Dintr-odată a dat mândria românească peste mine. Am hotărât! Trebuie să merg şi eu să îmi susţin ţara măcar cu sufletul de aici de peste ocean. 

Eurovision este un spectacol concurs care, din păcate, nu are rezonanţă în afara Europei. În SUA nu se ştie mult despre Eurovision. Joao, prietenul meu brazilian, m-a asigurat că nici Brazilia habar nu are de Eurovision. Deşi în Brazilia cântecele de succes europene sunt auzite frecvent la radio, în baruri, pe străzi. Mult mai frecvent ca în SUA, unde se pare că piaţa muzicală este „blindată” împotriva celor din afară. 

Îmi amintesc cum acum câţiva ani buni toată Brazilia dansa pe „Dragostea din Tei”. Chiar eram în timpul Carnavalului. Toată ţara cânta şi dansa, iar „Dragostea din Tei” era omniprezentă. Acolo, în timpul Carnavalului, se închide traficul pe străzi întregi şi oamenii petrec în mijlocul drumului - aşa-numitele „block party”. Pentru câteva zile maşinile sunt interzise, traficul este blocat, iar carosabilul este invadat de şlapi, picioare desculţe, veselie.  Eram la un „block party” când am auzit prima dată, cu surprindere, „Mai ia hiii, mai ia huuu!!!!”. Nu mi-a venit să îmi cred urechilor! Şi toţi brazilienii au sărit cu mâinile în sus „Mai ia hu-hu!!”. Sângele românesc mi s-a încălzit în vene şi am sărit şi eu în mijlocul freneziei braziliene strigând şi dansând. Erau tare simpatici brazilienii şi braziliencele care stâlceau cuvintele româneşti „Alo, salut, sunt eu, un haiduc”. E greu de descris ce simţi când eşti într-o ţara străină, departe, şi dintr-odată toată lumea începe să cânte pe limba ta. Chiar dacă cuvintele sunt stâlcite şi mai mult ghicite, totuşi, este limba ta. Te cuprinde o mândrie uriaşă, te simţi în al noulea cer, te simţi de parcă tu ai făcut ceva uluitor la care se minunează toată lumea. 

Mi s-a făcut dor de acest sentiment de mândrie românească. Şi am sperat că poate îl voi retrăi cu sprijinul lui Ovi şi al Paulei. Ca un român mândru ce sunt, m-am gândit că nu pot să merg să îmi susţin ţara îmbrăcat în haine americane. Aşa că mi-am pus pe mine o cămeşă ardelenească pe care mi-a adus-o mamă cu tot dragul acum câţiva ani. Albă, cu mâneci lărgi şi cu broderie la guler. M-am uitat în oglindă stând cu spatele drept şi fruntea sus. Totuşi, tare frumos este portul nostru ţărănesc!! Dar, în acelaşi timp, o fracţiune de secundă un gând neplăcut mi-a umbrit cheful: dacă râde lumea de mine? Am alungat gândul ca pe o muşcă. Proştii să râdă. Câinii latră, caravana trece. 

În drum spre Eurovision, Joao s-a uitat la mine ca la un extraterestru. Dar i-a plăcut îndrăzneala. M-a anunţat că el ar fi ţinut cu Portugalia, dar, pentru că nu a ajuns în finală, va susţine România. Ura!! Deci suntem deja doi „românaşi” şi nici nu am ajuns încă la barul cu pricina.  

Nu am ştiut la ce să mă aştept. Cum majoritatea americanilor habar nu au de Eurovision, am crezut că poate va fi un bar aproape gol. Greşeală! Era ticsit de lume. În pahare aşezate la geamuri erau buchetele făcute din steguleţele ţărilor participante. Clienţii îşi alegeau steguleţul ca pe un trofeu. Am găsit şi noi steguleţele României. Cu tricolorul în mână am început să ne facem loc prin mulţime. Cămeşă mea ardeleneasca a fost foarte bine primită - lumea ne-a făcut loc imediat. Am ajuns după ce Ucraina şi Belarus deja cântaseră. Azerbaijan - cântec frumos, dar prea trist. Ne-am încălzit pe cântecul celor din Islanda. Steguleţele au început să se agite. Apoi Norvegia- un cântec frumos, dar prea liniştit, despre furtuni tăcute. 

Şi apoi l-am auzit pe Ovi - „I don't know if it's right... But I got a feeling!!!" Şi dintr-odată lumea s-a trezit la viaţă. Cântecul este antrenant şi steguleţele din toate ţările au început să se mişte pe ritmul Paulei şi al lui Ovi.

Cămeşă mea ardelenească a sărit cu mânecile în sus, steguleţul tricolor a sărit şi el, într-o frenezie a românilor de departe. Am fost cel mai mare susţinător al României şi, sincer, cred că singurul român din bar. Dar cântecul a fost suficient de ritmat, iar vocile Paulei şi a lui Ovi suficient de frumoase pentru a atrage suporteri cu alte steguleţe în mâini decât tricolorul meu drag. 

După România competiţia s-a încălzit. În bar erau mulţi suedezi care şi-au făcut galerie ţării. Au început aplauze, strigăte în cor, ca la meci. Italienii şi ei au devenit foarte vocali. Grecii, nu mai vorbesc.  A devenit clar că anumite naţii erau foarte bine reprezentate în băruleţul nostru, iar altele mai puţin.

Despre România ce să spun. Eu eram România. România eram eu. Cu Joao asistent. Don Quixote şi Sancho Panza. Don Quixote în cămeşă ţărănească.

Cămeşă mea a atras un alt client siguratic care flutura un steguleţ cu galben şi albastru. A venit lângă mine să îmi strângă mâna. Ucrainean. El era singurul ucrainean, iar eu eram singurul român. Nostalgia cămeşei mele a devenit un mesaj de prietenie. O clientă cu steguleţ danez m-a întrebat de unde am cumpărat cămeşă românească, ar vrea şi ea. I-am răspuns că din România. Păi de unde altundeva? A râs, am dat noroc.

Două momente au făcut că tot barul să se mişte la unison. Unul, când a apărut Austria. Imaginea şocantă a femeii cu barbă a îngheţat o clipă barul, trezind curiozitatea tuturor. E o glumă? E ceva comic? Dar când Conchita a început să cânte, toţi au izbucnit la unison în aplauze dezlănţuite. O energie nemaipomenită. 

Opusul a fost când au apărut gemenele rusoaice. Ca la un semnal, toţi au început să huiduie în bar, acoperindu-le vocile. Într-un fel mi-a părut rău, săracele, nu a fost vina lor. Dar, în acelaşi timp, am realizat cât de urât este Putin şi cât de mult rău a făcut imaginii Rusiei. Barul plin ochi de newyorkezi devenise un eşantion al Europei emigrate. Steguleţele fluturând, de toate culorile, erau o dovadă vie a unei Europe unite în huiduială. Dispreţul faţă de Rusia nu are graniţe.

La votare am sărit în sus când Moldova ne-a dat 12 puncte. Eu în port ardelenesc, prezentatoarea moldoveancă în ie brodată. Ucraineanul a vrut să facă o poză cu mine şi moldoveanca de pe ecran. Din păcate, ne-am mişcat prea încet. 

După ce am auzit vocea Conchitei nu s-a mai mirat nimeni că Austria a câştigat. Paula şi Ovi, m-aţi făcut mândru. Şi să ştiţi că şi eu v-am făcut mândri. Cu Joao asistent.

După ce s-a terminat am plecat încet spre casă, cu steguleţele în mâini. În spatele nostru un grup destul de mare de germani, băieţi şi fete, cu steguleţele de rigoare. Şi am auzit o voce groasă declarând cu accent puternic german „Man, zat Conchita woman, she has balls!!!". 

Am zâmbit. Adevărat grăit!