Concert Roger Waters. Poveşti de la cititori: „Unii spun că Pink Floyd ar trebui predat la şcoală. Şi eu cred la fel”
0
Pentru mine, Pink Floyd şi de fapt muzica lor, înseamnă viaţă. Viaţă pur şi simplu. Aud Pink Floyd, respir Pink Floyd, trăiesc Pink Floyd, e simplu. Spunînd asta îmi asum chiar şi riscul de a fi considerat exagerat de către cei ce mă vor auzi, un fel de adolescent întârziat care trece şi el cu greu prin crizele vieţii şi se refugiază în muzica vremurilor lui, dar asta e ceea ce simt şi ceea ce cred.
Am găsit întîmplător pe net un blog în care cineva lansează în blogosferă un concurs pe temă Pink Floyd. Nu cred că ştie, dar omul mi-a făcut o mare surpriză. În primul rând pentru că omul e super tânăr, născut în a90 şi nu orice fel de tânăr, ci unul ascultător de Pink Floyd. Ar putea să-mi fie copil, la cât de tânăr ea. Copiii mei, toţi trei, ascultători de Pink Floyd, sunt aproape de aceeaşi vârstă cu acest tânăr frumos care fără să ştie, mi-a lansat o mică-mare provocare, făcându-mă pentru a mia oară să mă întreb: de ce îmi place mie Pink Floyd?
Muzica celor de la Pink Floyd este ruptă bucăţică cu bucăţică din viată. Din viaţa lor, din viaţa ta, din viaţa mea, din viaţa celorlalţi. Viaţa, aşa cum e ea. Cu bune şi cu relea. Viaţa pur şi simplu. Viaţă. Am constatat asta de multe ori pe pielea mea, pe măsură ce mi se întîmplau nişte chestii. Chestii pe care le găsisem sau le regasisiem şi în muzică lor.
Muzica celor de la Pink Floyd este ruptă bucăţică cu bucăţică din viată. Din viaţa lor, din viaţa ta, din viaţa mea, din viaţa celorlalţi. Viaţa, aşa cum e ea.
De multe ori, m-am întrebat de unde o fi ştiind oare domnul Waters cum e câteodată cu viaţă asta? Mi-am adus aminte că am scris acum câtva timp un text, din care o să reproduce aici un fragment, care are ceva referire la întrebarea pusă de prietenul meu necunoscut de pe net. Iată-l:
„Mă simt uneori ca în filmul ăla, un film în care muzica se amesteca cu desenele animate şi cu jocul actorilor, film în care un om mic şi fără nicio speranţă se chirceşte undeva la pămînt, în timp ce din toate direcţiile se apropie un zid, zid care se strînge încet-încet în jurul său, pînă cînd devine ca un tunel sau ca o ţeava de tun de la capătul căreia îi urlă reproşuri în ureche, rînd pe rînd, toţi cei care i-au trecut prin viaţă, pe care i-a iubit şi încă îi mai iubeşte, dar pe care într-un fel sau altul i-a rănit... Şi ei n-au uitat, ba din contră, acum cînd l-au prins la pămînt (şi nici ei nu se simt prea bine, tocmai din acest motiv încă n-au uitai) îşi aduc aminte de toate cele întâmplate, mai ales de cele rele...
Astea fiind spuse, mă tot întreb, de unde o fi ştiind nenea Waters cîte lucruri din astea, cum sînt cele povestite mai sus, se pot întîmpla în viaţa unui om? O fi trecut şi el pe acolo? O fi simţit şi el cum e să dai un telefon acasă şi la capătul celălalt al firului să fie altcineva, un altcineva care la un moment dat a ştiut să facă şi să ofere ceea ce tu nu ai ştiut cum să faci şi să oferi? Sau aladata, poate a simţit şi el cum e atunci cînd la celălalt capăt al firului nu e nimeni acasă? There is nobody home?
Un om adevărat Waters astă pînă la urmă... Cu bune şi cu rele... L-a scuipat în faţă pe un băiat din Canada, pentru simplul motiv că a avut curajul de a se sui pe scenă, privindu-l cu admiraţie pentru ceea ce făcea, atunci cînd cînta... Mai târziu, Waters a amintit cu regret despre această întîmplare, într-una din piesele de pe albumul aAnimals”. Altă data, l-a dat afară din formaţie pe unul dintre cei mai fini oameni pe care i-am văzut vreodată, omul a cărui degete au ştiut în aşa fel să alerge pe clapele orgii încît m-a făcut să îmi placă muzica de o mie de ori mai mult. Om care pînă la urmă s-a grăbit şi a plecat puţin la Ceruri, să îi cînte Domnului aşa cum ştie el mai bine... Cu David, celălalt coleg magistral de trupă, la un moment dat nici nu mai schimba o vorbă, nici măcar cînd erau pe scenă şi chiar aveau o treabă importantă de făcut, să îi incinte pe milioanele de oameni care le ascultau muzica, în concerte sau pe aiurea, pe viniluri, pe benzi de magnetofon, pe casete şi mai tîrziu pe CD-uri, DVD-uri şi Blue Ray-uri... Şi cu toate astea făcute şi întâmplate, atîta şi atîta lume încă îl mai iubeşte, îi ascultă muzica, îi înţeleg versurile şi îşi doresc să îl vadă şi să îl asculte live. Şi asta, poate şi pentru că muzica lui Roger Waters şi a celor de la Pink Floyd, prin ceea ce spun ei în muzica lor, seamănă tare de tot cu ceea ce se întîmpla cîteodată, în viaţă unuia sau a altuia...”
Astea erau gandurile mele acum catva timp, astea sunt gandurile mele si astazi. Au fost multe situatii din viata care s-au potrivit cu ceea ce ne transmit prin muzica lor acesti extraodinari oameni care isi spun Pink Floyd.
Unii spun că Pink Floyd ar trebui predat la şcoală. Şi eu cred la fel. Cred că un elev de şcoală generală sau de liceu, ar înţelege de o mie de ori mai bine cum stau lucrurile în viaţa asta dacă le-ar desluşi cineva sensurile din mesajul ce se desprinde din muzica celor de la Pink Floyd. Şi le-ar fi mai de folos decât o mie de cursuri plictisitoare în care nişte profesori constipaţi s-ar strădui să le înregimenteze gândirea aiurea şi fără rost şi să le uniformizeze vieţile, dorinţele şi aspiraţiile alea ale lor de oameni tineri, în loc să îi ajute să-şi construiască singuri aripi şi să-i lase la un moment dat să zboare...
Aşa că, dacă mă gândesc bine, prietene necunoscut ascultător şi iubitor de Pink Floyd, la întrebarea ta referitoare la ce melodie sau ce album al celor de la Pink Floyd îmi place, eu unul nu pot să-ţi răspund. Muzica lor se ascultă ca un întreg, album după album, zi după zi. Ce să-ţi spun? Să-ţi spun despre „Shine on you”, sau despre „Dogs”? Să-ţi spun de „Wish you” sau de „Hey you”? Să-ţi spun de „Final cut”? Sau ce? E greu, prietene, şi nici nu mai contează, până la urmă, care e piesa, albumul sau mai ştiu eu ce clasificare. Şi nici nu intenţionez să te necăjesc, pentru că vreau să-ţi spun că întrebarea ta e perfect justificată, şi eu mi-am pus-o de multe ori, şi eu am discutat despre acest subiect de-a lungul anilor cu alţi prieteni de-ai mei, ascultători de Pink Floyd. Aşa că e ok întrebarea, stai fără grijă. De fapt, nu întrebarea ta e problema. Problemă sunt eu, ăla care ascult Pink Floyd de mai mulţi ani decît însumezi tu şi mă bucur să constatat că undeva în lumea asta există un suflet care vibrează la aceiaşi muzică cu care vibrez şi eu. Problema e la mine deci, la mine cel care a trecut prin multe chestii foarte asemănătoare cu cele pe care le povestesc Pink Floyd în muzica lor. Şi care nu ştiu, sau poate că nici nu vreau să-ţi răspund la această întrebare. Şi atât. În rest, nu mai contează decât muzica asta minunată şi mesajul ei, nu mai contează decât că eu şi tu şi mulţi alţii am avut şi avem marele noroc de a-i ascultă şi de a le înţelege muzica.
Muzica lor se ascultă ca un întreg, album după album, zi după zi.
Mi-am adus aminte de un alt blog, al unui alt prieten necunoscut, ascultător de Pink Floyd, care a fost vara trecută la unul din concertele lui Waters, undeva prin Franţa, dacă mai ţin bine minte. A trăit omul la intensitate maximă tot ce a văzut şi a auzit în acel concert, ca toţi ceilalţi din sală, de altfel. Şi la iesire, s-a asezat pur şi simplu undeva pe iarbă şi a stat aşa, preţ de câteva clipe. La un moment dat, omul povesteşte că a venit spre el cineva care era şi el la fel, pătruns până în măduva sufletului de ceea ce văzuse şi auzise în seara aceea. Cu toate că nu se cunoşteau, s-au salutat prieteneşte şi s-au uitat familiar unul la celalalt. Omul nu i-a spus decât atât: „we can die now”. Ce-ar mai fi de spus?
Eu unul, nu pot să le spun celor doi decât să nu se grăbeasca şi să trăiască fericiţi mulţi ani de acum încolo, că viaţa e frumoasă şi merită traită. Mai ales când ai din când în când plăcerea să asculţi şi ceva muzică bună, cum e cea a celor despre care m-ai întrebat tu pe un blog. Iar ţie, prietene necunoscut, îţi declar că nu ştiu să îţi răspund la întrebarea care melodie sau album cu Pink Floyd îmi place mai mult, dar sper că măcar un pic, să fi reuşit să-ţi explic (şi să-mi explic) de ce oare îmi place mie atât de mult această muzică.
Text semnat de Doru Năstase. A câştigat colecţia integrală Pink Floyd, în 14 CD-uri.
Toate poveştile trimise de voi pe adresa redacţiei contact@adevarul.ro intră automat în cursa pentru marele premiu: un pachet complet (carte, DVD şi CD-uri) plus o invitaţie dublă la concertul Roger Waters, de la Bucureşti, din 28 august.
Premiul cel mare va fi acordat pentru cea mai populară poveste - care adună cele mai multe LIKE-uri şi SHARE-uri pe Facebook de pe site-ul adevarul.ro.
Mai mult, autorii vor câştiga, prin tragere la sorţi, unul dintre premiile oferite zilnic de „Adevărul” şi partenerii săi, începând de luni, 19 august, până vineri, 30 august:
- Volumul „Inside out. O istorie personală a Pink Floyd” de Nick Mason
- DVD cu filmul Pink Floyd „The Wall”, în regia lui Alan Parker
- DVD Concert Pink Floyd „The Wall” - Live in Berlin 1990
- Colecţia integrală Pink Floyd, în 14 CD-uri
Pentru mai multe detalii despre concurs ciţiti şi: „CONCURS „Dărâmă zidul care ne înconjoară!” Câştigă o invitaţie dublă la concertul Roger Waters din 28 august”.
Alte poveşti de la jurnaliştii şi cititorii „Adevărul”:
Concert Roger Waters. Tu ce ziduri vrei să dărâmi? Mesaje de la cititorii Adevărul
„Nu avem nevoie de educaţie, nu avem nevoie de controlul gândurilor!”
CONCURS „Dărâmă zidul care ne înconjoară!” - Nu e târziu, prietene, hai la Roger Waters!
Se încarcă comentariile...
