VIDEO Muzica românească: de la şlagăr, dozator şi revoltă, la hituri internaţionale

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Secolul XXI: societatea românească, şi muzica ei, tot mai superficiale, au nesperata şansă de a fi acum în avangardă
Secolul XXI: societatea românească, şi muzica ei, tot mai superficiale, au nesperata şansă de a fi acum în avangardă

La fiecare cotitură a istoriei, muzica românilor s-a schimbat. De la romanţele din comunismul târziu la soundul actual, cu versuri – sumare - în engleză, care a cotropit topurile secolului XXI, muzica a reflectat, mai puternic decât literatura, tranziţia şi toate schimbările postrevoluţionare.

Este 14 iulie 2010: se sinucide Mădălina Manole. Moartea „fetei cu părul de foc” marchează un dublu sfârşit tragic: se încheie, acum, un destin personal dramatic, dar ia sfârşit şi un destin colectiv. În mod simbolic, fără exagerare, la acea dată se poate scrie şi certificatul de deces al muzicii uşoare româneşti, după ani grei de agonie. Gestul extrem al unei artiste ce odată a cunoscut succesul în înşelătoarea industrie a muzicii, dar care în anii 2000 trecuse într-un con de umbră, nu face decât să arate că muzica a mers la fel ca societatea românească. De la „Magistrala albastră”, la folkul „Cenaclului Flacăra” şi la odele de la „Cântarea României” în comunism, s-a trecut rapid, după 1989, la dozatorul TEC, la răzvrătire şi zvârcoliri şi s-a ajuns, azi, la un produs de export consistent, deşi dezbrăcat de limba română.

Seria publicistică realizată de "Adevărul" în colaborare cu platforma media "România de la zero" continuă cu o oprire asupra evoluţiei muzicii după revoluţie şi a felului în care punctele bornă din ultimele două decenii reflectă şi tranziţia prin care a trecut şi încă trece întreaga societate. 

Muzica, asemenea altor domenii în care am identificat rupturi semnificative, se separă în fâşii (anii 1997, 2000 şi 2011 fiind momente-cheie în ultimele două decenii), iar evoluţia ei ia o altă turnură odată cu sinuciderea Mădălinei Manole, punct în care în conflictul dintre generaţii, dintre vechi şi nou, câştigă noul. Din falia ce se cască la momentul iulie 2010 se ridică creatorii de hituri de astăzi, care nu mai au nimic de-a face cu creatorii se şlagăre de acum 20 sau 30 de ani, dar care îşi găsesc legitimitate în succesul peste graniţe, la fel cum cei care i-au fost mentori Mădălinei Manole s-au legitimat prin succesul în interiorul graniţelor.

Dacă în muzica de după 1989 există o generaţia de fractură, aceea este cea a Mădălinei Manole, răsărită la ieşirea din comunism şi intrarea în tranziţie. Muzica ei este a inadaptărilor noastre. Fireşte, excepţii se pot consemna: Loredana Groza a trecut de la „Bună seara, iubito” la „Zigazagazagaza” şi „Apapapa” a supravieţuit.  Poate şi pentru că a reuşit de fiecare dată să se reinventeze şi să prindă spiritul fiecărui deceniu.

Nu degeaba se spune că muzica, mai bine poate şi decât literatura, şi decât teatrul şi decât cinematografia, prinde epoca. Iată o mostră de DJ Boroş. Piesa „Dozatorul” făcea furori la începutul anilor `90, tocmai pentru că vorbea despre cea mai prezentă dintre realităţi:  „Hei, hei, dacă vrei/ Un pahar de suc să bei,/ Vino azi în lumea lui,  /Lumea dozatorului!/ Hei, hei, nu uita,/ Căci aici e viaţa ta!/ Că e bine sau e rău,/ Ăsta-i dozatorul tău! Hei, hei, stai aşa!/ Asta e şi ţara ta,/ Ţară plină de comori/ Şi cu mii de dozatori./ Unde noi avem o lege:/Dozatorul este rege!".

După ruptura de regim a anului 1989, în anii tranziţiei în care ritmul vieţii s-a înteţit şi românii au început să descopere formele de consumerism, muzica îşi purta încă mantia de purpură a anilor ’80. De pe margine, mai întâi timid, pe urmă din ce în ce mai agresiv, era împunsă de tot felul de neofiţi, care, an cu an, au spart zidurile şi au pătruns în cetate. Pe urmă au cucerit-o.

Ce s-a întâmplat cu “Generaţia de aur”

În epoca de aur, numită aşa de biografii partidului, s-a conturat şi o generaţie din acelaşi metal a muzicii, validată de diverse festivaluri sau de apariţiile în show-urile muzicale puse în scenă la postul public de televiziune. Nu se cânta doar despre macarale şi Partidul iubit, ci şi despre sentimentele simple, dragostea, gara noastră mică, lalelele. Cum se explică nostalgia după „Mamaia tinereţii noastre”? Dincolo de estetică, răspunsul la această întrebare începe de la vârsta depănătorilor de amintiri. Ei, depănătorii de amintiri, sunt exact generaţia care trebuie acum să spună amintiri. Rolul şi tonul sunt, aşadar, adecvate.

Marius Ţeicu, unul dintre compozitorii care au devenit cunoscuţi înainte de 1989, contrazice însă ideea apusului “generaţiei de aur”. Sigur, nu mai poate cunoaşte culmea succesului din anii ’70 sau ’80, dar este încă prizată şi iubită de public. Chiar dacă lucrurile au evoluat, iar computerul s-a inserat şi în industria muzicală în ultimii ani, marele avantaj al epocii contemporane, potrivit lui Ţeicu, este varietatea gusturilor publicului. “Cine reuşeşte să strângă în jurul lui cât mai multe gusturi şi cât mai multe categorii de vârstă, într-adevăr acela va rămâne, fie că e intepret sau compozitor”, susţine Ţeicu, ajuns, vă vine să credeţi?, la frumoasa vârstă de 67 de ani.

El nu refuză progresul tehnic, spune că recurge la computer în ce compune şi salută apariţia acestei invenţii, dar rămâne foarte ferm în a afirma: calculatorul este doar o unealtă, nu trebuie să înlocuiască talentul!  Din acest motiv face şi un apel către public şi industrie deopotrivă să discearnă între vedetele adevărate şi ceea ce el numeşte vedetele de vitrină, între cei care cântă live şi cei care tot timpul fac playback acuzând sonorizarea proastă.

Dintre cei tineri, Marius Ţeicu îi admiră pe Andrei Tudor, Marius Moga şi Adrian Despot.

“Oamenii îşi aduc aminte de marii cântăreţi pe care îi avem din muzica uşoară şi îi reascultă. Pe de altă a apărut o serie întreagă de compozitori tineri, de la muzică hip hop, la disco, dar şi muzică rock, pop-rock, pop, tineri care sunt foarte talentaţi”, aşa descrie, pe scurt, Marius Ţeicu actualul deceniu al muzicii.

Trei momente de cotitură

Mai tânărul coleg de meserie şi zodie al lui Mariu Ţeicu, Laurenţiu Duţă, (cei doi sunt amândoi născuţi – ca să vedeţi ce ţi-e şi cu zodiacul ăsta! - la începutul lunii mai), unul dintre cei trei membri ai trupei 3rei Sud Est, care la vremea ei a făcut propria revoluţie, identifică trei borne în evoluţia industriei muzicale după 1989.

Primul punct de cotitură a fost anul 1997, spune compozitorul de 37 de ani, când s-au afirmat Genius, K1, B.U.G. Mafia şi 3rei Sud Est. Atunci muzica şi-a schimbat total faţa, completează Duţă. A urmat momentul apariţiei trupei O-Zone – la începutul anilor 2000 – când o melodie în limba română a fost numărul 1 în 10-15 ţări, pe alte continente. Iar al treilea moment de cotitură a fost apariţia Innei, a Alexandrei Stan şi a lui Edward Maya, care au dus muzica pop românească peste hotare.

“Uitându-ne în jurul nostru, la vecinii noştri, Ungaria, Bulgaria, Polonia, putem vedea că suntem destul de productivi şi am exportat în ultimii şapte ani foarte multă muzică bună.  Cu muzica şi cu sportul ne putem lăuda, mai mult decât cu alte domenii”, spune Laurenţiu Duţă, apreciind firescul evoluţiei muzicii româneşti.

“Atât muzica, cât şi tehnologia evoluează, iar evoluţia nu trebuie să ne surprindă. E drept că publicul s-a schimbat, sunt alte generaţii, nu mai au răbdare, primesc foarte multe informaţii online, trec repede prin ele. Acum 10-15 ani stăteau la coadă pentru o casetă cu 3reiSudEst şi B.U.G. Mafia, acum downloadeză de pe internet. Vremurile s-au schimbat, trebuie să ţinem pasul, să înţelegem tehnologia şi muzica nouă”, conchide Laurenţiu Duţă.
 

Unde e hip-hop-ul de altădată?

Secolul XXI a început cu un puseu de infantilism. Societatea românească, şi muzica ei, tot mai superficiale, au nesperata şansă de a fi acum în avangardă.  Unde e, însă, hip-hop-ul de altădată? Unde sunt bagabonţii? Hip-hop-ul, care s-a desprins din subteran şi a crescut la umbra din spatele blocurilor a avut o aura protestară la vremea lui, acum 15 ani. Astăzi, falia din hip-hop e cea mai evidentă. Pe de o parte e hip-hop-ul cuminte, care se dă la radio, pe de altă parte e hip-hop-ul ciudăţeniilor şi experimentelor, care a rămas de nişă.

Una dintre cele mai cunoscute voci ale hip-hop-ului actual, fără a fi “mainstream”, Deliric 1 prinde cu o agrafă dosarul muzicii de cartier în felul următor: vârful de popularitate pentru "cartier" a fost la sfârşitul anilor '90, perioada în care B.U.G. Mafia era zilnic pe PRO TV cu "Ridică-mă la cer".

“Se făceau talk-show-uri cu audienţe uriaşe în care se analiza situaţia băieţilor de cartier, iar hip-hop-ul era privit ca o chestie venită de pe Marte pe care mulţi o disecau cu grijă, de frică să nu se infecteze”, îşi aminteşte Deliric 1, în vârstă de 30 de ani.

La acea vreme muzica venea într-o stare oarecum brută şi era prezentată unui public foarte larg, mai spune el. Sărind peste anii dintre 1997 şi 2013, hip-hop-ul s-a adaptat la “mainstream”  şi s-a spart în două: pe de o parte piese care ajung în FM şi sunt “amabile”, pe de altă parte “ciudăţenii extreme de nişate” pe care şi ascultătorii experimentaţi le privesc cu scepticism. Toate astea au fost posibile, crede Deliric 1, pentru că după '89 s-a dat un reset şi în muzică.

Anii diversităţii

Anul acesta, care deschide drumul spre jumătatea deceniului al treilea de după revoluţie, înseamnă, la nivel muzical, diversitate. Câte tipuri de public, atâtea tipuri de muzică, cu ceva emfază pe muzica disco şi pop.  Fiecare generaţie cu muzica şi gusturile ei, spune Laurenţiu Duţă, care crede că fiecare autor de muzică este dator să meargă până la urmă cu generaţia lui. “E cea mai mare capcană pentru compozitori să judece muzica noii generaţii, la modul că pe vremea mea muzica era mai bună”, afirmă el.

Marius Ţeicu crede că azi muzica este variată, “pe mâini bune” şi că a recuperat decalajele în raport cu Occidentul. “Dacă am un regret, acela e că nu se mai fac show-uri muzicale cu subiect, cu libret, lucruri care ar fi gustate de către marele public, dovadă ratingul pe care îl fac reluările.”

Deliric 1 rămâne, însă, cu “revoluţia” sa, se încăpăţânează să facă muzică insuficient de amabilă şi care nu are loc şi nici nu încearcă să ajungă la radio. „E genul de muzică pe care o asculţi cu plăcere acasă, care a reuşit să răzbată evitând industria muzicală şi căile ei. E o muzică ce întotdeauna a ajuns direct de la artist la ascultător, fără intermediari”.

Nu ne ocupăm în acest material de  chestiunea manelelor, care va fi analizată separat. Manelele vor avea o falie a lor

Acest articol face parte din seria "Ce facem cu România", realizată în colaborare de "Adevărul" şi platforma media independentă "România de la zero".

Muzică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite