avea să treacă printr-o schimbare cu efecte enorme asupra destinului trupei. Vince Clarke, membru fondator, şi-a anunţat plecarea. Martin Gore a fost transformat, peste noapte, în compozitor, iar Alan Wilder a sosit în locul celui plecat. Schimbările aveau să se simtă chiar de la următoarele două albume: „Construction Time Again“ şi „Some Great Reward“.
Tematica pieselor a suferit brusc o schimbare totală. Versurile ce cochetau sensibil cu critica politică s-au transformat în exerciţii despre subiecte neabordate până atunci în muzica electronică: sexul bazat pe relaţii de putere („Master and Servant“), adulter („Lie to Me“) sau justiţie divină („Blasphemous Rumours“). În acelaşi timp, muzical, trupa avea să avanseze pe terenuri nexploatate.
Ceva ciudat se întâmpla cu producţiile muzicale Depeche Mode, lucru nemaiauzit până atunci: tonul era unul întunecat, grav şi meditativ, contrabalansat cu ritmuri de dans. Construcţia avea să fie completată în 1986, cu lansarea albumului „Some Great Reward“. Depeche Mode se îndepărta de „popul industrial“, ce marcase debutul carierei şi primul val de celebritate, spre un stil muzical bazat pe ritmuri complicate şi construcţii „atmosferice“. Poate cel mai bun exemplu al perioadei este „A Question of Time“, brăzdată de versurile pesimiste ale lui Gore. Aceeaşi piesă avea să marcheze debutul uneia dintre cele mai durabile relaţii profesionale din industria muzicală contemporană: cea dintre Depeche Mode şi regizorul Anton Corbijn. Şi astăzi, cineastul olandez este preferatul trupei, regizând nu mai puţin de 19 videoclipuri Depeche Mode.
Prima etapă Depeche Mode avea să se încheie cu albumul „Music for the Masses“. Era pentru prima oară când trupa renunţa la tehnicile de sampling, caracteristice primelor albume, şi aborda un stil bazat pe experimentarea cu ajutorul sintetizatoarelor. Rezultatul poate fi auzit în „Strangelove“, „Never Let Me Down Again“ sau „Behind the Wheel“, devenite clasice astăzi.
Turneul mondial organizat avea să fie dovada perfectă a celebrităţii atinse. În 1988, trupa cânta în Berlinul de Est, Cehoslovacia şi Ungaria, tărâmuri neatinse până atunci de majoritatea muzicienilor. Iar punctul culminant al turneului, concertul din 18 iunie 1988, din Pasadena, California, avea să înregistreze o prezenţă record de 60.453 de spectatori. ;
Îmi amintesc că am mers să-i văd live, la concertul din «Giants Stadium». Au spart toate recordurile la vânzări de materiale promoţionale. I-au depăşit pe Bon Jovi, U2, pe toţi! Trupa Depeche Mode era cea mai mare!
Flood, producător musical
Cum se vând biletele
Dacă nu v-aţi grăbit până acum să cumpăraţi bilete pentru concertul Depeche Mode, ar cam fi cazul să o faceţi. Biletele repartizate sectorului din faţa scenei sunt deja epuizate. În plus, şi cele de la Gazon B (135 de lei) şi locurile de pe scaune, de Categoria VII (435 de lei) sunt aproape sold out. Restul biletelor sunt disponibile la preţuri cuprinse între 145 şi 320 de lei. Capacitatea totală a „Arenei Naţionale“ este de 55.200 de locuri.
Aşteptarea de o viaţă
Pe 23 iunie 2006, Depeche Mode punea România pe harta marilor trupe aflate în turneu de promovare. Într-o zi toridă de vară, în faţa a peste 50.000 de spectatori prezenţi pe vechiul „23 August“, trupa britanică fermecat audienţa printr-un playlist de 19 piese, cu un spectacol de lumini fascinant şi cu o sonorizare impecabilă. Una dintre cronici începea aşa: „Dacă întrebi pe cineva dintre cei care au stat în primele rânduri cum a fost la concertul Depeche de aseară, îţi asumi riscul să îl auzi vorbind cinci ore sau... s-ar putea să ai surpriza să nu primeşti niciun sunet drept răspuns“. Drept recompensă pentru concertul trupei, spectatorii români au confecţionat un cearşaf uriaş, purtat pe braţele celor prezenţi în stadion, pe care scria: „A lifetime waiting for this night“ (n.r. – „O aşteptare de o viaţă pentru seara aceasta“).
Celebritatea mondială şi neajunsurile acesteia
În vara lui 1989, băieţii de la Depeche Mode au intrat în studio, la Milano, însoţiţi de Flood, un soi de guru în zona producţiilor electronice. Rezultatul sesiunilor a fost „Personal Jesus“. Imediat după înregistrarea piesei, în presa britanică au apărut anunţuri, sub forma unei întrebări către cititori: „Vrei să-ţi cunoşti propriul Iisus?“, însoţite de un număr de telefon. Cei care sunau la numărul respectiv puteau asculta melodia în premieră. Cu aşa o campanie de promovare, nu e de mirare succesul fulminant al piesei, la momentul lansării oficiale.
În următorii doi ani, fanii Depeche Mode nu au fost lăsaţi să respire. La fiecare două-trei luni, un nou single era scos pe piaţă, într-un veritabil tur de forţă ce avea să promoveze cel mai de succes produs Depeche Mode: albumul „Violator“. Au urmat, pe rând, „Enjoy the Silence“, „Policy of Truth“ şi „World in My Eyes“. Vă spun ceva aceste nume? Probabil că nu, pentru cei născuţi la finalul decadei 1980 sau după Revoluţie. Toţi ceilalţi ştiu însă că nu exista chef, bloc sau discotecă din care să nu se audă, la un moment dat, albumul Depeche Mode, cu volumul la maxim. Casetele „Violator“ invadaseră pieţele din România post-comunistă, aşezate pe cartuşe cu ţigări şi blugi turceşti. Trupa Depeche Mode se transformase în „isteria Depeche Mode“.
Trupa Depeche Mode, la mijlocul anilor 1980, în plin avânt creativ şi comercial FOTO: REUTERS
Turneul mondial ce a urmat a oficializat definitiv intrarea trupei în istoria muzicii pop. Înaintea concertului de la „Giants Stadium“, din New Jersey, 42.000 de bilete au fost vândute în patru ore, iar la concertul organizat la „Dodger Stadium“, din Los Angeles, alte 48.000 de tichete erau epuizate în jumătate de oră. Şi nici măcar nu existau internetul şi vânzarea online. Adevărata dovadă a haosului comercial a fost însă sesiunea de autografe organizată, în 1990, într-o clădire din Los Angeles. La aceasta şi-au făcut apariţia 20.000 de fani, iar festivitatea s-a transformat într-o adevărată revoltă, terminată cu oameni călcaţi în picioare şi persoane rănite. America trăia apogeul fenomenului Depeche Mode.
Regruparea trupei, după explozia comercială „Violator“, a avut loc în ianuarie 1992, la Madrid. Dave Gahan dorea ca noul album să fie mai în pas cu timpurile: în America, stilul grunge, având ca etalon trupa Nirvana, cucerea noua generaţie de rebeli, iar cei de la Depeche Mode nu voiau să piardă legătura cu moda. Noul album „Songs of Faith and Devotion“ este şi astăzi considerat cel mai atipic produs al trupei.
Droguri şi instabilitate mentală
Ritmurile programate pe calculator au fost înlocuite cu cele produse de tobe autentice, chitara are un rol proeminent, setată pe «distors», cum se practica în America. Albumul conţine mult pian clasic, influenţe gospel şi aranjamente orchestrale, iar vocea lui Gahan încearcă să o emuleze, pe alocuri, pe cea a lui Kurt Cobain.
Turneul ce a urmat avea să încheie cea mai de succes perioadă a trupei. Programul infernal, întins pe mai bine de 14 luni şi cu un total de 159 de concerte, l-a transformat pe Gahan în dependent de heroină. Alan Wilder, supranumit „Inginerul“ şi considerat de mulţi creierul din spatele sunetului Depeche Mode, avea să renunţe la ultimele luni din turneu, invocând „instabilitate mentală“.
La finalul concertelor, Wilder trimitea o scrisoare prin care anunţa retragerea definitivă din trupă. Era pentru prima oară când, de la debutul trupei, Depeche Mode părea într-un impas fără ieşire. Majoritatea fanilor şi a criticilor de muzică se temeau chiar că trupa va anunţa separarea pe termen nelimitat. ;
Muzica după reţetă
În următorii ani, destinul trupei Depeche Mode a stat mai mult în umbră. Dave Gahan a încercat fără prea mult spor să renunţe la dependenţa de droguri. S-au organizat sesiuni pentru înregistrarea unui nou album, dar fără succes. Chimia trupei dispăruse. „Ultra“ a apărut abia în aprilie 1997, la finalul vindecării lui Gahan, printr-un ordin judecătoresc. Aşteptat cu sufletul la gură după seria din ultimul deceniu, „Ultra“ a dezamăgit uşor, continuând totuşi să scoată câteva piese de succes. De la acel moment, muzicienii trupei Depeche Mode au continuat mersul drept prin nişa deschisă tot de ei, odată cu primul album, din 1981. „Exciter“ (2001), „Playing the Angel“ (2005) şi „Sounds of the Universe“ (2009) sunt tot atâtea modalităţi de a demonstra, fără dubiu, că trupa britanică este perfect stăpână pe reţea brevetată. Albumele nu mai au simţul experimentării, caracteristic produselor din anii 1980, nici intuiţia revoluţiei muzicale, din perioada „Violator“, însă turneele ce le însoţesc bat recorduri de încasări şi câştigă noi generaţii de fani înfocaţi. Imaginaţi-vă răspunsul la următoarea întrebare: câte piese pop cunoaşteţi, făcute în ultimii 20 ani, care să aibă efectul dansant al hitului „World in My Eyes“? Anul acesta, Depeche Mode va lansa al 13-lea album, experimentalul „Delta“. Ciudat acest verb, „a experimenta“, pentru o trupă cu vechime de 32 de ani şi într-o industrie în care succesul este perfect sinonim cu banii.
Se încarcă comentariile...
