FOTO VIDEO Corul Madrigal: 50 de ani de poveste cu prinţi şi prinţese adevărate

FOTO VIDEO Corul Madrigal: 50 de ani de poveste cu prinţi 
şi prinţese adevărate

Reverenţe la finalul concertului Madrigal, dirijat de Voicu Popescu. FOTOGRAFII Arhivă Corul Madrigal

ISTORIE Considerat un veritabil brand de ţară şi intrat în Patrimoniul Cultural UNESCO, Madrigalul, unul dintre cele mai apreciate coruri de cameră din lume, a împlinit anul acesta jumătate de secol de la înfiinţare.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă 50 de ani, în primăvara lui 1963, dirijorul Marin Constantin  (foto, 1925 – 2011) îşi punea atingerea de Midas asupra unui cor de tineri. Madrigal, aşa avea el să fie cunoscut în întreaga lume. Cât alţii în şapte ani, ca într-o poveste cu prinţi şi prinţese – numai că de data aceasta una adevărată –, aşa a crescut renumele corului, considerat şi astăzi unic în lume. Şapte generaţii şi peste 200 de voci şi caractere au fost şlefuite de-a lungul celor cinci decenii de geniul lui Marin Constantin, unul dintre cei mai mari dirijori din istoria României. Elogiile pentru ceea ce Madrigalul a realizat de-a lungul existenţei sale s-ar putea traduce în zile şi nopţi de aplauze, în mii de pagini tipărite, dar mai ales în aprecierea oamenilor. „Oare maestrul Marin Constantin a găsit formula care-i deschide universul celei de-a patra dimensiuni?“, se întreba Cella Delavrancea. Cu zeci de albume scoase şi mii de concerte în ţară şi în străinătate,  Madrigalul a fost un brand de ţară încă de pe vremea în care regimul comunist ţintuise România în zona gri mărginită de Cortina de Fier. Iar astăzi, deşi maestrul a păşit în altă dimensiune, spiritul său continuă să trăiască în Corul Madrigal. Veronica Maria Stoica (manager), Voicu Popescu (dirijor) şi Anna Ungureanu (dirijor secund) – toţi trei sunt, totodată, membri ai corului – au vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre aniversarea din această primăvară, despre istoria de 50 de ani, despre proiectele, împlinirile şi speranţele Madrigalului.

Primul costum de scenă realizat în atelierele Conservatorului din Bucureşti (1964)

„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă 50 de ani de Madrigal pentru cei din cor?
Maria Stoica:
În primul rând eşti mândru, este ca atunci când ai un pedigree extraordinar. Madrigalului i s-au întâmplat nişte lucruri absolut senzaţionale în această jumătate de secol. Ceea ce este foarte important este că ţi se cere să faci lucrurile foarte bine şi îţi este cam greu să refuzi dacă ai această istorie în spate.

Anna Ungureanu: Eu am doar 10 ani din aceşti 50 şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că i-am împlinit. Pe mine nu m-au preocupat lucrurile de dinainte, pentru că nu le pot simţi, m-am născut în ’80. Ceea ce pot simţi este energia celor din Madrigal, care ne-au transmis şi nouă, celor tineri, ceva din lucrurile de la început, pentru că încă avem membre fondatoare în cor. Pentru mine, Madrigalul este o sursă continuă de provocare: de la faptul că ne pică proiectele pentru că nu există bani pentru singurul brand veritabil care a activat muzical non-stop 50 de ani în România, până la extazul concertelor. Madrigalul este un izvor de extreme pe care le trăim cu drag, pentru că ştim că înaintea noastră au mai fost încă 40 de ani în care s-a putut şi asta ne dă o idee despre durabilitatea Madrigalului. Ştim că sunt multe de făcut în ţara asta, dar suntem idealişti şi vorbesc în numele generaţiei mele care n-a primit bani de la stat, care încă locuieşte în chirii şi care, din salariul pe care îl ia de la faimosul Madrigal, de-abia îşi plăteşte chiria şi îşi poate achiziţiona cele trebuincioase.

Maria Stoica: Esenţa este că, dacă-ţi propui să faci ceva, faci! Iar noi trebuie să-l facem într-un anumit fel, pentru că aceşti 50 de ani ne obligă. E ca şi cum tatăl ţi-ar fi lăsat o casă superbă pe care tu nu ai mai zugrăvit-o şi nu ai mai îngrijit-o până încep să cadă cărămizile. La noi nu cade nimic, deocamdată stă frumos.


Corul Madrigal, în actuala formulă, şi dirijorul Voicu Popescu, în noile costume de inspiraţie medievală create de Doina Levintza

Nu e frustrant că în propria ţară Corul Madrigal, un bun al patrimoniului UNESCO, nu beneficiază de susţinere?
Anna Ungureanu:
Nu e frustrant, mai sunt şi alţii în această ţară, actori, dansatori, artişti care aşteaptă să le fie recunoscute meritele.
Maria Stoica: Gândiţi-vă la câţi bani se consumă în media, dar proiectele culturale nu mai au loc în nicio televiziune. Nu ai un jurnal cultural pe zi, în care să ştii ce se întâmplă în acest domeniu. Sunt persoane fără nicio valoare care au cel puţin trei ore de difuzare la şapte televiziuni.

Cum erau selectate la început vocile din Corul Madrigal?
Maria Stoica:
Timbralitatea era foarte importantă, iar dotarea naturală trebuia să fie fantastică. Un om care avea un talent natural putea să ajungă foarte repede la ceea ce-ţi doreai de la un corist.
Voicu Popescu: Nu trebuia să ai studii, iar maestrul Marin Constantin se ferea de vocile mari. Pentru valoarea brandului Madrigal este foarte important să veghem ca această timbralitate să rămână o constantă. Baza de selecţie acum este mult mai mică, pentru că nici calitatea celor care intră în Universitatea de Muzică nu mai este aceeaşi, iar asta ne îngreunează foarte mult munca. Trebuie să aşteptăm foarte mult până să apară o vocişoară care să ne placă. Sigur, facem compromisuri, dar asta înseamnă destul de mult timp pierdut şi, de fapt, pericolul ca vocea să nu evolueze aşa cum îţi doreşti.

Maria Stoica: Sunt mai multe pericole. În primul rând, un madrigalist se formează foarte greu. Noi avem un repertoriu foarte vast, iar el trebuie să ştie minimum 200 de piese şi până le învaţă durează. Poţi să le înveţi, dar trebuie să te şi adaptezi la omogenitatea Madrigalului. După ce îl formezi, cam în doi ani, un madrigalist este foarte valoros pe piaţă. Jumătate din mercenarii de pe piaţă care cântă în grupuri sunt plecaţi din Madrigal. Dar dacă ei pleacă din Madrigal îşi schimbă valorile, nu mai sunt exigenţi cu ei, căci exigenţa trebuie să ţi-o ceară cineva şi acel cineva este dirijorul.

Madrigalistele, purtând costumele care dau identitatea corului. În dreapta, Maria Stoica

Într-un cor atât de mare nu există şi orgolii?
Voicu Popescu:
Au fost şi oameni nemulţumiţi care au considerat că am fost prea exigenţi. La noi nu există niciun fel de rabat, indiferent de valoarea coristului. Această disciplină a lucrului face să existe şi mici tensiuni între noi, dar fără asta, de fapt, nu poţi să mergi mai departe. A existat o perioadă de trecere, mai tulbure, de când maestrul Marin Constantin nu mai deţinea cârma, până când dânsul s-a stins din viaţă, şi oamenii se relaxaseră. Revenirea la exigenţă a fost un lucru foarte important pentru că am reordonat lucrurile şi am ieşit din nou pe piaţă.

Ce v-a ţinut împreună după acest moment?
Maria Stoica:
Nişte lucruri extrem de concrete: eu, cu un an şi jumătate înainte de moartea maestrului, am fost director adjunct, maestrul Voicu Popescu s-a ocupat de ultimele patru proiecte ale Madrigalului în totalitate, a fost adjunctul maestrului Constantin, ca şi Anna Ungureanu. Exista o continuitate extraordinară, numai că a trebuit să ne schimbăm mentalitatea.

Voicu Popescu: A trebuit să devenim din vagoane locomotive.
Maria Stoica: Au fost nişte proiecte care ne-au mobilizat, în Bucovina, la Berlin, şi ca să facem lucrurile astea a trebuit să ne luăm în serios şi să nu mai admitem nicio staţionare, plus că în ultimii ani ai maestrului Constantin era o mică delăsare, iar după moartea dânsului toată lumea era curioasă să vadă ce a mai rămas. Ştii cum se zice: vai, Claudia Schiffer, cel mai mare manechin... Dar abia aştepţi să îmbătrânească.

Oamenii voiau să vadă decăderea?
Voicu Popescu:
Da, da, da, se voia.
Maria Stoica: Noi trăim din puţin şi din proiecte, dar avem un concept foarte puternic şi o formare educaţională extraordinară, extrem de tentantă pentru tineri, problema este cât o să-i ţină. Cei pe care îi avem de mai bine de zece ani sunt deja madrigalişti loiali. Cei care vin acum trebuie să înţeleagă că prin disciplina şi profesionalismul Madrigalului pot să survoleze această neputinţă a vieţii artistice din România.

Voicu Popescu: Maestrul Marin Constantin mai avea un obicei: prefera să plece în turnee cu mai puţini oameni decât propunea impresarul tocmai ca să existe o concurenţă internă foarte puternică, ştiind că întotdeauna 10% rămâneau acasă, iar asta făcea ca în interior lucrurile să fie foarte active. Trebuia să dovedeşti mereu că eşti pregătit să faci faţă exigenţelor. La Madrigal nu s–a venit niciodată la serviciu, era o muncă permanentă.

Maestrul Marin Constantin, concentrat să-i dirijeze pe madrigalişti atât cu mâna, cât şi cu privirea

SCEPTICISM ŞI RENAŞTERE

Puteţi face o comparaţie între perioada de început şi momentul prezent?
Voicu Popescu:
În anii ’60-’70 au apărut vârfurile din muzica românească de cor. Toate acele restricţii ale regimului comunist i-au determinat pe artişti să-şi ascută acuitatea intelectuală şi muzicală. În perioadele de constrângeri, libertatea spiritului este mai puternică. Acum nu se mai întâmplă la fel, pentru că există o libertate totală, poţi să spui ce vrei despre oricine. Perioadele de acumulări materiale sunt întotdeauna în detrimentul acumulărilor spirituale. Zona materială ne paralizează sensibilitatea.

Manelele sunt un fenomen care a afectat scena muzicală, după Revoluţie. Ce părere avea maestrul Marin Constantin despre modul în care au evoluat lucrurile după ’90, despre cum s-a transformat inclusiv scena muzicală?
Voicu Popescu: El trăia atât de sus, era într-o lume în care aceste lucruri nu-l mai atingeau. Dar eu cred aşa: că orice bubă rea îşi găseşte sfârşitul. Până la urmă, fenomenul acesta se va consuma, se va stinge încet-încet. Sigur, cu nişte preţuri plătite... Dar dacă şcoala îşi va relua rolul pe zona muzicală, fenomenul va fi împins la periferie. Eu cred că vom trăi să vedem aceste schimbări, vom vedea cum acest fenomen, al manelelor, va fi marginalizat. Există o frustrare că o mare parte a populaţiei trăieşte în sărăcie culturală, generată de tot ce s-a întâmplat în aceşti ani scurşi de la Revoluţie, din cauza neglijenţei autorităţilor. Auzim tot timpul: „Lasă, domnule, cultura poate să mai aştepte, nu e atât de importantă“. Cu cât amâni „reparaţiile“, cu-atât vindecarea este mai grea. Madrigalul îşi asumă nişte lucruri şi sperăm ca eforturile noastre să se multiplice prin alte exemple de acest gen.

Maria Stoica: Nu avem decât doi ani de zile de când suntem pe „cont propriu“, fără maestrul Marin Constantin, dar mi-am dat seama că strategia contează foarte mult. Eu abia acum observ că la noi nici economia nu are o strategie. Când trăia maestrul, el gândea totul, noi executam. Dar acum, că am ajuns manager, îmi dau seama că trebuie proiectat totul. Dacă nu fac un plan pentru următoarele şase luni, este chiar un dezastru pentru Madrigal. Timp de un an de zile ne-am axat pe cooptarea unor noi membri: am adus corişti, i-am selecţionat, am completat colectivul.  Acum suntem 40, iar 30 sunt excepţionali. Toată lumea spunea după moartea maestrului: „N-o să reuşiţi, n-o să reuşiţi“. Şi uite că am reuşit. La ultimul concert susţinut la Ateneu am chemat toţi criticii să ne „toace“ şi nu ne-a „tocat“ niciunul.

Voicu Popescu: Am avut reacţii foarte bune. Ei n-aveau nicio datorie faţă de Madrigal, ar fi putut spune oricând că nu mai poate fi ce-a fost. Dar au încurajat demersul nostru pentru că au văzut că lucrurile sunt făcute în tradiţia Madrigalului, dar cu noi perspective, atât de ordin repertorial, cât şi de ordin vocal. Acest Madrigal renaşte.

Un concert susţinut la Sala Radio în anii ’80

AU CÂNTAT ÎN MINELE DE CĂRBUNE

La un moment dat, Madrigalul a cântat şi în minele de cărbune...
Maria Stoica:
Da, eu am fost acolo. La Petroşani, în timpul regimului comunist. Şi-am plâns. În momentul în care am coborât din autocar, toţi erau cu flori. Asta nu ni se întâmplă acum nici dacă ne ducem la Parlament. Am cântat acolo în momentul în care minerii ieşiseră din şut. Erau complet negri. Şi să le cânţi „Mociriţă cu trifoi“ sau „Sârba pe loc“, aşa cum le cântă Madrigalul... Erau „zbârliţi“. Iar toată emoţia aceea a lor s-a întors către noi. Am plâns.

Voicu Popescu: Flashmoburile care fac acum deliciul televiziunilor, noi le trăiam pe vremea aceea, în locurile în care eram invitaţi, în oraşe, în sate. De exemplu, corul din comuna Buteni, atunci când a împlinit 100 de ani, a chemat Madrigalul. Şi ne-am dus. Tot satul a ieşit să ne primească. După ce am cântat, toţi sătenii au venit la întâlnirea cu noi, fiecare a adus de-acasă vin, ţuică şi ce mai aveau...

Cât de importantă este identitatea naţională în epoca globalizării?
Voicu Popescu:
Madrigalul are o misiune: de a fi o carte de identitate pentru o naţiune şi pentru o cultură. Dacă noi nu vom lăsa acest lucru să iasă la suprafaţă, vom fi la fel de nivelaţi ca alte naţiuni, vom fi într-o zonă gri unde nu se întâmplă nimic spectaculos. Important e că noi avem un mesaj, ar fi păcat să nu profităm de ceea ce avem. Dar, la câtă indiferenţă există, să nu ne mirăm că vor fi nişte malformări şi deformări în spaţiul cultural.

Maria Stoica: Trebuie oameni inteligenţi, cu putere de decizie. Altfel facem festival latino la Mamaia. Sau imnul staţiunii...

Veronica Maria Stoica (foto stânga)
Are 56 de ani şi este membră a Corului din primul an de studenţie la Conservator.
Din 2011 este manager al corului.

Anna Ungureanu (foto dreapta)
Are 33 de ani şi a absolvit Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, secţia Dirijat Cor Academic.
Are 10 ani de activitate la Madrigal, este dirijor secund.
A susţinut concerte în toată lumea şi a luat parte la ultimele patru ediţii ale Festivalului Enescu.

Voicu Popescu
Are 61 de ani şi a devenit artist liric al corului în 1975.
Din 2011 este dirijor şi director adjunct al Madrigalului.
A participat la peste 50 de turnee, festivaluri şi concursuri internaţionale, are numeroase medalii şi premii, este organizator al Olimpiadei Mondiale Corale.

Pregătiri pentru următorii 50 de ani


Copiii, adolescenţii au ca idoli vedetele TV, idealurile sunt talent-show-urile. Cine şi cum ar putea îndrepta un copil către un alt tip de artă?
Anna Ungureanu: Chiar de Ziua Copilului, pe 1 iunie, are loc un eveniment complex la Biblioteca Naţională. Noi, Madrigalul, ne întâlnim cu corurile pe care am început să le formăm şi care au aderat la proiectul Cantus Mundi, vreo 200 de copii. Acest eveniment nu se va petrece numai în Bucureşti, ci în toată ţara. Scopul nostru este de a-i scoate din sala de repetiţie şi de a le arăta mirajul artei bine conturate.

Voicu Popescu: Astăzi, media cultivă individualismul şi ideea de vedetă. Nu putem avea o ţară de vedete, nu ne interesează să lansăm cântăreţe trăsnet care să ia toate Eurovisioanele. Ne interesează ca aceşti copii să facă exerciţiul de sensibilitate şi de cunoaştere prin muzică.

Maria Stoica: Evenimentul va avea loc pe 1 iunie, la ora 11.00, în aula Bibliotecii Naţionale, iar maestrul dirijor Ion Marin, fiul lui Marin Constantin şi cel mai mare dirijor român la ora actuală, va veni la întâlnirea cu cei 200 de copii, iar Virgil Ianţu, un fost madrigalist, va prezenta acest eveniment. Sperăm să găsim şi o televiziune cu filiale naţionale care să transmită acest eveniment.

Poate că televiziunile sunt mai tentate să-şi formeze propriile talente...
Anna Ungureanu: Suntem idealişti şi am început de la noi, prin a le oferi tuturor celorlalţi totul absolut benevol, pe timpul şi pe munca noastră.
Maria Stoica: Noi nu primim decât salariul bugetar de la Ministerul Culturii, faţă de cât câştigă cei care fac nişte lucruri extrem de superficiale... Dar marii artişti, filosofi şi scriitori şi-au dus visul până la capăt, indiferent de ceea ce a făcut epoca pentru ei. Şi de aceea au rămas în istorie ei şi nu cei care le-au curmat visele.

Miracolul Madrigal

Considerat un tezaur cultural al României, Corul Naţional de Cameră Madrigal a deschis uşi la care alţii nu au îndrăznit nici să bată. Povestea a început în satul Urleta din judeţul Prahova, unde copilul Marin Constantin a cântat cu mama sa, Maria, în corul bisericii. Văduvă la numai 24 de ani, femeia a fost nevoită să-i crească singură pe cei patru copii (trei băieţi şi o fată), reuşind să-şi găsească refugiul emoţional în muzică. „Visul Madrigalului este visul mamei mele, alături de care făceam tot felul de liturghii pe când aveam vreo nouă ani“, a spus maestrul, citat în monografia „Dirijorul Marin Constantin“ (născut pe 27 februarie 1925) a lui Viorel Cosma. Pasiunea sa a continuat cu Ansamblul Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM), pe care dirijorul l-a înfiinţat în 1946.
„Sunt om al unui singur vis: să înfiinţez o formaţie de corişti selecţionaţi de mine, cu care să creez o sonoritate corală cu un repertoriu fundamentat pe preclasicismul universal şi să dispun de libertatea de a-l prezenta publicului iubitor de muzică“, şi-a propus maestrul, care a făurit corul în 1963.


Pentru asta,  el a mizat pe vocile naturale, non-vibrato, deopotrivă sensibile şi puternice şi capabile să se uniformizeze perfect cu ale celorlaţi membri ai grupului, în detrimentul celor „creţe“, cu vibraţii largi. El nu a ales întâmplător nici numele grupului.

În secolul al XIV-lea, madrigalul era o compoziţie pe două-trei voci, bazată pe texte din lirica lui Dante şi Boccacio. Inspirat de arta de atunci, deşi în anii ’60 în repertoriul naţional erau acceptate doar piesele cu versuri în limba română (pentru ca statul să controleze mesajele textelor), grupul a obţinut permisiunea de a cânta melodii cu versuri în franceză, italiană, germană, engleză şi flamandă, justificând că în străinătate publicul nu înţelegea limba română. Concesiile făcute madrigaliştilor le-au permis şi altor ansambluri să interpreteze un repertoriu internaţional. Corul a trecut graniţele ţării pentru concerte în Europa, Asia şi America, până la ora actuală, Madrigalul având peste  4.100 de spectacole magistrale.

Costume de stradă pentru primul turneu de peste hotare (1964)

„CÂNTAŢI“ ÎN VERSURI DE NICHITA STĂNESCU
„Viaţa este doar arta dedicată semenilor mei de pe pământul pe care m-am născut. Ca artist, nu-ţi mai aparţii“, şi-a rezumat maestrul Marin Constantin filosofia artistică. Profesionist şi perfecţionist, maestrul prefera metoda psihotehnică, dirijând mai mult cu ochii decât cu mâinile, întrucât ştia că vibraţia artistică se transmite mai întâi prin contact vizual şi apoi prin gesturi. Artistul şi-a dublat sensibilitatea muzicală cu rigoarea interpretării şi curiozitatea de a descoperi noi repertorii, de la partituri renascentiste şi baroce, la melodii din folclorul românesc.

Înaintea concertului din biserica Sfinţii Mihail şi Gavril din Urleta, localitatea natală a maestrului (1993)

„Miracolul Madrigal“, după cum l-a numit ulterior Wilma Vernocchi, membră a conducerii operei Scala din Milano, a primit în 1968 medalia UNICEF, iar trei ani mai târziu a urmat premiul criticii muzicale germane. Coriştii cu glasurile modelate de bagheta şi mai ales de privirea „vrăjitorului“ i-au inspirat şi pe poeţii care i-au dedicat dirijorului cuvinte alese. „Aşa precum luminile preasfinte/ Din soare curg pe lumi şi timpul îl măsoară/ Astfel din muzică şi din străvechi cuvinte/ S-a revărsat pe locul ei această Ţară“, scria Grigore Vieru în „Logosul şi muzica“, Nichita Stănescu preferând să descrie corul drept „un monument natural al glasului uman în cântec“.

Recunoaşterea majoră a fost cea din 1992, când Corul Madrigal a devenit Bun al Patrimoniului Cultural Universal UNESCO, preşedintele Federico Mayor ţinând un discus omagial în cinstea lui Marin Constantin.

De-a lungul celor 50 de ani, miracolul Madrigalului nu a constat numai în formarea profesională a artiştilor, ci şi în construirea unor personalităţi complexe. „Un madrigalist este altceva decât orice alt corist, ca dovadă că ei ajung dirijori, manageri, redactori-şefi la radio şi în televiziune. Madrigalul este un concept educaţional de formare ce îţi creează performanţă oriunde te-ai duce“, spune Maria Stoica despre corul în care 12 ani a activat şi Virgil Ianţu.

Prin performanţă şi un devotament confundat cu sacrificiul personal, artiştii au atins succesul, însă acesta nu a fost decât un pas, după cum a apreciat însuşi creatorul Madrigalului. „Marele succes nu trebuie interpretat oricum. El nu a  fost şi nu va fi nicicând capăt de drum, nici popas, nici sfânta clipă de răgaz“, i-a scris maestrul fiului său, Ion Marin.

„Viaţa este doar arta dedicată semenilor mei de pe pământul pe care m-am născut“, spunea maestrul Marin Constantin

Arta ca viaţă

Numele: Marin Constantin
Data şi locul naşterii: 27 februarie 1925 Urleta, Prahova.
Studiile şi cariera:
A absolvit Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi Facultatea de Filosofie, Pedagogie şi Psihologie a Universităţii Bucureşti. A obţinut titlul de doctor în muzicologie (1985).
A fost profesor universitar şi şef al catedrei Dirijat Coral din UNMB (din 1960), a susţinut cursuri de specialitate în Italia, Elveţia, Mexic şi Columbia.
A pus bazele corului Madrigal în 1963.
A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (din 1965), fondator şi dirijor al Corului Universitaţii din Bucureşti, fondator şi dirijor al Corului Naţional de Cameră Madrigal (1963-2011), director al Departamentului de Muzică în Ministerul Culturii (1960-1964), director al Operei Române din Bucureşti (1966-1969) şi fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Madrigal – Marin Constantin“ (1991-2011).
A prezentat peste 4.000 de concerte în ţară şi în lume.
Titluri şi medalii
„UNICEF“ (1968), „Medaille en Vermeil“ – Luxemburg (1979).
Diplome ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1985, 1993) şi ABI-USA (1994).
„Omul Anului“ 1990, 1992, 1994.
„Ambasador de onoare UNESCO“ (1992).
„Doctor Honoris Causa“ al Academiei de Muzică „Ghe.Dima“ din Cluj (1994).
Este menţionat în prestigioasa lucrare „Who’s Who“.
A încetat din viaţă: 1 ianuarie 2011, din cauza unor probleme cardiace.

Maestrul, pe 5 septembrie 1940

Marin Constantin, un familist atipic

„Nu am ştiut altceva decât să muncesc. Am învăţat asta de la tatăl meu, de la fraţii lui şi de la mama“, spunea Marin Constantin. Pentru el, munca a însemnat pasiune, devotament şi o căutare permanentă pentru făurirea actului artistic perfect. „Era foarte hotărât atunci când voia ceva. A avut o copilărie foarte grea, tatăl lui, sondor, murise în accident de muncă pe când el avea numai patru ani şi jumătate“, spune astăzi Bernanda Marin (79 de ani), soţia marelui dirijor. „Nu era un tip capricios care să sară de la una de alta, dimpotrivă, se obişnuise să persevereze pentru fiecare lucru şi învăţase asta încă de mic. În clasa a V-a, profesorul lui de canto l-a pus să dirijeze corul şcolii din sat“, îşi aminteşte ea.

Marin Constantin şi Bernanda Marin

În cei 57 de ani de căsnicie, Bernanda nu i-a fost doar partenera sentimentală, ci şi colega cu care maestrul a împărtăşit succesele şi greutăţile pe plan profesional. Cei doi s-au căsătorit în 1954, pe când Bebe, cum o alintau madrigaliştii, avea numai 19 ani. În acel an s-a născut şi primul lor copil, Noemi.

DIRIJORUL DIN UMBRĂ
„Am stat în Madrigal până în 2006, dintr-o pasiune foarte mare, dar am lucrat şi în televiziune ca inginer electronist şi de sunet“, explică cea care îl însoţea pe maestru în toate turneele din străinătate, având grijă ca spectacolele să aibă o sonoritate impecabilă. Tânăra de atunci a absolvit şi Politehnica, la încurajările maestrului care nu-i permitea să-şi neglijeze studiile pentru pasiunea artistică.

O iubire care a rezistat 57 de ani: soţii Marin

La cinci ani după naşterea primului copil, cei doi şi-au mai mărit familia cu un membru, Ion Marin, care avea să calce pe urmele tatălui şi să devină un dirijor apreciat în toată lumea. „Exist graţie tatei... Tata era o energie continuă şi, deşi nu mai există fizic, el e prezent în continuare, e în inima mea, în inima băiatului meu, iar asta îmi dă speranţă şi şansa să văd că există eternitatea“, a mărturisit Ion Marin.

TATĂ GRIJULIU, DEŞI NU SE MANIFESTA
Au fost situaţii în care tânărul s-a simţit neglijat întrucât tatăl său dedica mult timp muzicii şi pleca frecvent în turnee. Cu toate acestea, artistul îşi veghea copiii...
„El era mai atent şi mai grijuliu decât mulţi taţi, chiar dacă nu se manifesta. Nu era un tată foarte afectuos, care să-i pupe toată ziua, dar le urmărea de aproape parcursul şi ştia cu precizie ce trebuia să facă“, spune Bernanda Marin.

Tată şi fiu, la Festivalul Sfintei Marii de la Sibiu (2007)

Soţia artistului îşi aminteşte cum elevul Ion i-a arătat tatălui carnetul de note numai cu note de 9 şi 10, deşi de obicei primea şi 5 şi 6. Bun cunoscător al psihologiei umane, maestrul şi-a dat seama că Ion falsificase notele, motiv pentru care l-a tuns numărul unu, spre supărarea adolescentului ce se mândrea cu pletele rebele. Marin Constantin s-a temut să urmărească primele spectacole dirijate de fiul său, Ion Marin.

„Întotdeauna îmi zicea: «Ion e talentat şi simte muzica, dar mi-e teamă ca nu cumva orgoliul de a se face remarcat să fie mai mare decât talentul»“, mărturiseşte aceasta.  „Să fiu băiatul lui Marin Constantin a fost în acelaşi timp o şansă şi un handicap. Contrariile astea au dus la o intensificare a energiei şi a determinării cu care mi-am ales drumul meu, independent de tata. Mi-am dat seama că sunt obligat să exist. Scopul nu era să-l depăşesc, ci pur şi simplu să fiu eu“, a spus actualul director de onoare al Madrigalului.

PAVĂZA VIEŢII
Bernanda l-a înţeles cel mai bine pe artistul şi pe omul Marin Constantin. „El nu era soţul care să-ţi deschidă uşa la maşină sau la restaurant şi de foarte multe ori era cu mintea complet aiurea, dar era foarte atent. Ca dorinţă interioară, era un mare familist, probabil şi pentru că viaţa lui fusese destul de zdruncinată“, recunoaşte fosta madrigalistă.

De altfel, maestrul îi purta o mare dragoste, dublată de admiraţie şi recunoştinţă. „Este pavăza vieţii mele din anii tinereţii, a făcut toate sacrificiile imaginabile pentru viaţa, cariera, liniştea mea şi a copiilor“, o descria el pe cea care i-a fost alături până în ultima clipă. „Femeie, om cu fermă stabilitate interioară, critic exigent, de iscusită abilitate şi înţelepciune, a avut permanent grijă să-mi păstrez mereu proaspăt entuziasmul, disponibilităţile psihice, condiţii hotărâtoare ale creaţiei. Nu-mi pot dori mai mult, viaţa mi-a demonstrat şi în acest plan întreaga-i bunăvoinţă“, recunoştea Marin Constantin.

Marin Constantin, în vacanţă în America, la fiica sa, Noemi

Tinel, cum îi spuneau apropiaţii, nu era apreciat doar pentru valorile artistice, ci şi pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. „Îi plăceau glumele periculoase, iar pe vremea lui Ceauşescu diverşi oameni din partid îl întrebau: «De ce îţi iei soţia în toate turneele?», la care el răspundea: «Păi dacă tovarăşul Ceauşescu merge cu soţia peste tot, eu de ce să nu fac la fel?». Întotdeauna îl rugam să renunţe la bancul ăsta“, îşi aminteşte Bernanda.

ULTIMUL DRUM
Pe 1 ianuarie 2011, vestea morţii sale a lăsat un mare gol în sufletele celor dragi. După mai multe operaţii la inimă care l-au împiedicat pe artist să dirijeze, medicii au dat verdictul: stop cardiorespirator. „Mintea îi mergea perfect, dar fizic nu mai avea capacitatea de a lucra şi dirija de pe scaun“, spune soţia sa. Madrigaliştii, îmbrăcaţi în costume renascentiste, l-au însoţit pe ultimul drum, cântând piesele pe care maestrul le-a predat.
„Nu m-am gândit niciodată să-mi compun biografia într-un fel anume. Nu am niciun merit, am fost nevoit să umblu cu picioarele goale“, spunea cel care a dus povestea din Urleta pe marile scene ale lumii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările