„The Dark Side of the Moon“ – primul meu şoc muzical

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
The Dark Side of The Moon

Nu am scris niciodată despre Pink Floyd, la fel cum o bună perioadă nu am îndrăznit să abordez muzical vreun titlu din repertoriul acestei trupe, deşi în privinţa altor preferaţi am avut mai mult curaj.

Au mai venit mulţi alţi artişti în colecţia favoriţilor, pe majoritatea i-am tratat deschis, fără niciun fel de opţiune separată, însă Pink Floyd m-au făcut să-i tratez cu un plus de religiozitate, cel puţin pînă în momentul în care am renunţat total la orice fel de apucături mistice. Totul vine de la efectul pe care această trupă l-a avut într-un moment anume. După mai multe contacte fragmentare, am avut ocazia să pun mâna pe ”Dark Side of the Moon”, într-un moment în care absorbeam ca un burete orice tip de muzică bine reprezentată. Pînă atunci, la 14 ani, mi-a fost dat să trăiesc cea mai mare parte a stărilor pe care muzica le poate provoca, toate adunate în jurul bucuriei, a plăcerii auditive dar şi a emoţiilor profunde, cu o singură excepţie, simţită în premieră la audierea acestui album care e cam de aceeaşi vârstă cu mine. Am simţit teamă. Introducerea în atmosfera albumului, în muzica aceea atât de accesibilă la suprafaţă, dar atât de profundă în structura ei senzorial-emoţională, încât sigur va intra în seria operelor pe care trebuie să le revizitezi toată viaţa o dată la cel mult zece ani, aşa cum mi se întâmplă cu cartea lui J.D.Salinger, ”De veghe în lanul de secară”. La fiecare lectură se relevă noi înţelesuri, noi nuanţe, care reflectă de fapt nivelul la care am evoluat şi vârsta reală a intelectului nostru. Oricum am lua-o, după propria memorie sau după statistici, acest album rămâne cu ceva în plus faţă de celelalte, iar teama simţită de mine la prima audiere, cel puţin până în momentul asimilării sonore, confirmă unicitatea acestei opere, apărute devreme pentru majoritatea dintre noi care nu am prins chiar data lansării. Acum, la 45 de ani de atunci, albumul a fost vândut în peste 30 de milioane de exemplare, la prima sa clasare în top, la vremea lansării şi după aceea, a stat 724 de săptămâni legate, iar în ţara de origine se spunea că un cetăţean din cinci deţine o copie a discului. În context global, nu cred că au existat multe secunde în care acest album să nu fie ascultat undeva, într-un colţ de lume.

Teama provocată de necunoscutul din sunete a fost în timp înlocuită cu diverse alte stări şi concluzii care s-au derulat odată cu aprofundarea materialului. Toate generaţiile rămân cu muzica adolescenţei, tropăind pe ritmul hormonilor şi susţinând că nu există muzică mai bună, având cumva dreptate, pentru că nu există muzică mai bună în a te reprezenta decât aceea pe care începi să o alegi în funcţie de propriile gînduri şi trăiri. Dar dincolo de asta, ”Dark Side of the Moon” rămâne alegerea mai multor generaţii, în rebeliunea lor împotriva oricărui ”status quo”, pentru că te intrigă şi iţi dă curaj în dificila misiune de autodescoperire şi convingerea că e absolut normal să gândeşti cu propria minte. Dar înainte de toate ne oferă un exemplu de geniu muzical. Temele albumului se derulează ca într-un manual personalizat de psihologie, de exegeză a lumii moderne: moartea, nebunia, bogăţia, sărăcia, războiul, pacea, cu toate nuanţele de rigoare, analizate în detaliu, aproape obsesiv, în cea mai bogată şi intensă perioadă creativă a formaţiei. Albumul mai conţine elemente autobiografice, cu aluzie la naşterea lui Waters, la moartea tatălui său în al doilea război mondial, la soarta lui Syd Barrett, cândva liantul conceptual al trupei, care a sucombat din cauza unei boli psihice şi şi-a lăsat colegii în 1968, Toate sunt legate de ideea evidenţierii disfuncţionalităţii, a nebuniei şi a conflictului care pot fi atenuate în momentul în care oamenii îşi redescoperă reciproc umanitatea şi aleg empatia în pofida antipatiei. E un album mult mai puternic decât altele, de aceea e ales de mulţi oameni care-şi caută oglinda în muzică, indiferent de generaţie. ”Us and Them” e mai puternică decât alte piese care deplâng tendinţa oamenilor de a se separa în diverse părţi combatante.

Materialul este atât de bine conceput, încât ne face să ne gândim la perfecţiune şi la generozitatea de spirit care face un album să devină clasic. Şi la fel ca alte albume definitorii pentru rock în acea perioadă, a schimbat starea a milioane de oameni şi continuă să o facă nealterat, chiar dacă a produs şi efecte colaterale, în care imaginaţia unora îl dădeau drept o ascunsă coloană sonoră pentru „Vrăjitorul din Oz”. Un disc cu o moştenire nemaiîntâlnită, susţinut de o poveste cel puţin la fel de fascinantă. Departe de a fi conceput exclusiv în studio, materialul a trăit în lumea exterioară cam jumătate de an înainte de a fi înregistrat, fiind rodat în concerte în oraşe americane şi engleze, teatre, scene japoneze, astfel încât toţi cei implicaţi au ştiut direcţia în care totul se îndreaptă. În aceeaşi măsură, albumul este bântuit de fantome, cea mai prezentă fiind aceea a lui Syd Barrett. În abordarea subiectului nebuniei, care se poate manifesta la indivizi aparent întregi la cap, grupul se referă fără îndoială la unul dintre cele mai traumatizante capitole din propria istorie, acela în care un membru fondator, principal semnatar al pieselor, părăseşte grupul pe fondul excesului de psihedelice, periclitând chiar continuitatea numelui Pink Floyd. Cele patru albume care i-au urmat încă îi poartă marca sonoră. Culmea, albumul care dă semnul desprinderii totale de influenţa creativă a lui Syd Barrett este inspirat din povestea de viaţă a acestuia.

Dincolo de toate poveştile scrise sau spuse, ”Dark Side of the Moon” este o capodoperă muzicală. Puţine albume provoacă fiori atât de des şi atât de intens. Introducerea ”Speak to me”, care mi-a provocat teama adolescentină, calmul din ”Breathe”, fiecare secundă din ”Great Gig in the Sky” sau ”Us and Threm”, minutele care deschid cu ”Brain Damage” şi culminează spectaculos cu ”Eclipse”, concluzia care ne lasă pe toţi sideraţi. Conceptul albumului este deasemeni foarte solid şi durabil, în pleiada de albume-concept apărute la acea vreme. Problemele expuse rămân valabile mult după ce albumul a fost lansat iar trupa dizolvată. ”Dark Side of the Moon” a fost visul desăvârşit pentru Pink Floyd, iar pentru noi a fost albumul tuturor problemelor noastre, care impune o variantă a perfecţiunii recunoscută chiar şi de cei mai sceptici şi chiar ignoranţi ascultători. Nu ai ce să obiectezi în legătură cu acest album, poţi doar să-ţi evaluezi propria putinţă de a descifra lumea prin artă.

Prima prezentare a ideilor de pe album a avut loc la începutul lui 1972, sub titlul ”A Piece for Assorted Lunatics” şi a fost brutal întreruptă de o pană de curent, chiar în timpul piesei ”Money”. Titlul, ”The Dark Side of the Moon”, face referire la una dintre denumirile oculte ale subconştientului, poate de aceea e nevoie de un plus de curaj din partea noastră pentru a-i pătrunde toate ţesuturile. Dealtfel, Medicine Head, un alt grup britanic, a lansat un album cu acelaşi titlu în 1971, de aceea Pink Floyd au schimbat numele proiectului lor în ”Eclipse”. Medicine Head nu au avut succes cu albumul, motiv pentru care s-a revenit la ideea iniţială, cu o opţiune şi pentru prescurtarea ”The Dark Side...”. A fost primul album cu texte scrise integral de Roger Waters, tipărite pe coperta interioară a discului. Ideea de a lega toate aceste teme acut resimţite de oameni a venit după o lungă întrunire care a avut loc în bucătăria lui Nick Mason. Înregistrările s-au făcut la Abbey Road în 1972, sub producţia proprie a grupului, completată de geniul lui Alan Parsons, inginerul de sunet care la vremea aceea era plătit cu 35 de lire sterline pe săptămână. Deşi în acea perioadă în grup domina o atmosferă colegială, productivă, tensiunile dintre Waters şi Gilmour se făceau simţite în ritmul de lucru şi în rezultate. Pentru a atenua conflictul, membrii grupului l-au invitat în studio pe producătorul Chris Thomas, cu care s-a ajuns la forma finală, cu majoritatea pieselor legate între ele. Saxofonistul de pe înregistrări este Dick Parry, muzician relativ cunoscut, dar foarte potrivit stilistic şi dispus să-şi împartă rădăcinile de Cambridge cu grupul. El a rămas şi în varianta de turneu, revenind chiar şi în 1994. Pentru contribuţia la faimoasa parte vocală feminină a fost aleasă Clare Torry. Suita ”The Dark Side of the Moon” a fost reprezentată ”live” de cel puţin 385 de ori până în 1975, când a fost lăsată deoparte timp de aproape 20 de ani.

Coperta acestui album-fenomen ajuns una dintre cele mai cunoscute imagini din rock. Un triumf al simplităţii, a fost conceput de Hipgnosis şi desenat de George Hardie. Varianta finală a fost aleasă în câteva secunde de grup şi primită cu extaz de toată lumea deşi conţine două greşeli elementare, acceptate prin convenţie artistică: culoarea violet lipseşte din spectru, pentru a simplifica design-ul, iar coperta din spate arată o prismă care produce un spectru convergent, ceea ce contrazice legile fizicii. Efectul final ajută design-ul prin crearea unei continuităţi vizuale între cele două coperţi. Continuarea prezentării şi vânzării acestui album a devenit în timp un spectacol în sine, cu variante quadrofonice, de super-fidelitate, mixaje ”surround”, postere şi multe alte suveniruri ataşate la produs, variante ”live”, reeditări pe vinil, CD, dar şi Blueray, SA-CD şi alte încercări de a exploata cît mai mult din materialul original atât de consistent. O viaţă în zece piese, pe care vi le voi prezenta mai detaliat în cele ce urmează.

Pink Floyd

”SPEAK TO ME” – Bătaia unei inimi deschide suita ca o uvertură, pe un colaj care conţine sunete de pe restul albumului, plus altă emblemă de recunoaştere a acestui ”intro” care ne-a tulburat emoţiile, râsul maniacal şi interjecţiile unui manager de turneu (nu era de la Pink Floyd), poreclit Roger the Rat. Contribuţia lui, precum şi a altor participanţi la coloana sonoră, a fost înregistrată într-o sesiune în care Roger Waters ţinea cartoane cu întrebări de genul „când ai pocnit pe cineva ultima oară?” sau „ce părere ai despre moarte?” iar ceilalţi răspundeau în faţa unui microfon. Unul dintre participanţi a fost Paul McCartney, dar ulterior s-a considerat că adăugarea lui pe fonogramă ar reprezenta un risc juridic, aşa că l-au păstrat doar ca oaspete de onoare. Chiar dacă sunt listate separat, ”Speak to me” şi ”Breathe” sunt considerate ca fiind o singură piesă.

”BREATHE IN THE AIR” – acesta este titlul original, deşi piesa avut ceva probleme de numire, devenind cunoscută sub denumirea de ”Breathe”, primul cuvânt al piesei, deşi mai există o piesă Pink Floyd cu acest nume, pe coloana sonoră a filmului ”The Body”, mai degrabă o colaborare dintre Roger Waters şi Ron Geesin. Până la turneul din 1994, Floyd au cântat această piesă doar în cadrul suitei integrale. Doar Waters a mai cântat-o separat, în concertele lui din 1987 şi desigur, în turneul 2005-2006, când a prezentat albumul integral sub forma unui concert sub nume propriu.

”ON THE RUN” – Titlul reprezintă varianta lui Waters la ceea ce înseamnă paranoia, ilustrată vizual tot în ’87 prin imaginea cu omul legat de un pat şi plimbat cu o viteză crescândă pe holurile unui spital, după care decolează trecând prin uşă. Tehnica folosită în concert oferea o ciudată senzaţie de autenticitate tuturor efectelor. Piesa a fost creată pe un sintetizator VCS3, iar efectul de repetare a fost ingenios conceput de Parsons şi Waters prin folosirea unei benzi de magnetofon legate în buclă. Înainte de înregistrări, piesa era cântată în concert cu totul altfel, cu un solo de clape pe un acompaniament de chitară. O trecere rapidă prin tendinţa lor psihedelică şi o legătură cu una dintre cele mai puternice piese ale albumului.

”TIME” – Una dintre piesele cu cea mai lungă introducere, e imediat recunoscută prin cacofonia sonoră creată de mai multe alarme de ceas, înregistrate iniţial pentru un test quadrofonic folosit de EMI. La 28 de ani, Roger Waters medita deja la trecerea timpului şi la invincibila îmbătrânire, punându-şi problema rostului cu care a trecut prin viaţă. Acum, după ce ştim ce succes a urmat pentru el în toată activitatea, putem trata problema şi cu puţină ironie. Gilmour şi Wright preiau şi ei din text, însă solo-ul lui Gilmour este cel care rămâne de necomparat atât pe album cât şi în întreaga carieră a chitaristului. După finalul pesimist al piesei, revine un fragment sub titlul ”Breathe reprise”. Una dintre preferatele mele din toate timpurile.

”THE GREAT GIG IN THE SKY” – Poate cel mai seducător cântec despre moarte. Clare Torry a fost invitată la sugestia lui Alan Parsons, oferindu-ne una dintre cele mai impresionante vocalize înregistrate vreodată. Ea a tras mai multe variante, la diferite volume şi tonalităţi, înregistrarea fiind o compilaţie dintre toate acestea. Deşi a improvizat tot timpul, deci a conceput linia vocală, Clare nu a fost trecută la autori, câştigând doar pentru prestaţia vocală, 30 de lire! Nu a fost cu supărare, pentru că tot ea urma să cânte în concertele lui Waters din 1987 şi în 1990, când Floyd au cântat la Knebworth. Banii au venit mai târziu, când piesa a fost aleasă pentru o reclamă la Neurofen. Variantele de început, cunoscute ca ”The Mortality Sequence” erau mai complicate, mai neclare şi conţineau citate din Biblie şi alte fragmente literare, acompaniate de claviaturi. Pe CD, ”Great Gig...” trece direct în piesa următoare, eliminând pauza dintre feţele vinilului sau ale casetei.

”MONEY” – Poate cea mai cunoscută piesă Pink Floyd, oricum, cea mai cântată, singura piesă devenită ”hit”, scrisă în măsura de 7/4. O altă capodoperă cu rezonanţe de musique concrete, în care ritmul este iniţiat de sunetul banilor dintr-un ”slot machine”, înregistraţi printr-o altă metodă inovatoare pentru acele vremuri. Sunetul a fost înregistrat natural, apoi banda a fost tăiată şi din nou lipită astfel încât banii să sune pe ritm. Cu un sampler, această operaţiune ar fi durat câateva minute. Atunci, toată echipa a stat câateva ore pe podeaua studioului, potrivind şi lipind benzi. Referirea din text la ”Lear jets” este ironică şi îi are în vedere pe Mason şi pe Gilmour, amândoi calificaţi ca piloţi. Cel din urmă chiar şi-a format prorpia companie aviatică, pilotând şi promovându-şi propria colecţie de avioane. ”Money” a mărit numărul de difuzări ale muzicii grupului la radio, le-a extins publicul şi a schimbat cursul Pink Floyd pentru totdeauna.

”US AND THEM” – Richard Wright a scris această piesă ca o simplă temă de pian pentru ”Zabriskie Point”, cu titlul de lucru ”The Violent Sequence”. A fost cîntată o singură dată în concert înainte de înregistrări şi a durat cam 20 de minute. Pe ”Live at Pompeii”, Wright este văzut lucrând la pian această temă. Pe disc, Dick Parry intervine din nou, cu un ton mai blând de saxofon. Textul anti-război anunţă parcă intensitatea tensiunii protestatare de pe ”The Wall”. O altă piesă cântată aproape în fiecare turneu, inclusiv în perioada post-Waters.

”ANY COLOUR YOU LIKE” – O piesă instrumentală bazată pe sintetizator şi chitară, singura pe care Waters nu îşi pune semnătura de autor. Titlul vine de la reclama la prima maşină produsă în masă, Ford-ul Model T, care oferea cumpărătorilor opţiunea de a-şi alege culoarea. O subtilă trecere spre finalul suitei.

”BRAIN DAMAGE” – Este singura piesă care, cu excepţia titlului de album, conţine expresia ”The Dark Side of the Moon” şi a doua de pe disc care e susţinută vocal de Waters. Textele sunt toate scrise de el, însă vocea este în mare parte susţinută de Gilmour. Versul ”The lunatic on the grass” este luat dintr-o schiţă de piesă pregătită încă din sesiunile pentru ”Meddle”, în 1971. Ce titlu avea piesa? ”The Dark Side of the Moon”. ”Brain damage” a fost cam tot timpul cântată în concert în colaj cu ultima piesă de pe disc.

”ECLIPSE” – „Când eşti în dubiu, scrie o listă”, cam aşa ar suna metoda de lucru pe care Waters o foloseşte pe multe piese, inclusiv pe discografia solo, pentru a concepe un text. În timpul concertelor pre-album, finalul instrumental avea nevoie de o încheiere vocală, astfel au apărut ultimele cuvinte ale lucrării. Albumul se încheie cu aceeaşi bătaie de inimă cu care a început şi cu glasul portarului de la Abbey Road, Jerry Driscoll spunând ”There is no dark side of the moon – matter of fact, it’s all dark”. Oare?

”The Dark Side of the Moon” este albumul vieţii mele, la fel cum este al multor alte vieţi în care de timpuriu s-au erijat întrebările care deschid calea propriei cunoaşteri precum şi a propriei colecţii de muzică. Fiind conceput în anul naşterii mele şi lansat un an după aceea, pot spune că este un album care îmi aduce aminte de primul meu şoc muzical, de vârsta mea şi de irelevanţa cifrei care o reprezinta biologic şi îmi derulează progresiv ciclul aceloraşi perplexităţi care ne frământă şi ne arată unde am ajuns. Este discul ”nostru”, pentru că onestitatea lui şocantă i-a deranjat pe „ei”.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite