Împlinisem 14 ani şi mă ducem spre secţia de miliţie să-mi ridic buletinul. Aveam un soi de emoţie şi, timp de ceva vreme, am crezut că vine din faptul că aveam să intru în rândul lumii odată cu căpătarea micului carneţel cu file verzi şi poza mea în colţ. Pe drum m-am întâlnit cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Avea blugi largi ( în epoca pantalonilor bufanţi cu pense) şi favoriţi ( în epoca perciunilor cu colţ). „Frate sunt depecher” – mi-a spus. Habar nu aveam ce înseamnă dar mi s-a părut al dracului de tare. ” Tu ce eşti?”  Pe vremea aia lucrurile erau mult mai simple, iar oamenii mult mai direcţi. Erai ori depecher or rocker ori agarici cu Ice MC sau Timmy T. O săptămână mai târziu mi-a picat în mană o caseta Agfa pe care stătea scris cu creionul chimic 101 DM. Şi aşa a început totul, aşa a început viaţa mea de adolescent.

M-am îmbătat grav prima oară în viaţă pe Black Celebration, m-am îndrăgostit pe Somebody,  mi-am început viaţa sexuală pe Enjoy the Silence, am plecat cu prietenii la mare pe Personal Jesus şi am fumat primul joint în spate la Ring pe I Feel You. Aşa mi-am lăsat favoriţii pe care îi am până în ziua de astăzi. Restul s-au dus toate, pantalonii cu vipuşcă, bandana legată la mână, tricoul scris cu markerul pe care între D şi M era desenat un trandafir, ghetele cu talpă groasă. La 24 de ani după ce, din boxele casu-lui meu National, au răsunat primele acorduri din Strangelove nu puteam rata ( pentru a treia oară) concertul de la Bucureşti. Trebuie să recunosc că, deşi nu credeam, drumul spre stadion a trezit în mine o emoţie adolescentină greu de explicat. Cred că generaţia mea va trăi mereu cu întrebarea cum ar fi fost să fi avut acces la concertele trupelor pe care le iubeam în perioada aia, în care muzica era a doua chestie importantă după fete.  Cum ar fi fost ca în anii 90 să fi văzut la Bucureşti Cure, REM, Police sau Nirvana? Ei bine, nu vom şti şi tocmai de aceea pe National Arena am văzut atât de mulţi cunoscuţi din vremurile acelea, sigur cu toţii schimbaţi, unii cu copii ( deşi e clar că ăia micii au cu totul alte preferinţe muzicale), alţii cu soţii din generaţia nouă, dar toţi cu entuziasmul concertului pe care atunci nu l-au avut. Sigur, între timp, şi cei de la Depeche au devenit şi ei părinţi, părinţii muzici electronice.

Mi-aşi fi dorit să stau pe gazon dar am stat la tribună, chiar în faţa lojelor închiriate pe sume considerabile de corporaţii pentru a se simţi privilegiate. Construcţia scenei nu m-a dat pe spate cu toate ca s-a tot vorbit de ea prin presă. Am văzut scene aduse în România mult mai tari ( cea de la Rolling Stones de exemplu).  Ecranele laterale erau prea mici pentru hardughia de stadion, iar luminile au fost destul de cuminţi. Contentul video în schimb excepţional.

Concertul a început anevoios, în sensul că puteai simţi în entuziasmul sălii o anumită reţinere. Asta pentru faptul că primele piese, cum e şi firesc, au fost din perioada recentă a trupei. Asta până la Walking in My Shoes când în sfârşit stadionul şi-a dat drumul. Toată lumea ştia versurile şi am văzut o atmosferă adevarată ce a urcat constant cu explozii de-a dreptul colosale la Policy of Truth , Personal Jesus sau I Feel You. Dave în mare formă, de fapt aşa cum mi l-am imaginat întotdeauna, aproape neschimbat faţă de posterul pe care îl aveam deasupra patului sau de clipurile de pe VHS trase de pe MTV la a şaptea mână. Nu sunt cronicar de concerte, nici măcar nu sunt un mare consumator de concerte, am fost la Depeche ca un simplu fan prăfuit şi bântuit de flashback-urile adolescenţei dar din punctul meu de vedere a meritat pe deplin. Băieţii ştiu muzică cât pentru şase generaţii,  băieţii încă inventează muzică reper iar peste toate astea au puterea şi personalitatea ( specifică trupelor vechi) de a face show prin propria energie, n-au nevoie de lasere sau explozii, dansatoare în posteriorul gol sau acrobaţi pe scenă. Au nevoie de trei microfoane si o audienţă dispusă, atât. Restul e bucuria de a cânta, bucurie pe care dacă o mai ai după mai bine de 30 de ani de concerte înseamnă ca eşti trupă şi înseamnă că ai un loc în loja (necorporatistă) a istoriei muzicii.

Mie mi-a plăcut la Depeche. Mult. M-au făcut să dansez, să urlu, să mă bucur, să le cânt versurile, lucruri care în ultima vreme nu mi se mai întâmplă, iar pentru acest fapt îmi voi păstra favoriţii încă 24 de ani în ciuda modei şi a timpurilor.