Sursă foto: Mediafax foto - Mihai Piridonică & Tiberiu Crişan. FOTO deschidere: Bálint Orsolya

“Cred că te naşti cu pasiunea pentru muzică, nu ştiu dacă ţi-o poate insufla cineva. Înveţi de la diverşi oameni care sădesc seminţele muzicii în tine, anumite percepţii despre muzică, dar un om care este dăruit muzicii pur şi simplu se naşte aşa şi va căuta oamenii care să îi înlesnească accesul către muzică“, spune Luiza Zan pentru "Weekend Adevărul“.

Vremurile grele trăite încă din copilărie nu i-au furat Luizei Zan fericirea, ci, din contră, au determinat-o să aprecieze altfel viaţa, care însemna în cea mai mare parte a timpului muzică şi exprimarea liberă. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Luiza Zan (41 de ani) despre copilăria din Tulcea, unde autorităţile comuniste îi strămutaseră părinţii, descoperirea jazzului, marile întâlniri pe care le-a avut în viaţă, precum şi despre proiectele în care este implicată, inclusiv cel realizat în colaborare cu Gyárfás István, care va fi prezentat la Festivalul Living Rock de la Tuzla, desfăşurat în perioada 19-21 august.  

„Weekend Adevărul“: Te-ai născut în Tulcea, într-o vreme în care oamenii duceau o viaţă grea din cauza regimului comunist. Cum arăta copilăria ta de atunci?  

Luiza Zan: Tatăl şi mama mea erau oameni foarte valoroşi pentru regimul comunist pentru că mama era un foarte mare muzician, iar tatăl meu era al doilea fizician din ţară şi cercetător în domeniul fizicii. Au refuzat să fie membri de partid şi au fost amândoi repartizaţi în fundul lumii, după cum era văzută Tulcea la vremea respectivă. Dacă ajungeai să fii repartizat acolo, însemna că eşti mort pentru regimul comunist. Era o sărăcie lucie. Am avut o copilărie foarte frumoasă, dar foarte, foarte săracă. Cuvântul care marca traiul nostru de zi cu zi era sărăcia. 

Au fost lucruri frumoase care te-au marcat atunci şi au avut ecou mai târziu în viaţa ta?  

Am trăit şi lucruri frumoase care mi-au marcat parcursul cultural de mai târziu. Când mă întorceam de la şcoală, mă opream pe malul Dunării, pe un ponton dezafectat sau pe un vas ruginit, stăteam şi mă uitam cum trec buştenii pe apă, în jos. Acest lucru mi-a dat un fel melancolic de a vedea lucrurile, inclusiv atunci când scriu muzică. Îmi amintesc şi de vizitele în Deltă, totul era cumva static, dar foarte prezent. Era o senzaţie foarte feerică să vizitez Delta iarna, când tata mergea la vânătoare.  

Pe vremea comunismului, am mâncat şi porumbei şi plângeam când se întâmpla asta. Era singura opţiune, pentru că sărăcia era foarte mare. 

Era vânător?  

Tata nu era vânător, dar făcea asta pentru că nu aveam de mâncare şi se ducea să prindă ceva. Pe vremea comunismului, am mâncat şi porumbei şi plângeam când se întâmpla asta. Era singura opţiune, pentru că sărăcia era foarte mare. Acum, în pragul crizei economice mondiale, nu mă sperii că s-ar putea să nu avem ce mânca. Asta este, am trecut prin asta. În comunism, la aprozar sau la alimentară singurele opţiuni erau conservele de fasole sau de zacuscă fără termen de valabilitate pe ele. Efectiv sufla vântul în toate magazinele. Era extrem de multă sărăcie.  

„Trebuia să te simţi ameninţat“ 

Cum te-a schimbat sărăcia? 

Să te înveţi cu asemenea lipsuri îţi dă o altfel de apreciere a vieţii. Să ştii că nu ai făcut nimic să fii atât de sărac, doar că aşa s-a întâmplat. Sau să ştii că eşti mult mai valoros de atât, dar să nu ai unde să pleci...   

Ştim despre tine că provii dintr-o familie în care muzica era nelipsită. Cum te-a influenţat acest aspect atât în copilărie, cât şi mai târziu, în cariera profesionistă? 

Muzica era omniprezentă în casă pentru că mama studia non stop muzică clasică, iar când termina, începea tata cu cântecele maramureşene, iar câteodată punea discuri cu muzică interzisă. Tot timpul în casă erau oameni de cultură, muzicieni, care se strângeau şi discutau lucruri interzise. Îmi amintesc că se închideau în bucătărie şi dacă încercam să deschid uşa era un fum de ţigară de îl tăiai cu cuţitul şi se ţipa la noi să ieşim afară pentru a nu spune la şcoală cuvinte nepotrivite. Ţin minte că în 1992, când ne-am mutat din Tulcea, mama a descoperit un microfon în receptorul de la telefon şi în priză. Aveam un vecin dubios care ne urmărea de câte ori ne mutam – ne mutam noi, se muta şi el. Trebuia să te simţi ameninţat, nu trebuia să fii prea liniştit.  

Şi în acest mediu cultural ţi s-a dezvoltat pasiunea pentru muzică...  

Cred că te naşti cu pasiunea pentru muzică, nu ştiu dacă ţi-o poate insufla cineva. Înveţi de la diverşi oameni care sădesc seminţele muzicii în tine, anumite percepţii despre muzică, dar un om care este dăruit muzicii pur şi simplu se naşte aşa şi va căuta oamenii care să îi înlesnească accesul către muzică.  

Iar în copilărie ai învăţat să cânţi şi la pian. Ce te fascina la pian atunci? 

Eu am avut norocul de o foarte bună profesoară de pian. Cred că oamenii care se nasc cu spiritul muzicii au un mic handicap în a se exprima verbal. Eu nu ţin minte să fi fost un copil foarte comunicativ verbal, iar mai târziu am fost destul de retrasă. În schimb, în muzică am găsit o cale de a mă exprima liber.  

Marea întâlnire cu jazzul 

Iar cu vocea de când ai început să cânţi? 

De la 4 ani. Am cântat toată viaţa. Nu îmi amintesc de nicio perioadă în care să nu fi cântat cu vocea. Când mergeam la bunicii de la Zăneşti, bunicul meu cânta romanţe şi bunica mă punea să cânt, iar la biserică eram obligată să fac asta. Eram mică, dar aveam o voce puternică. Nu a fost un moment în care am decis că voi cânta, pur şi simplu a existat în mine dintotdeauna.  

Cine sau ce te-a făcut să te îndrăgosteşti de jazz?  

Cineva a ales jazzul pentru mine. Un prieten de-ai tatălui meu, din Belgia, a venit la noi în vizită în 1993 şi a adus CD-uri şi casete. Am ascultat în maşina lui un CD cu Nat King Cole, am dat volumul la maximum şi m-am pierdut în muzica aceea toată ziua. Pentru mine nu existase acel gen de expunere sonoră, nu stătusem în nicio maşină în care să ascult la CD player muzică. Era ceva complet nou. Tot acel moment m-a marcat enorm şi mi-am zis că eu asta vreau să fac. Când am intrat la liceu, deja ştiam că mi-ar plăcea să fac ceva diferit de ceea ce  se face la un liceu de muzică.  

Iar mai târziu ai studiat canto atât la liceu, cât şi la facultate... 

Da, am fost la canto pentru că nu m-a lăsat mama să studiez limbi străine şi nici nu puteam studia tobele la liceu. Astfel, până la urmă, am mers la canto, la Liceul de Muzică din Piatra Neamţ, perioadă în care participam la olimpiadele de muzică. Nu m-am dus cu mari emoţii sau cu o mare dorinţă de a participa. Eram competitivă, dar nu am crezut niciodată că iau premii, ci voiam mai degrabă să fug de acasă, să mai cunosc nişte oameni, să stau singură. Mi-a plăcut foarte mult de mică să stau singură. Doi ani la rând am luat premii, iar apoi am intrat la facultate fără examen. Am ales să merg la cea din Iaşi pentru că era mai aproape de iubirea de atunci, dar şi pentru că descoperisem profesorul ideal – pe Maria Jana Stoia, şi am găsit în doamna profesoară omul care îmi înţelege vocea, demersul interior, cultural, femeia care a ştiut ce vreau de la vocea mea şi m-a îndrumat exact aşa cum aveam nevoie, nu mi-a pus bariere, mi-a deschis uşi.  

„Cheia tuturor muzicilor din lume este la Bach“ 

Întâlnirea cu doamna profesoară a fost una dintre marile întâlniri din viaţa ta? 

Da. Ea m-a făcut să îl descopăr pe Bach, una dintre marile mele revelaţii. Când ne punea profesorul de istoria muzicii din liceu să îl ascultăm, spunând că „Bach se ascultă în genunchi“, mie mi se părea foarte amuzant şi râdeam. În facultate mi-a plăcut atât de mult încât am făcut un masterclass cu profesori de la Universitatea Weimer, una dintre cele mai mari clinici de voci din lume. Am simţit că mi-a vindecat mintea şi m-a încurajat să văd muzica lui Bach ca pe ceva fenomenal. Cheia tuturor muzicilor din lume este la Bach. Nu am folosit peste tot muzica lui, dar am primit-o.  

Ai mai avut şi altele? 

Una dintre cele mai mari întâlniri a fost cea cu profesorul de jazz Rick Condit. Venise cu o bursă la Facultatea din Iaşi, la clasa domnului profesor Romeo Coma. M-a primit la cursuri, chiar dacă nu eram studentă la jazz, mi-a pus în braţe nişte cunoştinţe extraordinar de importante şi m-a încurajat să merg la Concursul de la Montreux. Datorită lui am învăţat să cânt jazz. Cred că fiecare muzician pe care l-am învăţat a fost un nou drum. De asemenea, fiecare muzician pe care l-am întâlnit pe scenă reprezintă o mare întâlnire, iar cu unii am petrecut mai mult timp şi am descoperit mai multe părţi din mine. Foarte faine au fost întâlnirile cu Sorin Romanescu, Vlaicu Golcea, Mircea Tiberian, alături de care am petrecut cel mai mult timp pe scenă. Precum şi cu Alex Man, Alex Harding, dar nu numai. Sunt oameni care, pe lângă faptul că au în spate zeci de ani de experienţă, sunt deschişi şi poţi vorbi non-stop. Când i-am întâlnit pe aceşti oameni, am primit din partea vieţii un mare dar: acela că au avut încredere în mine şi mi-au spus lucruri valoroase.  

În 2004 ai câştigat premiul I la Festivalul Internaţional Cerbul de Aur (cu trupa Slang). A fost un an cu mari realizări. Te aşteptai cumva la ele?  

M-au luat prin surprindere pentru că nu eram unul dintre oamenii care îşi doresc astfel de lucruri. Mă bucuram nespus de experienţă. În primul rând, în trupa Slang, trebuia să fie solistă altcineva, nu eu. La Cerbul de Aur ne-am gândit să cântăm ceva mai jazz. Astfel, am ales o piesă etno-jazz, din Dobrogea, pe care o ştiam de la 4 ani, şi am armonizat-o pentru formula noastră. Noi speram la premiul trei. Când am auzit că am câştigat premiul întâi, eram foarte surprinşi şi a trebuit să facem a capella cu publicul pentru că ne lăsaserăm instrumentele la hotel. Nu voi uita niciodată cum la petrecerea de premieră, cineva din presă ne-a spus să nu ne bucurăm prea mult, pentru că cine ia premiul întâi nu va avea viaţă lungă. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu.

„Ca artist, dacă pierzi contactul cu realitatea, se întoarce împotriva ta şi te loveşte când te aştepţi mai puţin“ 

Ce înseamnă, în prezent, să fii un artist de jazz în România?  

Înseamnă să te conectezi în primul rând cu cei mai activi muzicieni de jazz din ţară, să vii cu un material interesant, pentru că publicul este sătul de  acelaşi stil de jazz, dar şi să accepţi faptul că imediat ce îţi vine o idee bună cineva ţi-o va fura. De asemenea, este foarte bine să vezi şi ce se întâmplă în alte ţări. La nivel mondial, standardul la care se cântă jazzul este altul decât cel din România, mult, mult mai sus. Nu este suficient să ştii un singur instrument, să înţelegi ce asculţi, ci trebuie să ştii foarte bine să scrii ceea ce cânţi, trebuie să explici publicului ceea ce faci pe scenă, trebuie să sune comercial, să pară simplu şi să fie incredibil de greu.  

Cât de important este pentru un artist să nu se lase furat de succes?  

Am început să lucrăm la un proiect de gospel, cu fondatorul trupei Slang, Jimmy Cserkesz. Trupa se numeşte Slang Gospel Band, iar împreună strângem bani pentru bolnavii de cancer în cadrul proiectului „Cancel Cancer“. Am avut deja trei concerte. Este un proiect mare, cu 26 de muzicieni pe scenă, ce nu îşi propune decât să aducă puţină bucurie celor care nu mai au speranţe şi încredere şi să strângem bani pentru a le fi dăruite înapoi. Mie mi se pare important, pentru că lumea uită că trebuie să fii bun în fiecare zi, nu doar de Crăciun şi de Paşte. Ca artist, dacă pierzi contactul cu realitatea, se întoarce la un moment dat împotriva ta şi te loveşte în faţă când te aştepţi mai puţin. De aceea este bine să fii mereu cu picioarele pe pământ, să pleci de la gândul că între tine şi publicul din faţa ta nu este nicio diferenţă. Şi ar fi bine ca şi publicul să ţină cont de acest lucru. 

Ai concerte atât în România, cât şi în străinătate, şi eşti şi mama a doi copii. Pare un stil de viaţă foarte aglomerat...  

Cred că orice mamă cu doi copii are o viaţă cu foarte multe lucruri. Am învăţat să nu mă plâng când am prea multe de făcut, pentru că ar putea veni reversul medaliei şi să mă plâng că nu am absolut nimic de făcut.  

Marele stop 

Aşa cum s-a întâmplat în timpul pandemiei de coronavirus, când lumea parcă s-a oprit în loc şi s-a pus un mare stop. Ce a însemnat pentru tine? 

Pentru unii s-a pus stop, dar mie mi s-a părut că mi s-a luat tot. Am trecut printr-o depresie destul de grea, despre care am şi vorbit public. M-am simţit brusc nedreptăţită. Este un cuvânt foarte dur şi greu de înghiţit pentru oamenii care trec prin lucruri mult mai grele decât doar faptul că nu mai ai turnee internaţionale. A fost foarte greu să încerc să explic oamenilor de ce este nasol că nu mai avem concerte, nu mai avem nimic.  

În acea perioadă te-ai mutat la sat...  

Am avut noroc. Am fost unul dintre oamenii care nu prea aveau de ce să se plângă, aveam curte, linişte. Dar am prins aproximativ trei luni de pandemie locuind la bloc. Aveam nevoie de pacea de aici, care cred că acum îmi acoperă nişte găuri foarte mari dobândite din perioada în care am locuit în Bucureşti şi prin alte părţi. 

Iar atunci ai lansat un nou album... 

În timpul pandemiei şi de ziua mea am lansat un album cu Big Bandul Radio. Nu ştim cum merge, cât de bine e primit, dar este un material care îmi place foarte mult, iar pe el se găseşte şi una dintre piesele pe care le-am scris pentru următorul material, „The Lake“, care este o piesă pe versurile lui Mihai Eminescu, ce sună negro spiritual. 

În ce proiecte eşti implicată?  

În prezent, cânt cu Gyárfás István la un proiect care îmi este foarte drag şi pe care îl aducem şi la festivalul Living Rock de la Tuzla – Billie Holiday, materialul pe care ea l-a cântat în perioada interbelică. Am avut două turnee cu Gyárfás István, iar ultimul a fost însoţit de Orchestra Filarmonicii Braşov. Concertul mi-a provocat multe bucurii. La Tuzla vom face un melange între jazz şi altceva. Vom încerca să fim pe placul publicului de acolo. De asemenea, cânt cu Sárik Péter Trió propriul meu album, „Heritage“, în cadrul unor concerte în România, apoi vom pleca în Budapesta unde avem destul de mult succes. Totodată, cânt şi cu Jazzpar Trio, alături de care continui să lucrez de trei ani. Lucrez la materialul noului album, pe care l-am scris de-a lungul pandemiei, şi încă nu m-am decis în ce formulă să îl prezint publicului. Piesele sunt terminate, dar merg pe o direcţie nouă, nu mai este jazzul standard. Lucrez şi la materialul de doctorat, sub îndrumarea profesorului doctor universitar Stela Drăgulin, care implică foarte multă muzică interbelică. În primul an m-am axat pe Billie Holiday, iar acum urmează Edith Piaf.