In the mood for John Lee Hooker

Ne putem da seama cât de important a fost muzician de blues după numărul de piese cântate de cei care l-au urmat, de stilul preluat de aceiaşi continuatori, de fundaţiile şi premiile înfiinţate după numele lui sau după albumele omagiu apărute după ce a murit.

După autenticitatea locului de naştere şi a mediului în care s-a format, un bluesman rămâne în memorie prin cei care-l amintesc prin concerte, filme şi mai ales producţii de studio. Cu mult timp înaintea morţii din 2001, John Lee Hooker devenise una din primele zece figuri ale blues-ului, timp de câteva generaţii. La fel de bine putem spune că e în primi trei, dacă ne gândim la impactul pe care muzica lui l-a avut asupra întregii scene americane. Influenţa lui a eliminat barierele dintre susţinătorii acustici şi electrici ai formei. Iar energia lui, felul în care se manifesta, au definit genul şi l-au menţinut în atenţia publicului larg. Asta şi pentru că mulţi s-au apucat de blues după ce l-au văzut sau auzit.

Poate a fost cel mai prolific bluesman din istorie, cu peste cinci sute de piese înregistrate pe zeci de albume, dar cu siguranţă nu a fost cel mai bun chitarist. Nici forma nu o respecta întotdeuna, dar tensiunea cu care îşi încărca piesele era permanentă şi nemaiîntâlnită. După primele înregistrări din 1948, John Lee Hooker şi-a asigurat succesul comercial. ”Boogie Chillen” şi ”Wednesday Evening Blues” au devenit hituri în ghetto-urile din Chicago şi Detroit. Şi a continuat să-şi câştige un public nou de fiecare dată când o anumită categorie îl părăsea. Întotdeauna a ştiut cum să capteze atenţia, cum să fie în centrul scenei. Născut la vreo 30 de kilometri de epicentrul Clarksdale, Mississippi, Hooker a învăţat chitara de la tatăl lui vitreg. E mult spus că a învăţat, mai degrabă şi-a creat propriul stil, limitat, primitiv, electrificat pentru a compensa carenţele tehnice. Nu ştim cât a activat ca profesionist în sud, dar e cert că odată cu sosirea lui la Detroit în timpul celui de-al doilea război mondial, stilul lui era deja matur. Mai mult decât la alţi muzicieni de blues, chitara îi accentuează vocea profundă şi expresivă. Fiecare notă, redată atent, întinsă sau înăbuşită, vibrând lung sau crăpând sec, este un vers. Prin urmare a reuşit să creeze un stil şi un sound imposibil de confundat, printre cele mai originale din blues, pe care-l recunoşti după primele note ale oricărei piese.

Piesele lui se pot îmărţi în două grupe: cele în balans de boogie, furioase, primare, în care simţul ritmic extraordinar, sunetul tălpilor tari şi notele sacadate fixează pulsul pentru întreaga trupă şi cele de blues lent, apăsător, cu o atmosferă densă, extrem de expresivă, care ne mişcă într-un mod greu de explicat. Piesele lui cele mai bune reprezintă câteva din cele mai intense experienţe pe care bluesul le poate oferi. În cele din urmă, intensitatea mesajelor exprimate de John Lee Hooker stă în sinceritatea şi în implicarea personală din timpul cântatului. Singur cu chitara amplificată sau împreună cu Eddie Kirkland, Hooker a înregistrat mai multe variante ale aceloraşi piese, plimbându-se pe la mai multe case de discuri. Spontaneitatea, prospeţimea şi emoţia sinceră i-au dominat prima parte a carierei. Prin omniprezenţă şi rădăcini adânci, el a reuşit să treacă peste problema lipsei de studiouri echipate cum trebuie, care să-i capteze cât mai fidel muzica.

Faima depindea încă de atunci de calitatea înregistrărilor şi de abilitatea caselor de discuri de a promova cât mai bine materialele produse, de aici avantajul colaborărilor cu King şi Chess, dar mai ales cu Vee-Jay, care l-au adus la nivelul de star şi l-au tratat ca atare. La Vee-jay s-a putut bucura de o secţie ritmică de calitate formată din basistul Eddie Taylor şi de bateristul Tom Whitehead. Adaptarea stilului personal al lui John Lee Hooker la tendinţele din Chicago a fost uşoară şi foarte bine potrivită. În pofida unor aranjamente mai inegale, înregistrările lui Hooker din acea vreme au fost printre cele mai de succes: "Time Is Marching," "Dimples," "Trouble Blues," "I'm Mad," şi "Want Ad Blues" sunt manifestări de forţă ale unui artist în plină formă, care-şi menţine muzica într-un ritm irezistibil. Prin 1959, în timp ce înregistra piese rhythm and blues, Hooker a fost unul dintre primii care a pus umărul (mă rog, mâinile, chitara, ce avea la îndemână) la ”blues revival” fenomenul care a readus genul în atenţia unui public mai larg. Doar cu o chitară acustică, a înregistrat câteva albume pline cu atmosfera din Clarksdale care l-au prezentat unei categorii diferite de spectatori, dispuşi să plătească muzica unor artişti autentici, ceea ce atunci însemna exact ce era Hooker.

În 1960, a participat la Newport Festival iar în 1962 a fost vedeta primului turneu european ţinut sub numele de “American Folk Blues Festival”, menit să promoveze muzicieni de blues cunoscuţi doar în America. În timpul acestui turneu a înregistrat ”Shake it, Baby”, care a avut un succes uimitor în Europa. Şi uite aşa John Lee Hooker, prin imensa lui reputaţie, sprijină şi valul numit ”british invasion”, influenţând trupe precum Animals, Yardbirds, Spencer Davis Group sau The Groundhogs, cu care a şi înregistrat un album slab în 1965, dar a fost pentru prima dată când un bluesman american înregistrează împreună cu o trupă engleză. Şi chiar dacă producea în continuare albume de blues, îşi dorea să se orienteze şi spre rock. În 1970 a înregistrat un dublu album cu Canned Heat (”Hooker’n’Heat”), identificându-se din plin cu acest gen. Având şi un particular simţ al afacerii, a reuşit, chiar şi după vârsta de 50 de ani, să rămână valabil în lumea muzicii pop fără să-şi schimbe stilul. Doar a adăugat calitate producţiei şi a ales invitaţii care trebuie, pentru o expunere mai bună şi o apariţie revigorată. Dar omul era acelaşi, chiar şi pălăria şi piesele. Personajul rămânea în poveste. După alţi ani petrecuţi mai mult în studio, John Lee Hooker era obişnuit cu titulatura de ”father of the boogie”, o legendă vie care delecta lumea cu trupa lui formată din muzicieni orientaţi către rockul sudist şi mai puţin către blues-ul profund. În anii ’90 a revenit în topuri, devenind mult mai popular şi datorită videoclipurilor difuzate masiv. Cei care nu l-au cunoscut înainte, sigur îl ţin minte din acea perioadă, apărând alături de Santana, Bonnie Raitt, Robert Cray sau Los Lobos, modern şi inconfundabil. ”The Healer”, ”Mr.Lucky” şi ”Boom Boom” sunt albume bune, care s-au vândut în milioane de exemplare şi au convins mulţi tineri amatori de rock să încerce şi blues-ul original. Cu această imagine ne lasă artistul veritabil, cu puterea lui extraordinară de a ne spune adevărul prin blues, limba născută în Delta sudului american, cunoscută şi vorbită acum de o lume întreagă.

El este unul dintre cei datorită căruia mulţi dintre noi ascultăm şi cântăm blues. Albumele originale, reeditările, compilaţiile şi prezentările vechilor titluri conţin bune şi rele deopotrivă, de aceea, în final, ar prinde bine câteva recomandări: ”The Legendary Modern Recordings” (Ace); ”40th Anniversary Album” (Sensation); ”Detroit Blues” (Flyright); ”Blues Brothers” (Ace); ”House of the Blues” (Chess); ”Plays and Sings the Blues” (Chess); ”Don't Turn Me from Your Door” (Atlantic); ”That's Where It's At” (Stax); ”The Veejay Years” (Charly), ” That's My Story„ (Ace), ” The Complete Chess Folk Blues Sessions” (Chess); ”It Serves Me Right to Suffer” (Impulse), ” Live at Cafe Au Go Go” (Bluesway); ”Urban Blues” (Blues- way) ”Simply the Truth” (Bluesway) şi ”Never Get Out with These Blues Alive” (See for Miles).

Dintre producţiile omagiale se remarcă proiectul iniţiat de Zakiya Hooker care a alcătuit o compilaţie în memoria tatălui ei. Nimic nu întrece originalul, cel puţin în acest caz, dar merită să-i ascultăm pe Peter Green, Jeff Beck, Gary Moore şi Johnnie Johnson cântând muzica lui John Lee Hooker, confirmând astfel ideea că influenţa unui artist se poate estima şi după cei care-l pomenesc după ce şi-a făcut datoria.