Concert Roger Waters. Poveşti de la cititorii adevarul.ro. Vânătorul/d.c: „The Dark Side of the Moon - în memoria C.M, fană Pink Floyd atât cât a trăit”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
C.M: «Poate-i haios, da' vreau să zic că, ceea ce cântă ei (Pink Floyd - n.r), e un fel de muzică uşoară... simfonică! Nu crezi?»
C.M: «Poate-i haios, da' vreau să zic că, ceea ce cântă ei (Pink Floyd - n.r), e un fel de muzică uşoară... simfonică! Nu crezi?»

Nu-mi venea a crede. Visam de mult şi-n toate felurile la asta. Dar nu îndrăznisem nici măcar o dată să i-o spun. Să i-o cer, nici atât. Cum aş fi putut? Cum, dacă teama mea cea mai mare era să n-o pierd? Adevărul e că de ce-o iubeam mai mult, de aia mă temeam mai mult, iar gândul unei eventuale despărţiri mă sufoca, pur şi simplu.

Cu fiecare lună ce întărea legătura noastră, iubirea noastră,  îmi devenise tot mai clar că fară ea, nu era altă viaţă. Ea era însăşi viaţa. Viaţa mea. Iar în noaptea aceea tremuram. Tremuram în faţa uşii ei...                                                              

Ea mă chemase. Îmi deschise uşă pe întuneric şi o închise în spatele meu, tot pe întuneric. Doar lumina lunii pline ce pătrundea prin ferestre ne contura siluetele. Mă îmbrăţişă, mă simţi şi îmi şopti: „Nu-ţi fă griji, dragule, abia mâine seară se vor întoarce..”. Am tăcut. Eram la fel de tăcut ca în prima zi, ca atunci când mi-a vorbit prima oară. Îmi amintesc şi-acum. Îmi amintesc mereu.      

Era un vis în rochiţa aceea de vară, cu mâneci scurte. Iar mâinile albe mi se pareau aripile unui înger.

O vedeam zi de zi la şcoală, o căutam cu privirea şi nu era greu s-o găsesc. Pentru că… strălucea. Zău că strălucea de frumuseţe. Şi prietenii spuneau la fel. Dar nu-mi făceam iluzii. Nu eram de nasul ei.  Şi nici nu ne vorbisem până atunci, la ziua lui Ionică. Straşnică petrecere. Uriah Heep, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd şi  Wyborowa cu suc de roşii. Şi fumau toţi „kentane”. Atunci a fost întâia oară când mă uitam la ea cu alţi ochi. Dornici. Era un vis în rochiţa aceea de vară, cu mâneci scurte. Iar mâinile albe mi se pareau aripile unui înger. Încercam s-o privesc fără să „mă prindă”, dar, ca un făcut, ochiii ei mă surprindeau mereu în „flagrant”. Apoi, am ieşit afară pe balcon. Fumul de ţigară devenise aproape sufocant. Şi a venit şi ea. Aproape că tremuram de emoţii când m-a întrebat: „Zi drept, ce animal de companie fioros ai acasă?”.

Am „bravat”  pentru că nu doream să mă vadă „pierdut”. „Un frate mai mic cu 6 ani..”. Iar ea: „Nu se poate să fie numai el! Sigur mai e cineva”. „Mai e. Mai am o bunică, dar ea e o sfântă”. Doamne, cât avea să o iubească şi bunica! Îmi şi spusese odată: «Băiete, lui Dumnezeu i-a fost milă de tine şi ţi-a dat destulă minte ca să-nveţi bine şi să te fereşti de necazuri. Da' dacă măcar o singură dată o superi pe fata asta, înseamnă că am crescut un nemernic».

Atunci pe balcon însă, continuasem. „De ce mă întrebi?”. „Pentru că voiam să văd dacă ţi-a mâncat cineva limba. Eşti cam tăcut". I-am spus primul meu adevăr: „Îmi place mai mult să ascult”. Ea chicoti şi continuă să mă „descoase”. „Hopa..! Domnu' e puţin filozof”. Nu m-am putut abţine. „Nicidecum, «doamnă». Doar că «domnu'» nu are prea multe de spus. Şi oricum, nu prea are cu ce se lăuda. Aşa că preferă să tacă decât să se ridiculizeze încărcând să ia maul fetelor care se cred drăguţe şi inteligente foc!". O clipă, m-am gândit că fusesem prea aspru cu ea. Însă ea îmi zâmbea şi continuă să mă iscodească. „Am văzut că nici nu bei şi nici nu fumezi..Eşti cumva..” şi se opri brusc. Ar fi vrut să spună „pocăit”, aşa cum erau persiflaţi în liceul nostru „abstinenţii”. Abia atunci am înţeles.Mă urmărise!

Ochii ei minunaţi mă urmăriseră. Un înger ca ea avusese ochi pentru mine! Şi eu habar nu avusesem. Am renunţat la mica răutate pe care o aveam pregătită şi i-am răspuns..„'Mi-e frică că mă miroase antrenorul. Mâine am antrenament de la ora 11 la 13..Adică, azi..”. Se dădu un pas în spate şi mă privi, din cap până-n picioare! M-am simţit jenat. Nu eram nici pe departe aşa de „înţolit” precum ceilalţi prieteni, majoritatea lor în blugi polonezi Odra sau chiar Levi Strauss. „Evazaţii” mei de „ceaiuri” nu prea puteau lua ochiii cuiva.Tăceam din nou. Apoi, privindu-mă  altfel decât până atunci, mă întreba..„De ce crezi că te priveam..?” Nu ştiam. Aproape că nici nu-mi doream să ştiu. Dar n-am rezistat..„De ce..?”. „Pentru că voiam să fiu sigură că ai ambele picioare, înainte de a te invita să dansăm. Altfel, pe baza ta, „tăcutule”, am fi ratat amândoi şi ocazia asta şi am fi riscat să nu mai fim împreună, niciodată.!” Mă întristase pentru că sperasem, iar ea... ea avea de gând doar să glumesca. Dar nu! Mă luă de mână şi aproape că a trebuit să mă smulgă din loc.  

Şi am dansat..Am plutit... până spre dimineaţă. Şi ea, ea era în braţele mele şi tremuram. „Sweet child in time you'll see the line”. Deep... Din când în când, cineva anunţa „blue” şi se stingea lumina. Se sărutau. Eu, nu. Şi-aşa aveam mai mult decât meritam, speram, vreodată. O ţineam în braţe. Ce mi-aş fi putut dori mai mult? Dac-o supăram? Şi-apoi o auzii şoptindu-mi în ureche „Sărută-mă, dacă n-ai adormit”. Şi am făcut-o. Am sărutat-o. Şi iar..şi iar. Nu ştiu cât timp. Nu ştiu de câte ori. Şi nu-i vedeam chipul şi mă strângea în braţe. Înţelesesem. Când în sfârşit s-a aprins lumina, ne-am privit. Ne iubeam. Chiar ne iubeam. Ochii noştri, mâna ei mângâindu-mă pe faţă, mână mea mângâindu-i părul, nu mai puteau păcăli pe nimeni. Şi ne-am mai sărutat o dată, fără să ne pese că ceilalţi erau cu privirile pe noi. Deja ne iubeam şi doream să ştie toţi.

«Băi mutule, mare băftos eşti..! Nu ştiu ce-a găsit frumuseţea asta la un fraier ca tine». Nici eu nu ştiam.

Au urmat „miştourile" încurajatoare ale  prietenilor. „Amice, mi-e milă de tine. Dacă a pus gagica asta superbă ochii pe un guguştiuc ca tine, eşti ca şi repetent” sau „Băi mutule, mare băftos eşti..! Nu ştiu ce-a găsit frumuseţea asta la un fraier ca tine”. Nici eu nu ştiam. Ea râdea cu fetele, dându-şi coate reciproc şi..complice. Am plecat primii. Mi-a zis „Hai să plecăm că s-au ameţit cu toţii”. Mi s-a părut nedrept „De ce eşti rea..? Şi tu ai băut”. Şi ea, zâmbindu-mi „Da, şi eu..pentru prima oară în viaţa mea. Doar atât cât să-mi alung..ezitările şi să mă dau la tine, curajosule..!”. Pe stradă dispăruse Vraja. Şi muzica. Oare dispăruse tot?

Mergeam tăcuţi. Parcă vinovaţi..speriaţi. Ajunşi în faţa blocului ei, privind în asfalt, am întrebat-o..„Spune-mi drept, zi-mi dacă a fost doar un vis. O singură noapte şi un vis. Voi înţelege şi nu mă voi supăra. Oricum a fost mai mult decât aş fi putut spera”. Mi-a luat faţa în mâinile ei, mi-a ridicat capul în sus atât cât să mă poată săruta, iar după sărut, mai mult a şoptit „Poate. Vom vedea ce zice..timpul”. În aceeaşi zi, la ora 13, mă aştepta pe o bancă în parcul din faţa clubului. A alergat spre mine, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat fără să-i pese de colegii cu care eram. Şi mi-a zis, oftând „Mi-a fost atât de dor de tine...”. Am luat-o în braţe cu o mână pe sub picioare şi una mai sus de talie, am sărutat-o din nou, şi cu ea încă în braţe m-am învârtit iar apoi, tot cu ea în braţe, m-am  pus în genunchi. Aşa a fost prima noastră zi. Ca o iubire care... îngenunchiază.      

Iar în acea noapte, în prima noapte care avea să fie numai a noastră, tremuram din nou.. Mă luă de mână de lângă uşă şi îmi şopti „vino”. Începeam să desluşesc bine lucrurile din cameră, iar luna plină se vedea prin perdelele geamului. Apăsă pe butonul micului casetofon. Ştiam casetofonul. În ultimul timp, îl luam cu noi la „ceaiuri”. Imediat, ca într-un vis, unul minunat şi trăit atunci aievea, l-am auzit pe Rod „When I need you / I just close my eyes and I'm with you / And all that I so want to give you / It's only a heart beat away”. Şi apoi „I am Sailing”. Şi… şi apoi nu am mai auzit nimic. Nici nu aş mai fi putut. Eram doar un trup zvâcnind… şi ochi, ochi nesătui privind Vraja, privind la minunăţia care, transpirată şi scăldată în lumina lunii, părea poleită. Lucea feeric. Şi mă întrebam din când în când. „De ce eu..? De ce pe mine..? De ce..mie..? Nu sunt nici mai bun şi nici mai rău, nici mai urât şi nici mai frumos decât colegii mei din a XII-a. Ce aveam eu în plus ca s-o merit?”.

Apoi au venit zorile. Amândoi priveam tavanul. Ştiam că trebuie să plec înainte de a mă întâlni pe casa scării cu vecinii care-şi scoteau câinii afară. Îmi venea să plâng de ciudă. Mi-aş fi dorit atât de mult să ramân! Să nu mai plec nicicând. Întorsei capul spre ea. Şi ea… chiar lăcrima. Imediat mi-a trecut prin minte. „Ticălosule, sălbaticule, nici că ţi-a păsat. Ai făcut-o să sufere! Avea dreptate bunica. Eşti un nemernic!”. I-am zis doar „iartă-mă”, iar ea s-a întors şi mi-a mângâiat faţa. O lacrimă-i cazuse pe buzele mele. „De ce scumpule..?”. „Pentru că plângi, şi plângi din cauza mea. Zi de zi şi lună după lună mi-am zis că mai bine mor decât să te supăr. Şi-acum, plângi… Simt că mor câte un pic, la fiecare lacrimă de-a ta!”.

Mă săruta de parcă ar fi vrut să-mi dea viaţă şi-mi zise „Ce prostii spui tu acolo? Am plâns, aşa… cred că de fericire. Pentru că începând cu noaptea asta voi fi altfel. O aşteptasem mult, scumpule. O visasem mult. Şi a fost exact aşa cum o dorisem, cum mi-o imaginasem, chiar încă de-atunci, din noaptea când am dansat şi ne-am sărutat prima oară. O viseasem, cu tine. Şi pentru tine”. Apoi, surprinzător, chicoti şi schimbă caseta. Am început să mă-mbrac la fel de ruşinos, sfios precum mă dezbracăsem. Din micul difuzor al casetofonului, Pink Floyd cu „The Dark Side of The Moon” aproape că mă panica. „Ticking away the moments that make up a dull day /You fritter and waste the hours in an offhand way./Kicking around on a piece of ground in your home town / Waiting for someone or something to show you the way”.

După Vraja unei astfel de nopţi, o Vrajă care se va dovedi irepetabilă, orice zi risca să devină „dull”. Nu va avea nimic de-a face cu minunea unei nopţi în care ea părea poleită cu luna plină, o noapte-vis aducătoare de extaz, freamăt, fior şi lacrimi de fericire. Aducătoare de neuitare. De fapt asta e faţa întunecată a lunii. Momentul întunecat şi trist aflat mereu în spatele unuia luminat de fericire. Ajunşi la uşă, ne-am îmbrăţişat vlăguiţi, sprijinindu-ne unul pe celălalt, ne-am sărutat, am deschis-o încet şi am plecat.                                   

Mergând pe strada încă pustie, aveam în urechi şi în suflet cuvintele şoptite la plecare: „Scumpule (nimeni înaintea ei nu mai îmi spusese aşa şi nimeni nu mi-a mai spus după), indiferent ce se va întâmpla cu noi, nici tu şi nici eu nu vom uita noaptea asta, până la moarte..”.

Te-am crezut, iubito! Mereu te-am crezut. Şi am crezut în tine până în ultima clipă, chiar şi atunci când ţi-am dat din sângele meu.

De unde ştia? Pentru că eu, vedeţi şi ştiţi şi voi acum, eu nu am uitat-o...nici...nici...după… Cum aş putea...? Cum aş putea, când frumoasă ca un vis, la doar 19 ani, 10 luni şi 26 de zile… Dar, mai bine tac. A fost destul! Prea multă fericire şi prea multă durere! (Vara anului 1980… „Ştii dragule, ăştia de la Pink Floyd nu cântă muzică uşoară". „Cum adică? Ce vrei să zici?”. „Poate-i haios, da' vreau să zic că, ceea ce cântă ei, e un fel de muzică uşoară..simfonică..! Nu crezi..?”. Te-am crezut, iubito! Mereu te-am crezut. Şi am crezut în tine până în ultima clipă, chiar şi atunci când ţi-am dat din sângele meu. Până şi la sânge ne potriveam. Şi, ţi l-aş fi dat pe tot..tăcând, plângând şi sperând  până la ultimul strop, numai să nu rămân sigur, pe partea întunecată a lunii. Dar am rămas singur şi rătăcit şi „kicking around on a piece of ground în my home town / Waiting for someone or something to show me the way". Şi s-a găsit cineva să-mi arate calea, drumul, iubito..! Dar nu mai erau minuni. Nu mai era Vraja şi nu mai erau erau îngeri! Îngerii au aripi. Şi ultimul ai fost tu. Şi tu te-ai ridicat la cer...

Text semnat de Vânătorul/ d.c, cel mai activ cititor de pe adevarul.ro.


Toate poveştile trimise de voi pe adresa redacţiei contact@adevarul.ro intră automat în cursa pentru marele premiu: un pachet complet (carte, DVD şi CD-uri) plus o invitaţie dublă la concertul Roger Waters, de la Bucureşti, din 28 august. 

Premiul cel mare va fi acordat pentru cea mai populară poveste - care adună cele mai multe LIKE-uri şi SHARE-uri pe Facebook de pe site-ul adevarul.ro. 

Mai mult, autorii vor câştiga, prin tragere la sorţi, unul dintre premiile oferite zilnic de „Adevărul” şi partenerii săi, începând de luni, 19 august, până vineri, 30 august:

- Volumul „Inside out. O istorie personal a Pink Floyd” de Nick Mason

- DVD cu filmul Pink Floyd „The Wall”, în regia lui Alan Parker

- DVD Concert Pink Floyd „The Wall” - Live in Berlin 1990

- Colecţia integrală Pink Floyd, în 14 CD-uri 

Pentru mai multe detalii despre concurs ciţiti şi: CONCURS „Dărâmă zidul care ne înconjoară!” Câştigă o invitaţie dublă la concertul Roger Waters din 28 august”.


Alte poveşti de la jurnaliştii şi cititorii „Adevărul”: 


Concert Roger Waters. Poveşti de la cititorii adevarul.ro: „Privind cerul, zidul nu te va mai înconjura”

Concert Roger Waters. Tu ce ziduri vrei să dărâmi? Mesaje de la cititorii Adevărul

Poveşti de la cititorii adevarul.ro: „Muzica formaţiei Pink Floyd o să mă ţină ocupat pentru următorii 20 de ani”

Poveşti de la cititorii adevarul.ro: „Pentru mine  «The Wall» nu a fost un album de muzică, a fost însăşi adolescenţa mea”

„Nu avem nevoie de educaţie, nu avem nevoie de controlul gândurilor!”

CONCURS „Dărâmă zidul care ne înconjoară!” - Nu e târziu, prietene, hai la Roger Waters!

Zidul părinţilor noştri

Cum spargem zidul nepăsării?

Javaneze, bohemiene şi diamante nebune

M-a făcut tata pinkfloydă

Muzică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite