Tudor Chirilă: „«Nu-i treaba mea» este sloganul de ţară al României. Tare mi-e frică însă că vom ieşi din pandemie fără nicio lecţie învăţată“ VIDEO
0
Cântăreţul Tudor Chirilă a lansat „un cântec de izolare“ intitulat „E şi treaba mea“ şi a vorbit, într-o scrisoare adresată fanilor lui, despre viaţa în izolare şi noua relaţie a statului român cu cetăţenii săi.
Tudor Chirilă a lansat „un cântec de izolare“ denumit „E şi treaba mea“, cu muzica şi versurile compuse de artist. Videoclipul piesei este realizat cu filmuleţe trimise de fani, după ce artistul a făcut un „casting“ online.
„Înainte de izolare aveam scris acest cântec într-o formă simplă - chitară şi voce. Apoi m-am întâlnit cu Prepe, colegul meu de la bas din Vama, şi am lucrat o primă versiune. După care a venit izolarea şi primele două săptămâni am fost descumpănit. Când mi-am revenit un pic, am reascultat şi am încercat să fac o baladă de dragoste, dar nu mi-a ieşit decât în măsura în care ne gândim la dragostea de oameni. Lecţia pe care o învăţ zilele astea este că nu merge la nesfârşit pe cont propriu, că solidaritatea e necesară cumva ca formă de luptă cu tot ce ne ţine în loc ca societate“, a explicat Tudor Chirilă despre noua piesă.
Chirilă, scrisoare din izolare către fanii săi
Într-o scrisoare lungă adresată celor care s-au abonat la newsletter-ul său şi au primit noua piesă, Tudor Chirilă a vorbit despre viaţa în izolare şi a explicat de ce nu a simţit nevoia să fie mai activ în mediul online. Artistul a mărturisit că nu-i este deloc uşor să se adapteze situaţiei, însă are multe de învăţat.
„Până la urmă e o situaţie fără precedent care ne ţine în case de mai bine de o lună. Nu e uşor. Paradoxal, nu am simţit nevoia să mă conectez cu lumea. Conturile mele de social media nu sunt foarte active, nu simt nevoia să ofer lumii conţinut de apartament, nici să mimez o stare de graţie de parcă tot ce-mi lipsea în viaţă era arestul la domiciliu.
În actorie ni se spune mereu să folosim starea zero când lucrăm la un personaj şi când interacţionăm cu colegii. Ca să descoperim mecanica relaţiei. Adică să venim în scenă fără prejudecăţi, fără bagaj, fără gânduri preambalate despre cum ar trebui să fie rolul/personajul. Starea zero e un soi de gol de tine, te goleşti ca să poţi încasa de la partener şi să poţi clădi pe un teren viran. Aşa şi cu perioada asta fără precedent. Nu ţin să arăt lumii nimic. Mi-a fost greu şi să-i încurajez pe alţii că, na, şi eu am nevoie de încurajare. Nu am simţit nevoia să-mi sun prietenii, şpriţurile pe Skype sau Zoom mi se par oribile, o călătorie cu căruţa pe un drum desfundat. E adevărat că universul casei mele este vesel şi asta nu mi se datorează mie. Nu prea am timp să filosofez asupra contextului pentru că am multe lucruri de făcut. Am trei joburi o dată. În casă la mine, da. Ştiu că mulţi sunteţi familiari cu situaţia. Mai e şi chestia asta că eu sunt de modă veche şi nu cred că familia sau casa tre' să devină neapărat o sursă de conţinut pe reţelele sociale.
Cu toate astea, învăţ din experienţa asta şi dacă nu vreau. Cred că primul lucru pe care l-am învăţat în raport cu meseriile mele este că experienţa directă, nemijlocită, între artist şi spectator nu poate fi înlocuită prea curând. Oricât am visa la inteligenţa artificială ca înlocuitor al tuturor lucrurilor cred că va mai dura până când se va fabrica aură. Un om intră într-o cameră şi aduce cu sine umbra. Se lasă tăcerea, este o energie ciudată, ceilalţi o simt. Cărăm cu noi energie, vrem sau nu, şi cred că nicăieri nu se poate simţi asta mai bine decât în teatru. Teatrul este viu pentru că publicul se schimbă, nicio seară nu seamănă cu alta, iar sălile pline dau aripi actorilor. La fel cum există săli pline cu energie ciudată. Jocul ăsta al schimburilor de aură nu poate fi încă replicat. (...)
În izolare am mai învăţat cât de bine e să înveţi. Sunt recunoscător că am ajuns bărbat în toată firea şi pofta asta nu m-a părăsit. (...)
„Singura noastră şansă este izolarea“
Artistul a vorbit şi despre noua relaţie a cetăţeanului cu statul, care a devenit „atotputernic“ peste noapte, despre măsurile drastice luate de autorităţi pentru a limita răspândirea coronavirusului şi a explicat cum „am permis accesul la putere unor analfabeţi controlabili care decid în numele nostru şi cheltuie banii noştri“.
Într-o notă mai serioasă, dar nu dramatică, pentru noi va fi destul de greu. Sălile de teatru şi de concerte se vor deschide ultimele şi lumea va fi circumspectă. Nu ştim când vom reveni pe scenă. Cine ar fi crezut? Sau cine ar fi crezut că majoritatea populaţiei se va conforma unor măsuri privative de drepturile individuale după care am tânjit atâţia ani în comunism. Şi uite cum la treizeci de ani de la căderea comunismului n-avem voie să ne adunăm în grupuri mai mari de trei persoane şi ieşim din casă cu adeverinţă. Doar că vina acestor măsuri atât de drastice (similare cu alte ţări) nu o mai poartă Ceauşescu. În cazul nostru nu era nimic altceva de făcut. M-am îngrozit citind raportul pe 2019 al Comisiei Europene despre sistemul nostru de sănătate. M-am şi amuzat văzând o definiţie delicioasă pentru şpagă: plăţi informale. Vă recomand să citiţi raportul. Veţi înţelege, fără îndoială, că singura noastră şansă este izolarea. Nu vrei să ai de-a face cu un sistem de sănătate aflat în colaps. Documentul este lipsit de speranţă.
Peste noapte relaţia individ - stat s-a schimbat. Cetăţenii care, pe bună dreptate, erau sătui de incapacitatea statului de a se reforma şi de a-şi onora partea lui de contract social, dau buzna acum să îşi salveze afacerea sau să apeleze la orice fel de ajutor, fie că e indemnizaţie de drepturi de autor, şomaj tehnic, amânare de plată, credite cu dobândă zero etc. Trebuie să recunoaştem că e o ironie. Însă nu avem cum să nu ne întrebăm cum va arăta relaţia noastră cu un stat care peste noapte devine atotputernic şi are în mână nişte pârghii periculoase (România a fost printre puţinele ţări care a suspendat temporar aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Pe scurt, dacă statul îţi încalcă în această perioadă vreun drept sau comite un abuz în relaţia cu tine nu prea mai poţi să te duci la CEDO în caz că ai pierdut vreun proces. Toţi cei care acum ceva vreme condamnau imixtiunea giganţilor digitali ca Google şi Facebook în viaţa privată sau în gestiunea unor drepturi inalienabile, sunt nevoiţi azi să accepte o intervenţie brutală a statului în zona liberă a drepturilor individuale garantate constituţional.
Mulţi spun că frica şi panica ne-au adus aici. Alţii că era inevitabil şi că nu prea aveam alternativă, mai ales dacă vrem să protejăm categorii mai sensibile de populaţie. S-a ajuns la dezbateri furibunde pe tema „selecţiei naturale“. Se reactivează discursuri naţionaliste, oportunism demagogic, se alimentează teorii ale conspiraţiei, raţiunea pare să ajungă mereu în planul doi căci factorul emoţional prevalează - situaţia este fără precedent. Ideea e că frica paralizează. Noi ar trebui să ne mai uităm o dată în urmă. Cum am ajuns să avem unul din cele mai slabe sisteme de sănătate din Europa? Cum am ajuns cu un sistem de educaţie la pământ? Cum am ajuns să fim incapabili să construim orice când Primăria Bucureştiului are buget de peste 1 miliard de euro anual? Primul răspuns este că politicienii sunt de vină, fosta securitate a lui Ceauşescu care s-a repliat şi a creat un sistem în care politicenii sunt controlaţi apoi ei controlează la rândul lor şi totul se transformă în reţeaua statului mafiot, ăla care fură banii cetăţenilor şi îi privează de serviciile şi infrastructura de care ei ar trebui să se bucure în schimbul taxelor plătite. Simplu, nu? Dar noi, noi unde am fost în toată perioada asta? În toţi ăştia treizeci de ani unde am fost de am permis accesul la putere unor analfabeţi controlabili care decid în numele nostru şi cheltuie banii noştri. Păi şi aici răspunsul e simplu: ne-am văzut de treaba noastră, văzând capitalismul ca o junglă unde dacă dai din coate pe culoarul tău şi nu te uiţi în jur reuşeşti.
„Nu-i treaba mea e sloganul de ţară al României“
Aşa am ajuns să nu ne pese de lucrurile pe care ar trebui să le avem în comun. Aşa am ajuns să parcăm pe trecerile de pietoni, pe trotuare, fără să lăsăm spaţii pentru câte un cărucior, aşa am ajuns să stăm cu mâna întinsă pe geam, palmând cinci lei la intrarea în spitale, pentru ca ulterior să scoatem plicul şi, cu nonşalanţă sau dexteritate, să-l lăsăm pe masă sau să-l înfundăm într-un buzunar, după caz. Aşa am ajuns să contribuim la fondul clasei cu sume mari ca să nu rămână odrasla fără educaţia unei învăţătoare care confundă ministerul cu părinţii pentru că e mai confortabil aşa.
Tot aşa am ajuns să tăcem în faţa abuzurilor sau să ne uităm în altă parte pentru că am fost învăţaţi că e mai productiv să ne vedem de treaba noastră. Nu-i treaba mea este sloganul de ţară al României, iar dacă e ceva de învăţat din pandemia asta, e că propoziţia asta, nu e treaba mea, e un eşec. Poate pe vremea fanarioţilor a avut oarecare sens, a fost expresia unei forme de supravieţuire, dar în 2020 ea ne pune în faţa unui adevăr de necontestat. Orice sistem politic va profita de lipsa de solidaritate a cetăţenilor şi de lipsa lor de educaţie civică. Egoismul social e falimentar. Poţi fi capitalist şi te poţi preocupa de ce se întâmplă în jurul tău. Există societăţi care demonstrează asta. Tare mi-e frică însă că vom ieşi din această pandemie fără nicio lecţie învăţată, gata s-o luăm de la capăt de unde am rămas, chiar dacă lumea nu va mai fi la fel. Dar dacă măcar ne vom gândi un pic la ideea de solidaritate şi atenţie socială, dacă vom face efortul să parcăm nu unde avem treabă, ci unde se poate faţă de locul unde avem treabă cu riscul uriaş de a merge 500 de metri pe jos poate mai avem o şansă ca societate.
(...)
Se încarcă comentariile...
