Nu vă spune probabil nimic numele lui Asaf Avidan, 34 de ani, poate doar dacă v-aş fredona melodia care a făcut înconjurul lumii  „Reckoning Song“ (One day)” (video) cu ajutorul unui remix realizat de un alt necunoscut maselor. Lui Asaf i se mai spune şi „îngerul răguşit”, vine din Israel şi s-a „supus” singur unui regim de dezintoxicare, unde muzica are efecte terapeutice, după o poveste de dragoste cu un final de istorisit nepoţilor: răni deschise care invită la reconstrucţii. Asaf nu e nici primul şi nici ultimul artist pentru care eşecul în amor i-a născut versuri, melodii şi...o carieră furtunoasă.

„L-am cunoscut” pe Asaf ca toată lumea după remix-ul ajuns celebru, apoi am început să-i descos muzica. Într-un interviu acordat celor de la HotNews, Asaf spunea că nu se aştepta la succesul internaţional pe care l-a avut piesa „Reckoning Song“ (One day). „Această piesă a fost ultima înregistrată şi nici nu trebuia să fie pe album, dar ne-am răzgândit în ultima secundă“, declara artistul.

Ce cântă el e pentru doamne şi domnişoare, s-a simţit şi la concertul pe care l-a susţinut în România, pe domeniul fantastic de la Mogoşoaia, în cadrul evenimentului-concept WonderDay. Primul de tipul acesta, festivalul de duminică, 29 iunie, a fost un fel de carte coborâtă din biblioteca lui C.S Lewis, care te poartă într-o poveste de vară colorată, cu zâne şi zâni pe picioroange, cu îngheţată veselă, cu apus pe lac, cu istoria Brâncovenilor în palatul care veghează întregul ţinut. Nu e o romanţă, nu e nici basm, a fost un WonderDay, la câţiva kilometri de Bucureşti, acolo unde se pregătea de concert un nume mult mai sonor pentru publicul românesc: Billy Idol. Dar capitala asta despre care mulţi se plâng are duminicile ei senine şi semeţe, iar asta a fost una dintre ele.

Terapie prin muzică

Am ajuns târziu la eveniment, atunci când lumea deja făcuse ce era de făcut, ascultase ce era de ascultat, şi acum aştepta întinsă pe iarbă bucuria de final. În jurul orei 22.15 a urcat pe scenă acest tip slăbuţ, cu chitara atârnată de gât, cu frizură de skinhead din Bristol, cu bretele negre şi braţe lungi, şi a început să-şi unduiască vocea. Într-un mod unic, pe care nu l-am mai auzit vreodată live la niciun artist. A trecut de la folk american voios şi gospel motivaţional la trip pop cu electro şi muzică pentru suflete cicatrizate, dar sincere. Aşa cântă Asaf sau cel puţin aşa pare să cânte: cu inimă, din inimă, pentru inimi. Nu-i de mirare că sexul masculin nu-i este chiar cel mai mare fan, dar domnişoarele i-au simţit show-ul artistului israelian.

Oricât de multe lacrimi ar reuşi să smulgă cu baladele sale, cine i-a ascultat muzica ştie deja că povestea de dragoste nu mai e doar o poveste, ci a devenit un catalist pentru succesul lui şi un spectacol în toată regula. Asaf a cântat acustic, singur, doar el şi chitara lui. Şi o muzicuţă, şi tobe, şi o mini-orgă, şi un laptop pentru partea de electro. De fapt, a făcut o demonstraţie de băiat talentat într-ale muzicii. Nu o să vă povestesc acum ce-a vrut să spună poetul, îi lăsam pe elevii care dau BAC-ul să o facă. Artistul poate deveni o legendă, e comparat cu celebrii Bob Dylan sau Janis Joplin, dar are o gigantă amprentă personală.

Mă aşteptam să fie ceva mai „timid” pe scenă, mai retras, însă s-a deschis publicului încă de la început. A povestit despre originile lui din România - bunicii lui sunt români imigranţi în Israel, despre povestea de dragoste care s-a transformat în poveste de muzică, despre bărbaţii care mint - fără excepţie. Au fost: lirism, mângâieri cu note muzicale şi zâmbete liniştite.

Meet and greet

N-am plecat acasă fără să ne amintim că timpul e cel mai mare clişeu, cel mai bun prieten şi, totodată, cel mai periculos duşman. Mulţimea de la festival a devorat hit-ul „One Day“, aşa cum era de aşteptat. S-au aruncat baloane colorate supradimensionate, s-a cântat din toţi plămânii - ca la orice concert unde publicul se identifică cu povestea melodiei, s-a evocat că tinereţea-i efemeră şi că n-ar trebui irosită... pe tineri (vorba dramaturgului irlandez George Bernard Shaw).    

La final de duminică, Mogoşoaia a rămas în aplauzele publicului, sub un cer stelar, în timp ce câţiva norocoşi s-au dus să dea mâna cu Asaf. Aşa am avut ocazia să-l întâlnesc pe artist şi să schimbăm două vorbe despre concert, despre Bucureşti şi despre muzica lui, în general.

Ne-a spus că un astfel de concert acustic - ca cel din România - este mai degrabă destinat unui public care stă pe scaune, cel mai probabil, într-o sală. De data asta, însă, Asaf a încercat ceva insolit chiar şi pentru el, şi i-a ieşit la fel de intim, de bine şi de apropiat de oameni.

Deşi nu sunt mulţi cei care-i ştiu muzica artistului din Israel, vă invit sincer la o audiţie pentru un compus de sunete aparte, unele triste, altele înălţătoare, dar cu siguranţă armonioase, inedite şi cu inflexiuni devastatoare. Probabil că nu degeaba Asaf Avidan a fost nominalizat la „World Music Awards“ alături de nume grele precum David Bowie, John Legend, Paul McCartney, Robbie Williams sau Sting.  

Despre Asaf Avidan

S-a născut în Ierusalim, şi-a petrecut patru ani din copilărie în Jamaica alături de părinţii lui care erau diplomaţi detaşaţi la Ministerul de Externe israelian, şi a trăit în Tel Aviv, imediat după absolvirea studiilor, acolo unde lucra ca desenator.

După opt ani de activitate muzicală şi trei albume de studio ( „The Reckoning“ în 2008, „Poor Boy“ / „Lucky Man“ în 2009 şi „Through the Gale“ în 2010)  înregistrate alături de trupa „The Mojos“, solistul a pornit singur pe un nou drum, lansând un proiect acustic fulminant, care s-a cocoţat rapid în topurile internaţionale.

Asaf a declarat în multe interviuri că muzica transcende graniţele geografice, aşa cum transcende şi raţiunea rece. Deşi are bunici din România, artistul recunoaşte că nu ştie prea multe despre ţara noastră şi nici timp să se cunoască mai bine nu a avut, în acest turneu din 2014.

Muzica lui este inspirată în principal din povestea de dragoste care i-a stat la bază. Nu abordează alte teme în cântecele de până acum, pe alocuri se aminteşte şi de divinitate sau de moarte, dar mai degrabă vag şi în contextul iubirii. Altfel, m-aş fi aşteptat ca, venit dintr-o ţară aflată constant în conflict, să regăsesc în repertoriul lui şi referinţe ceva mai geopolitice, o muzică de protest sau versuri care să îndemne la schimbare şi la pace, însă nu se întâmplă asta. Nimic nu hrăneşte nişte suflete lihnite mai bine decât dragostea.