INFOGRAFIE Eurovision nu moare, Eurovision se transformă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
dan bittman foto adevarul

Fie că l-a câştigat ABBA sau l-au luat „dracii“ (cu siguranţă vă amintiţi de rockerii mascaţi din trupa finlandeză Lordi) Eurovisionul a fost mereu o miză pentru artiştii celebri sau necunoscuţi ai Europei. 12 artişti concureză astăzi în finala Selecţiei Naţionale pentru a reprezenta România în competiţia europeană. Festivalul mai păstrează foarte puţin din conceptul original, iar muzica a pierdut teren în faţa show-ului şi a ratingului.

An de an, ţările cu tradiţie, prezente în competiţie încă de la primele ediţii „se jură“ bombastic prin presă că nu mai participă, dar de fiecare dată ajung la concluzia că „mai încercăm şi anul ăsta“.

Nici nu începe bine sezonul, că televiziunile de stat (cele înscrise în European Broadcasting Union – EBU, organizatorul concursului), încep şi ele să calculeze bugete. În urmă cu aproape două decenii, România a intrat şi ea în acest iureş şi, chiar dacă situaţia finaciară a Televiziunii Române (şi-a ţării, în general) e una tot mai delicată, vom defila încă o dată cu o echipă în campionatul european de muzică. Bugetul aprobat de Consiliul de Administraţie al TVR: 200.000 de euro.

12 concurenţi luptă în finala Selecţiei Naţionale pentru a reprezenta România la Eurovision. Toţi numesc acest lucru o mare responsabilitate, ceea ce te face să te întrebi când s-a schimbat competiţia atât de mult încât plăcerea de a cânta a fost înlocuită de orgolii naţionaliste. 

În ordinea intrării în finala transmisă de TVR 1, de la ora 21.00, cei 12 pentru România sunt: Casa Presei, Narcis Iustin Ianău, Freestay, Elena Cârstea, Luminiţa Anghel, Ovidiu Anton, Cezar, Cristian Prăjescu, Electric Fence, Al Mike şi Renee Santana, Tudor Turcu şi Andrei Leonte. Numai unul dintre ei va ajunge însă să poarte acea mare responsabilitate pe umeri, iar cine va fi el vor decide telespectatorii şi juriul.

Performanţe „călduţe“

Înaintea lor, însă, artişti titraţi ai României, artişti novici ai acestei ţări, ba chiar şi artişti ai altora (britanicul David Bryan din trupa Hotel FM sau italianul Ciro de Luca din proiectul Todomondo) au bătătorit calea Eurovisionului. Din 1994 şi până în prezent, ţara noastră a avut 14 participări. Nu a câştigat niciodată concursul, dar nici nu are un record negativ. România are două clasări pe podium - locul 3 în 2005 şi 2010, trei clasări în top zece şi alte câteva participări despre care nu vrea nimeni să-şi amintească.

Doar câteva dintre piesele trimise de România la Eurovison de-a lungul timpului au rămas în memoria publicului. Şi nu e un lucru de blamat, ţara noastră s-a aliniat tendinţei generale. Cu mici excepţii, în ultimele decenii, Eurovisionul nu a mai născut şlagăre. Sau hituri, cum li se spune acum. Melodia care s-a bucurat, probabil, de cel mai mare succes în ţară şi în străinătate, independent de Eurovision, este „Tornero“, interpretată de Mihai Trăistariu (locul 4 în 2006).

Rating versus muzică

Iniţial un concurs de creaţie, festivalul a intrat şi el în era consumeristică a televiziunii. Astfel că muzica n-a mai contat la fel de mult ca ratingul. Iar audienţele uriaşe (concursul nu e transmis doar în ţările participante, ci şi în Asia, Australia sau noua Zeelandă) nu se obţin cu un pian şi o vioară, nici măcar cu o întreagă orchestră pe scenă, aşa cum se întmpla la primele ediţii.

Pentru rating e nevoie de show, iar în ultimii ani concursul a avut parte din plin de acest lucru, de la artişti mascaţi sau travestiţi, la marionete şi mesaje politice în texte. Reprezentanţii ţării noastre n-au avut niciodată apariţii extravagante, iar formula pe care s-a mizat de cele mai multe ori a fost combinaţia de voce şi piesă, de multe ori accentul câzând pe voce. Dar au fost şi cazuri în care melodiile artiştilor români au reuşit să adune note (mici sau medii) de la multe ţări, care să le ofere, în final, o poziţie mai mult decât onorabilă.

Spiritul Eurovisionului de altădată nu a dispărut cu totul, dar s-a transformat foarte mult. Iar dacă în materie de performaţe muzicale nu mai ccontează foarte mult, atunci măcar Eurovisionul rămâne un bun subiect de conversaţie.

Eurovirus: votul pe vecinătăţi sau cum sângele apă nu se face

Astăzi, numai cine nu vrea nu participă la Eurovision. Concursul a devenit atât de corect politic încât acceptă state „europene“ precum Turcia şi Israel. Chiar şi Marocul şi-a încercat norocul o dată, în 1980. Ce-i drept, Turcia s-a retras anul acesta din competiţie, însă pentru ediţiile viitoare nu e timpul pierdut.

În urmă cu aproape şase decenii, însă, pe când în vestul continentului se năştea ideea unui concurs european al cântecului, clubul Eurovision era unul exclusivist, cu doar şapte membri. Inspirat de „fratele mai mare“, Festivalul de la Sanremo, primul Eurovision a adus la start, în 1956, la Lugano, doar şapte ţări: Elveţia (ţara gazdă), Belgia, Fanţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Scopul televiziunilor naţionale din aceste state era unul simplu, dar pragmatic: să creeze un program TV „uşor“, un divertisment facil care să-i distreze pe europenii care încă resimţeau efectele celui de-al Doilea Război Mondial.

Când vulpea nu ajunge la struguri face Intervision

De la an la an, concursul părea să capete propria personalitate: a crescut atât ca număr de state participante, cât şi ca popularitate în rândul publicului. În tot acest timp, ţările din fostul bloc comunist, care nu puteau ajunge sub nicio formă la o felie din entertainmentul occidental, au contracarat organizând propria competiţie muzicală: Intervision.

Festivalul a avut doar patru ediţii, desfăşurate în 1977, 1978, 1979 şi 1980 la Sopot, în Polonia. În 2009, Vladimir Putin a venit cu propunerea reluării acestui concurs, la care să participe Rusia, China şi ţări din Asia Centrală, însă ideea nu a prins contur.

Astfel că astăzi, ţări mai mult sau mai puţin europene, cu tradiţie eurovisionistă sau nu, se adună în fiecare an la bătrânul festival. La multe ediţii, mai hilar decât multe dintre piesele prezentate în concurs este doar modul în care se votează. Dacă la origine vota doar un juriu de specialitate, astăzi publicul are un cuvânt important de spus. La fel de important ca al juriului, căci proporţia televotingului este de 50%.

Şi nu e de mirare că ţările vecine îşi acordă puncte reciproc. Eurovirus l-a numit comunitatea artistică occidentală în urmă cu câţiva ani, exasperată de supremaţia statelor estice, care au dominat competiţia după 2000. E drept, există câteva grupuri de state care se votează reciproc (ţările din fosta URSS, ţările din fosta Iugoslavie, ţările nordice sau cele baltice). Însă dacă abandonăm teoriile conspiraţioniste am putea găsi o explicaţie plauzibilă, susţin unii eurospecialişti: publicul votează melodiile unor ţări vecine pentru că au culturi asemănătoare, gusturi asemănătoare, o limbă asemănătoare.

Dar oare toate acestea chiar contează? Probabil că nu, e doar un concurs, iar patimile care se nasc după o finală internaţională sunt la fel de efemere ca şi comentariile din reţelele sociale. Însă modul de votare oferă o perspectivă extraordinară a modului în care europenii se percep unii pe ceilalţi. Iar sângele apă nu se face, nu-i aşa? Până la urmă, România nu primeşte în fiecare an 12 puncte de la Moldova?

„Volare“, piesa cu cele mai multe coveruri
Unul dintre cele mai mari hituri de la Eurovision este piesa „Nel Blu Dipinto Di Blu“, mult mai cunoscută ca „Volare“. Melodia interpretată de artistul italian Domenico Mudugno a ocupat doar locul 3 în 1958, însă este piesa de la Eurovision cu cele mai multe coveruri, fiind interpretată de-a lungul timpului de staruri precum Frank Sinatra, Cliff Richard şi David Bowie.
 

infografie finalisti eurovision 2013
Muzică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite