Esenţial care în muzică reprezintă un fenomen coagulant social, o lume prea mare şi complexă pentru a capta obsesiv atenţia către un singur vârf. Trecând peste acest semn de imaturitate, râmânem cu multe perosnaje şi momente esenţiale care ne pot fixa un reper al superlativului, valorile obiective pe care să ne formăm alegerile şi gusturile, conexiunea cu lumea reală a muzicii. Blues-ul a influenţat cam tot ce ascultăm şi dansăm în ultimii 100 de ani. Ştim cum a ajuns platforma de improvizaţie a jazz-ului, scânteia care a format revoluţia rock’n’roll, ne-am obişnuit cu forma lui urbană redenumită rhythm and blues sau trecerea la o adresare şi mai accesibilă prin soul şi pop. Practic, fiecare şi-a luat ce i-a trebuit din acest generos peisaj cu formă limitată şi nenumărate forme de exprimare. Ca poveste distinctă, blues-ul şi-a spus povestea prin câteva personaje care au definit arhetipul omului bun căruia i se întâmplă ceva rău. Un bluesman a rămas prin energia exploziei emoţionale, prin timbru şi stil, prin carismă şi originalitate. De cele mai multe ori, marile nume nu au rămas memorabile prin tehnică sau disciplină profesională, ci prin personalitatea cu care activat acest limbaj simplu şi expresiv. Autenticitatea lor a creat această uimitoare evoluţie de la descrierea unei lumi pline de nevoi, marcată de nedreptăţi, la un mod prin care lumea să celebreze viaţa şi să se folosească de un limbaj muzical accesibil, care să le reflecte realitatea. Cred că cea mai importantă calitate a acestui gen muzical, ceea ce a atras admiraţia globală este adresarea sinceră, nesofisticată egocentric, a personajului nefiltrat, a adevărului spus de un artist care cântă cu o motivaţie emoţională reală, din suflet, cum e spune. Un bluesman nu e doar intens, ci eliberat de cinismul celui instruit fără simţire. Oamenii vor adevărul, iar blues-ul le oferă asta fără ifose şi fără a cere ceva înapoi. Nu există „cel mai bun”, dar există stratosfera celor mai mari, din care se desprinde una dintre cele mai puternice voci care au vibrat în microfon. Autoritetea lui a fost absolută. Prin zâmbetul fix care-i străbătea chipul matur sau prin mesajele strigate din vocea onestă, a ştiut dintotdeauna cât de bun este. Trupe mult mai bogate decât orice bluesman i-au „împrumutat” muzica, i-au copiat stilul sau chiar şi-au stabilit numele după piese de-ale lui. Dar el a rămas mândru, puternic, de-o individualitate feroce. În momentul când a murit, pe 30 aprilie 1983, Muddy Waters avea să fie unul dintre cei care au schimbat cursul muzicii, piesele lui fiind de-a lungul timpului o introducere esenţială în blues-ul electric şi proto-rock’n’roll. Şi încă ceva, tot el avea să fie printre cei care să definească ideea de trupă, de grup unitar bine legat prin stil şi personalitate, a cărui membri se completează şi formează acel flux al energiei şi al unicităţii care ajunge cu efect imediat şi convingător la public.

McKinley Morganfield s-a născut pe 4 aprilie 1913, 1914 sau 1915 în Mississippi, deci are „origini sănătoase” pentru un bluesman, chiar dacă anul naşterii nu se ştie cu exactitate. Populaţia săracă de culoare din America nu adera întotdeauna la regulile de evidenţă a populaţiei pentru că societăţii nu-i păsa dacă sunt morţi sau vii. Mama lui a murit tânără şi a fost crescut de bunica, prima care a remarcat amuzată obiceiul nepotului de a se juca tăvălindu-se în noroi, numindu-l Muddy. Puştiul era fascinat de muzică şi a început încă din adolescenţă să cânte, modelându-se după Robert Johnson şi Son House în timp ce cânta la petreceri. A învăţat bine ceea ce avea să declanşeze în timp stilul propriu, trucurile din piesele lui cele mai bune.

A fost descoperit în Stovall, Mississippi, de către notoriul istoric muzical Alan Lomax care obişnuia să caute artişti autentici de blues mergând pe urmele lor, captându-i pe bandă prin înregistrări „de teren”.  Muddy a înregistrat 18 piese chiar în coliba lui, în 1941 şi 1942, fiind şocat de cât de bine sună. Nu se auzise cântând până atunci. În 1943 s-a mutat la Chicago, unde a preluat obiceiul de a cânta în cluburi. Oraşul era altceva, nu prea se potrivea cu locul unde putea impresiona cu o chitară ieftină. Zgomotul citadin l-a obligat să-şi ia o chitară electrică, influenţat de T-Bone Walker, acelaşi care i-a impresionat pe Chuck Berry, Jimmy Witherspoon, Albert King sau John Lee Hooker. Apropos, „T-Bone” nu vine de la apetenţa muzicianului pentru celebra delicatesă, ci de la numele adevărat, Aaron Thibeaux Walker. După trei ani, casele de discuri au început să-l adulmece pe Muddy, care în cele din urmă a semnat cu Aristocrat. După alţi doi ani, în 1948, a dat lovitura cu „I Can’t Be Satisfied”, una dintre cele mai importante piese din cariera lui, deşi nu putea fi numită „hit”. Acesta era un termen folosit după război de lumea pop-ului, de industria lansată pe Tin Pan Alley. Muzicienii de blues nu aveau „hit”-uri, dar aveau propria ierarhie, un fel de „ghetto top” în care concurau doar piesele brutal adunate sub denumirea de „race records”. Muddy a prins locul 11, ceea ce era bine pentru un tip necunoscut care a scos un prim single la o casă de discuri nouă. „I can’t Be Satisfied” era o înregistrare distinctă, definitorie pentru ce avea să reprezinte stilul Muddy Waters. Se desfăşoară împreună cu acompaniamentul promis de casa de discuri, care se rezumă la basul ciupit al lui Ernest „Big” Crawford şi scoate în evidenţă „slide”-ul lui Waters şi vocea convinsă de ceea ce face. O piesă nefinisată dar care a vândut prin personalitatea artistului, care transmite o impresionantă încredere în sine. Orcine asculta putea spune „omul ăsta ştie ce face”. Pe partea cealaltă a discului era „I Fell Like Going Home”, un alt titlu emblematic. Nu era doar o declaraţie personală, ci vocea unuia care reprezintă o generaţie de muzicieni de culoare plecaţi din Sud către Chicago şi Detroit în căutarea unei vieţi mai bune la oraş, stăpâniţi de dor de casă, de drumurile sudice.

La începutul lui 1950, Muddy a ridicat standardul. A înregistrat „Rollin’ and Tumblin’” cu Baby Face Leroy pentru casa de discuri Parkway în ianuarie, ceea ce i-a supărat pe cei de la Aristocrat, care l-au obligat să înregistreze din nou piesa câteva săptămâni mai târziu. Titlul datează din anii ’20 şi a fost preluat de toţi, de la Robert Johnson la Cream. Dacă Elmore James s-a remarcat prin versiunea lui, Muddy Waters a pus o amprentă definitivă pe acest imn al petrecerilor cu macheală şi dame. A cântat-o exuberant, deşi textul e bântuit şi de regrete: „I coulda had religion/This bad old thing instead”. Ritmul succeselor a fost păstrat de următorul single, prima piesă înregistrată la Chess, a doua înregistrată în istoria casei de discuri care avea să devină celebră prin contribuţia la discografia a blues-ului (prima piesa lansata de Chess a fost „My Foolish heart” cu Gene Ammons). „Rollin’ Stone” şi-a câştigat locul în lista de bază a lui Muddy Waters şi datorită influenţei pe care a avut-o asupra unei trupe cu nume similar. Piesa mai e cunoscută sub titlul „Catfish Blues”, una dintre primele pe care Muddy le-a învăţat la început. Fierul trebuia bătut cât era cald, aşa că omul nostru din Chicago, devenit orăşean cu acte în regulă, a început să cânte şi despre maşini şi telefoane, chiar dacă partea originară se mai distingea prin versuri precum „Another mule kickin’ in your stall”. A înregistrat vreo cinci piese de succes, cea mai importantă fiind „Long Distance Call”, unde îl are ca invitat pe Little Walter, un alt star lansat în acea perioadă. Muddy avea să tragă chitara pe „Juke”, cea mai cunoscută piesă instrumentală din repertoriul lui Walter. În 1954 apare un alt titlu clasic, „I’m Your Hoochie Coochie Man”, scris de Willie Dixon care devenise rapid autorul principal de la Chess. Piesa are rădăcini mistice, vechi, legate de „hoodoo”, cu referire la puterea ursitoarelor de a ghici exact felul de a fi al noului născut. „Hoochie Coochie” e un termen sexual explicit, iar toţi cunoşteau slăbiciunile lui Muddy, potriveala era clară. Trăia frumos, nu-i păsa de bani, deşi banii şi femeile i-au adus cele mai multe probleme, iar muzica lui pendula între vremurile grele şi plăcerile vieţii. Un alt cântec preluat de „toţi”, de la Jimi Hendrix la Jimmy Smith. Au urmat alte două mărturii solide ale libido-ului masculin, semnate de Willie Dixon şi fixate în repertoriul permanent al blues-ului de Muddy Waters. „Just Make Love To Me”, mai cunoscută sub titlul „I Just Want To Make Love To You” şi „I’m ready”. Ambele au atras o groază de variante, dar premierele lui Waters au rămas definitive. Trupa de acompaniament devenise o obişnuiţă şi aduna cam tot ce avea Chicago mai bun: Little Walter la muzicuţă, Otis Spann la pian, Willie Dixon la contrabas, Jimmy Rogers la chitară şi Fred Below la baterie. Grupul cânta bine, tare şi unitar. Când au fost pentru prima oară în turneu în UK, în 1958, spectatorii au fost şocaţi să-l vadă pe Muddy Waters folosind o chitară electrică. Acela nu mai era blues, era rhythm and blues. Era un adevărat moment „Judas”, când publicul a fost trădat de înlocuirea chitarei acustice cu cea electrică, moment trăit şi de fanii lui Bob Dylan în 1966. Dar Muddy ar fi murit de foame la Chicago dacă ar fi cântat în cluburi cu chitara acustică.

1955 a însemnat lansarea  unui nou „standard” în repertoriul influent al lui Muddy Waters, o replică la „I’m A Man” a lui Bo Diddley, de fapt o preluare inspirată, intitulată „Mannish Boy”. Aşa a ajuns şi Muddy în topurile pop, pe locul 51 în UK, dar în 1988, la 33 de ani după ce a lansat-o. Bo Diddley nu a fost afectat de sfidarea lui Waters, luându-şi liniştit banii pe drepturile de autor. În 1956, Mud revine la preocupările „hoodoo” cu ”Got My Mojo Working”, care a inspirat nume de trupe, de gumă de mestecat, titluri de revistă şi vorba de final de la Blues Drop. Alte piese, cum ar fi „You Shook Me” sau „You Need Love” nu s-au impus în măsura celor dinainte, dată fiind şi perioada în care blues-ul era înlocuit în preferinţele publicului de rock’n’roll, în schimb au fost reactivate sub diferite forme de alţi artişti care au avut succes remarcabil. „You Shooke Me” a fost prleuată de Jeff beck şi de Led Zeppelin iar „You Need Love” a devenit „Whole Lotta Love” şi a deschis al doilea album Zeppelin, asta după ce Small Faces au oferit varianta proprie. Indiferent de forma şi contextul în care au avut succes, toate aceste piese s-au format din energia interpretativă a lui Muddy Waters. Toate trupele britanice care au contribuit la „blues revival” îi pomenesc influenţa, chiar dacă tinerele fete din public strigau „Roling Stones”, nicidecum „Muddy, Muddy”. Piesele bune au continuat să apară, dar au primit tratamentul lumii muzicale moderne. Numele a rămas respectat, fiind prezent pe afişele din circuitul de festivaluri, dar vânzările colosale ale noilor trupe de rock de mare succes l-au pus în umbră, odată cu întregul fenomen numit blues. Un moment potrivit pentru a-şi actualiza repertoriul şi sound-ul. „Electric Mud” este un album aventuros, cu accente psihedelice, bine criticat la acea vreme dar bine vândut. „Fathers and Sons” explorează spiritul contemporan în compania unor muzicieni tineri şi marchează începutul unei serii de producţii foarte bine puse la punct. Muddy Waters suna bine în orice combinaţie, cu aceeaşi încredere în sine de la început. De aceea a rămas artistul mare pe care-l celebrează o lume întreagă.

În 1972, „The London Muddy Waters Sessions” îl pune în studio alături de Steve Winwood, Mitch Mitchell şi Rory Gallagher pentru un „jam” inedit din care a ieşit şi „Key to the Highway”, pe care a înregistrat-o prima dată alături de Little Walter, în 1958. Chess şi-a încetat activitatea de casă de producţie în 1975 iar Muddy Waters s-a reorientat semnând cu Blues Sky, unde a colaborat cu Johnny Winter pentru albumul „Hard Again”. Vechi admirator şi influenţat ca muzician de piesele lui Muddy, Winter a creat mediul perfect pentru o producţie totală, concentrată pe aceeaşi imensă personalitate artistică. Mud a fost el însuşi, arătând de unde vine muzica pe care o aude în jur pe „The Blues had a Baby and They Named it Rock and Roll”. Pe ultimul album, „King Bee”, apărut în 1981, a fost în vârf de formă, încercând noi turnuri, deşi pe ultima piesă ne-a explicat clar situaţia: „There’s No Escape frome the Blues”. Nici pentru el, nici pentru toţi cei care măcar pentru scurtă vreme şi-au lăsat inima să se reflecte în libertatea onestă a acestui gen muzical.

Muddy Waters a lăsat o urmă de gigant în istoria muzicală modernă, fiind singurul artist important care a preluat blues-ul de după război şi a definit sound-ul Chicago, a absorbit sonorităţile Deltei şi le-a transpus în dinamica citadină a rhythm and blues-ului, a lăsat o voce unică, un stil de a cânta la chitară, a condus una dintre cele mai bune trupe, a scris şi interpretat piese preluate de mii de muzicieni şi a acoperit toate generaţiile care i-au urmat prin spiritul lui intens, prin influenţa lui profundă, incalculabilă asupra blues-ului şi rock-ului. Puţini, foarte puţini au avut anvergura lui. O legendă în cel mai pur şi obiectiv sens al cuvântului.