„He’s Mr.Luck – Moştenirea lui Jimmy Reed”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Jimmy Reed

Blues-ul ar minţi dacă ar fi cântat cu precizia jazz-ului sau a muzicii clasice. Jimmy Reed are una dintre cele mai subversive poveşti de succes şi rămâne unul dintre cel mai fascinante personaje din povestea americană legată de „roots music”.

Când îl auzi prima dată, cu vocea aceea tânguită, cu chitara stângaci mânuită şi cu acele solouri stridente de muzicuţă, nu prea îl asociezi cu ceea ce a stabilit gustul general de blues ca fiind ”mainstream”, dar îl recunoşti de departe. Exact asta îl face remarcabil, la fel ca pe John Lee Hooker sau Skip James, stilul care scotea publicul din legănarea letargică a şablonului, starea cu care îşi controla bruma de tehnică a interpretării, dezinvoltura cu care transforma în muzică o tensiune acumulată de experienţe şi trăiri reale. Nimic special la suprafaţă, mai relaxat decât colegii lui feroce, a devenit o binevenită aăugare în colecţiile tuturor.  Pentru că vorbim de talent şi de expresie, nu de nişte închipuiţi dezinhibaţi care au aflat din surse dubioase că oricine poate fi artist. Apariţia lor chema lumea, muzica lor impresiona indiferent de numărul de participanţi. Instrumentul era învăţat instinctiv, apoi transformat în mijloc de confesiune publică, autentic şi sincer, iar asta venea din exteriorul reţetei de succes, aşa cum s-a întâmplat în întreaga istorie mzuicală, când schimbarea a fost adusă de oameni din afara sistemului care dicta normele.

Mi-am adus aminte de el ascultând albumul lui Ronnie Wood, ” Mr. Luck - A Tribute to Jimmy Reed”, înregistrat în concert în 2013 şi lansat în 2021. Aşa ne putem da seama de influenţa lui Jimmy Reed, prin muzică şi spirit. În anii ’50 şi ’60, piesele lui, precum ”Honest I do” sau ”Baby What You Want Me To Do” apăreau regulat în topuri şi erau preluate în zeci de variante de artişti diverşi, de la Tina Turner şi Grateful Dead până la Rolling Stones şi Etta James. Elvis a ales să cânte ”Bog Boss Man” (hit-ul lui Reed, compus de Wille Dixon) în concertul lui de revenire din 1968. Pentru unii a reprezentat iniţierea în blues, prin simplitatea onestă a sound-ului. Pentru alţii a însemnat inspiraţie şi continuitate. Pentru noi înseamnă un nou punct de legătură cu blues-ul, un punct de fixare, care să ne facă să ascultăm şi mai mult.

Născut în Leland, Mississippi în 1925, Mathis sau Matcher James Reed a învăţat esenţialele chitarei de la prietenul Eddie Taylor, un instrumentist mult mai avansat, care avea să-l acompanieze mulţi ani. A ajuns la Chicago în 1945 iar după ce a ieşit din armată a muncit în tot felul de fabrici până s-a gândit mai serios că ar putea cânta, cu chitara şi muzicuţa în acelaşi timp, construindu-şi un suport de muzicuţă dintr-un umeraş. După ce a fost refuzat de Chess Records, a încercat să ia legătura cu Vivian Carter, DJ şi proprietar de magazin de discuri care tocmai lansa casa de producţie Vee Jay, în parteneriat cu soţul ei, Jimmy Bracken (de aici şi iniţialele care formează numele editurii). După primul single, ”High and Lonesome” nu s-a întâmplat mare lucru. Abia după a treia încercare,  în 1953, ”You Don’t Have To Go” a ajuns pe locul 5 în ”Billboard” şi a pornit o afacere şi o carieră. Piesele lui ajungeau şi în clasamentele de rhythm and blues şi în cele pop, ceea ce se întâmpla rar pe vremea aceea. Sound-ul nu prea s-a modificat de-a lungul anilor, dar tocmai asta a fost formula care a reuşit, la fel ca în cazul altor mari artişti de blues. La fel ca atunci când asculţi Elmore James sau Muddy Waters, nu poţi greşi recunoscându-l pe Jimmy Reed, cu forţa lui candidă, cu ritmul săltat de boogie, venit din corzile joase, cu notele înalte ale muzicuţei şi cu umorul din vorbe formând o impresie imposibil de şters. La amprenta lui s-a adăugat avantajul de a lucra cu Bill Putnam, inovatorul inginer de sunet care a dezvoltat efecte de reverb şi ecou pe care le-a folosit subtil, în avantajul producţiilor. Succesul însă se explică prin atenţia acordată cântecului, care dădea suflet fiecărui album. Scrisă de Jimmy şi de soţia lui, Mary ”Mama” Reed, fiecare piesă e un episod despre viaţă şi iubire, cu versuri care ating şi rămân. În timp ce o bună parte din repertoriul de blues tratează emfatic masculinitatea, piesele lui Reed sunt mai detşate, la un nivel poetic în care cuvântul susţine melodia, nu orgoliul. Multe dintre ele par a fi construite pe fraze care provin dintr-o conversaţie normală într-un cuplu care le recunoaşte inteligent şi le notează. Mama Reed stătea cu Jimmy în studio şi-l îndruma în interpretarea cuvintelor scrise de ei. Uneori îi arăta şi ce instrument să folosească sau când să intre când acesta era prea băut. Relaţia lor a avut un dar unic şi a lăsat un set de piese de un farmec greu de comparat în blues.

Viaţa lui Jimmy Reed nu a fost uşoară. Episoadele de epilepsie nu primeau tratamentul potrivit iar alcoolul agrava situaţia. Există multe episoade care-l prezintă în situaţii deloc onorante. Chiar dacă mulţi din cei care l-au văzut în concerte şi-l amintesc ca pe un artist naiv care se împiedica pe scenă în timp ce cânta, era imposibil să nu-i fi simţit inteligenţa muzicală din spatele prezenţei laconice. Orice piesă, chiar dacă era scrisă de altcineva, se transforma într-o pură emblemă Jimmy Reed. A trecut toate obstacolele din viaţa personală iar pe la mijlocul anilor ’70 era treaz şi pregătit de o nouă etapă din carieră dar a murit din cauza unei crize generalizate, după un concert, pe 29 august 1976. Trist şi greu de crezut, în totală contradicţie cu bucuria din muzica lui.

Jimmy Reed

”I’m Mr.Luck” este titlul în jurul căruia s-au format două producţii care ne prezintă generos moştenirea lui Jimmy Reed, dincolo de discografia oficială. Poate nu toţi reuşim să adunăm toate albumele pentru o audiţie aprofundată, aşa că luăm ” Mr Luck: The Complete Vee Jay Singles”, o colecţie în trei volume lansată în 2021, cu 88 de piese remasterizate după benzi originale găsite într-un perete fals al unui depozit din Chicago. Sunetul bun şi repertoriul care acoperă aproape toată viaţa lui muzicală ne oferă modul ideal de a asimila esenţa blues-ului. Nu mai spun că poate fi momentul potrivit de a face primii paşi spre a cunoaşte această muzică din interior, cântând-o. Celălalt reper, în completarea pieselor originale, este omagiul adus de Ronnie Wood printr-un concert la Royal Albert Hall, alături de propria trupă şi de Mick Taylor, Bobby Womack, Mick Hucknall şi Paul Weller. Când chitaristul autodidact Eddie Taylor a împărtăşit din cunoştinţele lui către Jimmy Reed nu şi-a imiaginat ce efect avea să aibă asupra scenei de blues din Chicago. În 1974, un alt Taylor, Mick, avea să facă loc lui Ronnie Wood în Rolling Stones lăsând deschisă calea unei vechi prietenii şi unor proiecte comune. Cei doi s-au întâlnit în 2013 pentru a-l celebra pe Jimmy Reed, într-un concert memorabil prin atmosfera creată în jurul muzicii lui, perfect păstrată pe acest disc care din toamna lui 2021 ne stă la dispoziţie. Scena e însufleţită de o bucurie reală şi de relaţia dintre Wood şi Taylor care redă fidel complexitatea legăturii dintre Reed şi Eddie Taylor, păstrând spiritul şi deschizându-se către blues prin solo-uri şi balans. Nimic reinventat şi nici nu e nevoie. E suficient să-l celebrezi pe Jimmy Reed cu inimă şi cu umor, starea devine atât de bună încât nici nu-ţi dai seama cât de prost cântă Ronnie cu vocea. Inenţia şi rezultatul ne aduc încă un disc de colecţie.

Nu prea există în blues un stil mai uşor digerabil, mai uşor de recunoscut şi de cântat ca în muzica lui Jimmy Reed. Piesele lui cele mai populare, "Baby, What You Want Me to Do," "Bright Lights, Big City," "Honest I Do," "You Don't Have to Go," "Going to New York," "Ain't That Lovin' You Baby," sau "Big Boss Man" s-au integrat în repertoriul standard de blues de parcă au existat acolo dintotdeauna. Într-un stil simplu şi uşor de urmat, aerisit, insistent, mergând pe aceeaşi formă, piesele lui au fost accesibile tuturor, de la trupele de liceu până la numele cele mai rezonante transformându-l în timp într-un dintre cei mai influenţi artişti de blues. Printre toţi iniţiatorii, a existat un singur Jimmy Reed.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite