Apoi, eram prin magazinul Romarta, când discul a sărit din mapă – vai celor ce ţin deschizătura „chiloţilor” de disc spre partea pe unde se extrage acesta din mapă! - şi a căzut, chiar pe cant, direct pe pardoseala magazinului Romarta. Un ciob a sărit şi, odată cu el, s-a dus şi cea mai mare parte din primele piese de pe cele două feţe. Evident, până la căderea comunismului, albumul n-a mai fost reeditat. Una din piesele afectate, prima de pe faţa a doua, „Cei ce vor fi”, era pe versurile lui Mircea Dinescu. Astfel, vreo şase ani de zile, am potrivit cu precizie chirurgicală acul pe primul şanţ neafectat, încercând să prind cât mai mult din cele două melodii. Ca urmare, şi astăzi, pentru mine, Iris I începe cu un solo de chitară.

Nu mi-a trebuit albumul înregistrat pe casetă audio, aşa cum nici astăzi, dacă am discul de vinil, nu am nevoie de înregistrarea digitală. Acestea sunt bune doar pentru dispozitive portabile. Acasă însă, e ca şi cum ai înlocui o pictură cu o copie fidelă a acesteia, dar mai mică, doar pentru că tabloul îţi ocupă prea mult loc pe perete.

CD playerul sau aparatele pentru formate digitale sunt precum motorul capsulat al automobilului: niciun mister nu ţi se înfăţişează în întreaga sa frumuseţe. Nu poţi meşteri la ele. În schimb, pick-up-ul este o mică orchestră de angrenaje lucrând la vedere: scena rotativă a platanului, cilindrul de inox al contragreutăţii, mecanismul antiskating-ului, braţul curbat, un fel de cumpănă de fântână, şi, în fine, piciorul subţire de balerină al acului alunecând pe şleaul subţire, toate susţin o reprezentaţie pentru tine. Aproape că vezi cum se naşte vibraţia, iar mirosul unui disc extras din mapa sa de hârtie îngălbenită poate fi aşezat în galeria nostalgică a aromelor din casa bunicilor.

Un disc de vinil se ascultă cu tot corpul. Basul loveşte în coşul pieptului, cinelele ridică părul de pe braţe, căci pielea este o ureche întinsă pe tot trupul. Sunetul digital nu poate, cel puţin deocamdată, oferi acest impact. Că are înmagazinată informaţie de 32 sau 320 de kilobiţi pe secundă, este tot o comprimare. Urechea se poate declara mulţumită, însă ceva lipseşte.

Este un paradox aici, care a funcţionat şi în cazul cărţilor tipărite. Înlocuite în numele rezistenţei în faţa timpului, bătrânele tipsii întunecate s-au dovedit mai durabile decât urmaşii lor, veşnic supuşi evoluţiei. Au revenit aşadar, cu sunetul lor cald şi dinamic, însoţite de o nouă generaţie de pick-up-uri. În schimb, compact-discul dispare azi, aşa cum vor dispărea la un moment dat şi discul Blu-ray sau formatele .flac sau .ogg, înlocuite de altele mai performante şi mai rezistente, care apoi se vor casa şi ele, pentru că mereu vor fi noi şi noi suporturi. Cu cât ele vor promite mai multe, cu atât vor pieri mai repede. Discul de vinil va rămâne însă, asemenea aparatelor de fotografiat Smena cu film, pentru că livrează un mister şi o căldură pe care miile de pixeli, în ciuda clarităţii, nu le pot aduce.

Multe dintre CD-urile originale pe care le am, prezentate la vremea lor a fi veşnice şi indestructibile, acum emit, la un moment dat în timpul redării, acel piuit supărător de alarmă matinală. „Sar”, cum ar veni. S-au stricat fără motiv. Aceasta nu se întâmplă cu niciunul dintre vechile şi aparent fragilele discuri de vinil.

Bine, dar pârâiturile nu deranjează?, veţi întreba. Deloc. Fac parte din poveste. A deranjat vreodată pe cineva trosnetul focului de lemne?

 

Articolele jurnalistului şi scriitorului Adrian Georgescu pot fi citite pe www.adriangeorgescu.ro