Istoria muzicală ne arată că perioadele importante, curentele, s-au schimbat cam o dată la 50 de ani, iar în secolul în care blues-ul s-a dezvoltat şi a influenţat totul, marcat la rându-i de pulsaţia africană, au existat perioade în care au fost concepute cele mai puternice manifestări ale emoţiei şi inspiraţiei, cele mai bune albume pe care le putem asculta într-o viaţă, create de artişti care au folosit din plin fertilitatea perioadelor respective. Ajunşi în secolul depresiei, în timp ce realizăm că există în continuare aceleaşi 12 note pe care le putem folosi pentru a ne exprima muzical, că muzica de calitate, adică sinceră şi bine cântată apare în continuare în volume entuziasmante reprezentându-şi vremurile şi că s-au schimbat doar modurile de promovare, realizăm că titlurile clasice pe care le-am absorbit în tinereţe şi care ne-au reprezentat vremurile, care ne-au marcat emoţional şi ne-au făcut să ne simţim speciali, ajung la vârsta plină, desăvârşită, trecând cu brio proba valorii, a rezistenţei în timp. Unele sunt esenţiale, altele au rămas prin forţa subiectivă a memoriei afective. Important este să celebrăm vârsta şi frumuseţea acestor momente memorabile.

În 2022, în timp ce aşteptăm revenirea la firescul socializării, la concertele fără restricţii şi tot ce a însemnat normalitatea pre-pandemică, putem aduna câteva zeci de titluri de albume care la apariţia lor, în 1972, au schimbat reguli, au mişcat lucruri şi au deschis noi perspective. Şi nu mă voi referi deocamdată la efectul tectonic al lui ”Ziggy Stardust”, la capodoperele ”Thick as a Brick” şi ”Close to the Edge” sau la debuturile Eagles, Roxy Music şi Steely Dan, ci la câteva albume care au transmis starea unui gen a cărui popularitate a fost serios încercată de explozia muzicii soul dar mai ales de rock, prog şi heavy metal, direct derivate din sunetele unice care-l definesc, în perioada cea ai bogată în inspiraţie, inovaţie muzicală şi tehnologică, deceniul în care muzica a dat tot ce e mai bun în muzica modernă. 1972 nu a fost mai bun ca 1971 nici mai slab ca 1973, dar a fost anul în care m-am născut, aşa că în cele ce urmează voi trece prin câteva alegeri subiective, câteva albume de blues care în 2022 împlinesc 50 de ani şi au acel ”altceva” de care am fost atras toată viaţa. Nu toate sunt ”esenţiale”, nu toate populează listele cu cele mai bune 50 (sic!) de realizări ale genului sau ale anului, nu sunt nici revoluţionare nici motoare de activism dar au spus ceva în lumea în care eu am apărut şi am crescut. Şi înainte de toate mi-au spus mie, făcându-mă să le împart cu voi.

Bonnie Raitt – „Give It Up”

Bonnie Raitt a arătat încă de la primul album că ştie blues, chiar dacă repertoriul ei cuprinde mult mai multe genuri, majoritatea cu aceeaşi rădăcină. Dar puţini artişti sună atât de original, de ”american”, încă de la debut. Încă de pe primul ei album a oferit un melanj unic de folk, rock, soul, cu soundul dominant, cu articularea preferată venită din blues. Bonnie Raitt a început cu un disc adaptat vremurilor, ridicându-se la nivelul de inspiraţie şi producţie a lui 1971, poate cel mai exploziv în ce priveşte noutatea şi consistenţa. Albumul îi defineşte stilul pe viitor şi pune baza a ceea ce urma să se numească Americana, stilul naţional, cu blues si toate cele. Aceeaşi formulă se consolidează pe al doilea album ”Give It Up”, la fel de bine impregnat cu sunetul Deltei, adunând cu pasiune şi maturitate tot ce a dat America mai bun, unind părţi diferite într-un stil personal. Vocea nu forţează nota, piesele nu sunt încărcate, fiind cântate relaxat, cu o caldă implicare. In aceeaşi măsura cântă şi trupa. E clar că Bonnie Raitt a făcut câţiva primi paşi care au contat cât toată cariera. Mulţi din cei care au urmat au folosit acest album ca reper. ”Give It Up” este unul dintre cele mai mari succese ale Californiei.

John Mayall – „Jazz Blues Fusion”

John Mayall este poate cel mai puternic om de blues din Europa, prin longevitate şi prin multiplele forme prin are a dezvoltat acest gen. Nu a fost primul, nici cel mai virtuoz, dar cu siguranţă a influenţat fenomenul prin albumele lui relevante şi divers alcătuite. În 1972 a înregistrat la Boston şi New York albumul “Jazz Blues Fusion”, cu secvenţe din concerte în care Mayall cântă alături de muzicieni de jazz care au rămas ataşaţi de latura tradiţională a bluesului. Unul din ei este trompetistul Blue Mitchell, care prin intervenţiile lui reafirmă legătura strânsă, evolutivă, dintre jazz şi blues. Un plus de swing, piese mai lungi, mai multă improvizaţie dar tot blues rămâne, prin formă, stare şi John Mayall.

„Big Walter Horton with Carey Bell”

Au existat patru nume care au format estetica muzicuţei în blues-ul modern: John Lee ”Sonny Boy” Williamson, Little Walter, Rice ”Sonny Boy II” Miller şi Big Walter Horton. Au urmat desigur nume mari, instrumentişti incredibili, dar cei patru au pus baza. Dintre ei, Big Walter Horton a fost cel mai puţin celebru, poate pentru că personalitatea lui discretă, felul lui retras de a fi nu l-au împins mai în forţă către un contract mai mare. Sau poate că stilul lui subtil, delicat, care trebuie ascultat cu atenţie pentru a fi apreciat l-a ţinut mai în urma celorlalţi trei, recunoscuţi, onoraţi şi puşi pe disc cu propria trupă. Johnny Shines povesteşte că mult mai vârstnicul Rice Miller venea la Walter pentru lecţii. Abia în 1972 a avut ocazia să înregistreze pentru o casă de discuri serioasă, cu trupa şi piesele alese de el. A ales cei mai buni muzicieni din Chicago şi l-a adăugat şi pe Carey Bell, protejatul său, mai tânărul său prieten care avea să fie printre cei mai buni reprezentanţi ai generaţiei următoare. Se întâmplă ceva când cei doi se întâlnesc, dialogul lor bine legat ne atrage şi ne transmite starea unei legături muzicale profunde. Iar stilul lui Walter Horton se distinge dintre toate muzicuţele, numai el putea cânta aşa.

Jimmy Rushing – „The You and Me that Used to Be”

Jimmy Rushing e genul de artist pe care oricând l-aş recomanda cuiva care vrea să ştie ce înseamnă o voce tipică de blues dar şi ce leagă blues-ul de jazz, un artist autentic, care provoacă din prima plăcerea şi emoţia pe care acest gen le declanşează instantaneu. I se spunea ”Mister five by five”, o candidă referire la dimensiunile lui egale ca înălţime şi talie. Îl poţi asculta oricând, compania lui fiind agreabilă în orice moment, mai ales când nu-ţi găseşti terapia. ”The You and Me that Used to Be” este albumul lui de adio, cuprinzând cele mai bune momente din ultima lui sesiune de studio, în care îl găsim în plin spirit, ideal pentru a-i prinde dimensiunea artistică extinsă către jazz. Vocea lui cu swing şi rezonanţă l-a adus deseori alături de muzicieni complecşi cu care a extins limitele formei muzicale. Buna lui dispoziţie era molipsitoare, indiferent de repertoriul abordat. Jimmy Rushing putea cânta cu oricine şi domina chiar şi un big band. Asta s-a observat în toată cariera lui, de la perioada Count Basie (1935-1950), până la discografia solo, încheiată magistral cu acest album lansat în America în 1971, apoi distribuit în restul lumii în 1972. Când ai un moment de nelinişte, când crezi că nu ai cu cine să stai, ia-l alături pe Jimmy Rushing.

Albert King – „I’ll Play the Blues for You”

Albert King s-a remarcat de la primele apariţii prin show-ul dominat de stilul de cânta la chitară. Succes a avut tot timpul, dat albumele înregistrate în anii ’60 -’70 la casa de discuri Stax i-au asigurat un public substanţial lărgit. Acolo s-a asociat cu Booker T & The MG’s, iar rezultatele au fost impresionante. Atunci au apărut ”Crosscut Saw” şi ”Laundromat Blues”, iar pentru ”I’ll Play the Blues for You”, formula s-a modificat printr-o combinaţie între legendarii Bar-Kays şi redutabilul pachet de suflători Memphis Horns. A ieşit un blues proaspăt, cu influenţe funk,  care-i ofereau lui Albert King spaţii pentru a-şi desfăşura influentele solo-uri de chitară. El dintotdeauna a fost mai mult chitarist decât vocalist, iar pe ”I’ll Play the Blues for You” chitara compensează ca de obicei părţile vocale mai puţin impresionante. Un disc bun, solid, potrivit pentru cei care vor să cunoască mai de aproape un personaj atât de atractiv.

BB King – „Guess Who”

Încă nu am auzit un album B.B. King care să nu-mi placă deloc. O discografie atât de amplă poate avea destule umpluturi, dar oricât de subţire ar fi linia muzicală, oricât de slabă ar fi  producţia, auzi cele două elemente care te-au legat de B.B. King pentru totdeauna: timbrul vocii şi Lucille, chitara pe care nu o poţi confunda nici în somn. ”Guess Who” nu e în primele zece albume ale celui mai cunoscut om de blues (cel puţin în raport cu cultura pop), asta şi pentru că perioada lui de maximă influenţă s-a întins de la mijlocul anilor ’50 până la sfârşitul anilor ’70. Din cele 59 de albume, cel apărut în 1972 e undeva în linia mediană, mai mult datorită prezenţei pe album a piesei care-i dă titlul. E clar una dintre cele mai frumoase cântece scrise vreodată în limbajul blues-ului. Motivul pentru care iubesc acest album, pe lângă piesa principală, este coverul după ”Summer in the City” şi prezenţa bateristului Bernard Purdie. De ascultat în intimitate, preferabil pe vinil.

Bo Diddley – „Where it All Began”

Bo Diddley te distrează, te surprinde cu chitara cu corp rectangular, îţi oferă o muzică personală, purtată de un ritm tipic, care aduce aminte de New Orleans, dar e al naibii de serios atunci când e vorba de producţia unui album. Energia de pe scenă se transpune în studio, unde Bo e la fel de dezinvolt şi de inspirat, adaptându-se vremurilor. De aceea, la începutul anilor ’70, muzica lui s-a apropiat de soul, chiar dacă stilul rămânea intact. Pe ”Where it all began”, bluesman-ul Bo Diddley este solist de soul simţindu-se confortabil pe repertoriul divers, uniformizat artistic de producătorul Johnny Otis. Nu mai avem ritmul acela şi nici sunetul emblematic (cu excepţia primei piese), dar avem un moment inedit în cariera unui artist care defineşte atât de clar unicitatea în peisajul dens al blues-ului. Dacă vreţi să-l cunoaşteţi pe Bo Diddley, ascultaţi primele lui albume, iar dacă vă învârtiţi în jurul vârstei de 50 de ani, luaţi ”Where it All Began” şi trataţi-l ca pe un prieten de aceeaşi vârstă.

Jimmy Witherspoon – „Spoon Concerts”

Un alt artist de pus pe rană sau în ramă sau oriunde vă cere sufletul este acest ”blues shouter” din Arkansas, cu un timbru bogat, cu o voce rezonantă, care defineşte spiritul blues-ului încă din anii ’40, când s-a lansat alături de pianistul Jay McShann, apoi a intrat în topuri cu ”Ain’t Nobody’s Business”. Această piesă e inclusă şi pe celebrul concert de la Monterey, din 1959, care i-a relansat cariera, inclus pe cea mai bună compilaţie ”live” a artistului, ”’Spoon Concerts”. O ocazie perfectă pentru a a simţi forţa vocii în echilibru cu orchestra, combinaţia dintre robusteţea blues-ului şi sofisticarea jazzistică, în compania unor instrumentişti precum Ben Webster, Gerry Mulligan sau Roy Eldridge. Cel mai direct drum către esenţa muzicală a acestei forme generoase, cel mai bun material prin care să-l avem pe Jimmy Witherspoon alături, în cel mai ridicat punct al vieţii lui muzicale.

„The London Muddy Waters Sessions”

Adaug şi acest album din discografia lui Muddy Waters, mai mult pentru ineditul muzical dat de prezenţa lui la Londra, unde a oferit mai marilor de acolo ocazia unui ”jam session”. Iar un astfel de ”jam” e în bună parte improvizat, bazat pe spontaneitate, pe inspiraţia dată de moment, dar nu asigură în mod implicit maximum de coerenţă muzicală, de măreţie perenă. Coperta arată o distribuţie impresionantă: Otis Spann, Michael Bloomfield, Paul Butterfield, Donald ”Duck”Dunn, Sam Lay, Buddy Miles (deci şi americani), Rory Gallagher, Steve Winwood, Georgie Fame şi alţii. Nu poţi da greş cu o astfel de trupă, chiar dacă adunarea îşi propune să lase instinctul să preia câteva din piesele standard ale repertoriului de blues. E un moment inedit care trebuie luat ca atare. Rory Gallagher pare a interacţiona mai bine cu Muddy, în timp ce Winwood şi Fame par cam pierduţi, fascinaţi probabil de importanţa evenimentului. Până la urmă, plăcerea vine de la a-i şti pe toţi aceşti mari muzicieni împreună, de a-i asculta pur şi simplu, de a prelua bucuria lor de a fi împreună. Rămânem cu unicitatea acestui moment în care câţiva britanici care au prins deja statutul de ”rock stars” au cântat alături de o legendă, de unul dintre iniţiatorii valului pe care ei călăresc triumfal, blues-ul electrificat ţi ce a urmat. Memorăm acest moment de la care s-a derulat jumătate de secol, asta după ce reţinem albumele esenţiale care-l pun pe Muddy Waters acolo unde va rămâne pentru totdeauna.

Ceea ce a contat atunci contează şi acum, în aceeaşi măsură în acre diversitatea ne menţine vii, conştienţi de nevoie de a ne extinde cunoştinţele, sursele de satisfacţie. Intenţia mea este să încurajez ascultătorul cu chef de audiţie, care îşi face timp de bucurie şi de noutăţi care să-i perpetueze reacţia de mirare, să ajungă şi la mărturiile muzicale puternice care din anumite motive desprinse de logică, nu au căpătat gloria pe care o merită deşi, obiectiv, au aceeaşi valoare ca albumele ajunse celebre. Nu judec nedreptatea, ci adaug un plus de inedit unei liste care trebuie să rămână deschisă pentru completări periodice. O colecţie nu are limite, la fel cum viaţa determinată de pasiune nu se rezumă la o zonă de confort. Pe lângă faptul că aceste albume au ajuns la o vârstă plină, ele completează un peisaj, ne ajută să ne formăm o părere cât mai cultivată despre un fenomen masiv şi influent, pentru a nu ne baza doar pe compilaţiile făcute de alţii, ci pe propriile alegeri, venite dintr-o perspectivă lărgită. Alături de alte titluri esenţiale, ele ne apropie de o realitate de care avem nevoie. Şi mărturiseşte trăirea unui om curios şi deschis care, din 50 de ani, 40 i-a petrecut ascultând muzică aproape fără întrerupere, ajungând la concluzia că e cel mai bun lucru pe care-l putea face pentru a trăi frumos. Nu cred că e singurul.