„A Night At The Opera – O noapte cât o viaţă“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
queen 1976

Queen ne-au arătat ce înseamnă un show, un solist paroxistic, dar înainte de toate au întărit ideea că muzica stă în compoziţie şi interpretare. Acela e nucleul fără de care nimic nu străluceşte. Iar capodopera cu titlu inspirat din filmul fraţilor Marx (primul fără Zeppo) dă dimensiunea creativă a anilor ’70 precum şi unul dintre cele mai clare exemple de corp muzical format într-un mod unic, providenţial, irepetabil.

”A Night At The Opera” este unul dintre albumele universale, cunoscut de toţi, comentat, cântat şi ascultat de o întreagă planetă, transmis în aceeaşi formă, cu fast şi bucurie, pentru eternitate. Este genul de disc pe care îl copiam toţi febril, de pe singurul vinil ajuns în oraş pe căi oculte, apoi îl ascultam eliberaţi de banalitatea zilnică a răului endemic. Unul din albumele unei vieţi întregi, pe care să-l asculţi în întregime, nicidecum pe bucăţi, în regim ”shuffle”.

g

Oricât am fi noi de fascinaţi de creativitatea lor, de forţa cu care şi-au început catalogul discografic, în lumea în care ei existau conta impactul asupra audienţei generale, alimentată de industria pop. În topuri, ei îşi disputau supremaţia cu Perry Como. Queen au devenit parte din acest material odată cu ”Sheer Heart Attack” şi ”Killer Queen” dar noi ştim puţin despre cât erau ei de faliţi în acea perioadă. Valoarea lor nu se reflecta mai deloc în conturi sau sau în topuri. Situaţia s-a reflectat în relaţia cu Norman Sheffield, managerul de care s-au despărţit în condiţii deloc amicale. Dealtfel, prima piesă de pe ”A Night At The Opera” descrie clar, cu riff abrupt şi text acid, sentimentele lor faţă de acest individ: ”Death On Two Legs (Dedicated to...)”. Acelaşi titlu, prin felul în care este scris şi plasat pe album, prin forţa şi talentul cu care explodează, dădea primul semn al unei creaţii imense, tonul întregului disc, ceva de genul ”vom face un album mai bine decât toţi ceilalţi, ceva care să sune exact aşa cum suntem noi, vom crea genul nostru”. Reprezentau atitudinea ”rock” a anilor ’70, deşi ei nu au fost doar o trupă rock, ci o combinaţie unică de vizionari care şi-au permis să împingă limitele compoziţiei şi producţiei fără teama de eşec comercial, fără să ţină cont de păreri, siguri pe ei, pregătiţi să scuture stereotipurile, să producă, cu tehnicile existente duse la un nivel de neatins pentru majoritate, alături de Roy Thomas Baker, un disc cum nu a mai fost, pe care să-şi permită sa scrie ”no synthesisers”.

Turneul britanic de promovare a albumului ”Sheer Heart Attack” a început în toamna lui 1974 şi după ce a acoperit Europa şi America, s-a încheiat la Budokan, Tokyo, pe 1 mai 1975. Între momentul întoarcerii lor şi startul unui nou turneu pe 14 noiembrie 1975, Queen au înregistrat albumul care avea să-i transforme din eroi locali în figuri mondiale. Din punct de vedere comercial, ”A Night At The Opera” a fost decisiv pentru Queen. Ori triumfau, ori dispăreau. A fost unul dintre cele mai scumpe albume produse vreodată (cel mai scump până în acel moment) şi doar convingerea lor de reuşită putea oferi o garanţie. Muzicienii care scoteau ”Sheer Heart Attack” urmau să scoată un diamant cu toate laturile perfect şlefuite, făcând o operă de artă din fiecare sunet. Ca grup, au ajuns în sfârşit la ceea ce au încercat să construiască prin primele trei albume. O lume diferită, profund nuanţată şi complexă în fiecare piesă. O diversitate copleşitoare de stiluri şi structuri, un mod unic de a le aşeza într-o ordine fluentă, aleasă pentru a ne uimi la fiecare ascultare. Pentru că nu doar ideile muzicale sunt magnifice, ci şi felul în care au fost orchestrate, prin producţia care adună în acelaşi loc tonuri masive ( parte din cele de chitară fiind scoase cu o pană şlefuită dintr-o monedă „sixpence”, care a circulat în Marea Britanie până în 1980), simfonii acapella, vodevil, distorsiune, candoare, ritmică agresivă şi lirism.

a

”A Night At The Opera” a trecut prin mai multe studiouri până să fie pus pe disc şi casetă. Roger, John, Brian şi Freddie şi-au luat timp suficient de refacere şi vacanţe până să înceapă lucrul la noul proiect printr-o sesiune de trei săptămâni în care cântau ce scriau, într-o casă închiriată în Herefordshire. În căutarea perfecţiunii s-au instalat în primul studio, în Ţara Galilor, la Rockfield Studios din Monmouthshire. A urmat Londra, cu Sarm, Roundhouse, Trident, Olympic, Scorpio şi Lansdowne. Înregistrările au durat patru luni din anul 1975 iar încrederea în ce făceau era perfect justificată. Dincolo de scriitură şi cântare stă producţia, care a folosit echipamentul la maximum, mizând mai mult pe sunetul direct, pe compresia naturală obţinută din imprimarea pe bandă, fără prea multe nuanţe, fără obsesia de a obţine un sunet foarte curat. Consola Trident A- Range pe care s-a înregistrat o bună parte a avut acele vu-metrelor la limită, însă distorsiunea obţinută nu a fost nicio clipă abrazivă, deranjantă, ci foarte bine controlată pentru a da sound-ul neşlefuit, din instrumentele preluate de microfoanele ambientale. S-a mizat pe forţa piesei şi a instrumentului ingenios orchestrat, mai puţin pe cosmetica de studio. Desigur, mai făceau şi alţii aşa ceva pe vremea aceea, dar felul în care ei şi-au articulat creativitatea prin spectrul sonic este unic. Grupul forma piesa, aduna ideile, apoi intervenea Roy Thomas Baker, venit din mediul format de Gus Dudgeon, Tony Visconti şi Frank Zappa, cunoscut pentru zeci de producţii remarcabile, din care amintesc doar Free – ”Fire & Water”, Foreigner – ”Head Games”, Ozzy Osbourne – ”No Rest for the Wicked” plus cinci albume Queen. Niciunul însă nu depăşeşte ”A Night At The Opera” în ceea ce priveşte momentul, intensitatea şi inspiraţia. Trupa a urmat direcţia lui Baker, care împreună cu inginerul de sunet Mike Stone au creat un album cu un sunet extraordinar. Cele 12 piese au depăşit limita celor 43 de minute care puteau fi imprimate pe un disc de vinil, ca atare dispunerea instrumentelor pe canale a dus la o dinamică aparte.

 ”The Prophet’s Song” a fost foarte aproape de a fi aleasă ca single înainte de ”Bohemian Rhapsody”. Greutatea şi starea piesei care deschide faţa a doua a discului părea piesa ideală pe care să se formeze noul turneu. Atmosfera biblică, cu accente estice e accentuată de folosirea unui koto de jucărie, un instrument tradiţional japonez asociat mai mult cu muzica clasică experimentală. ”You’re My Best Friend” e prima contribuţie majoră la colecţia de ”hit”-uri a trupei, semnată de John Deacon, care se distinge prin tonul de pian Wurlitzer, detestat de Freddie. Dedicată soţiei lui, Veronica, are limpezimea şi simplitatea frapantă pe care colegul tăcut o imprimă pe toate piesele lui şi care a dat grupului posibilitatea de a aplica acele incredibile aranjamente de voci şi chitară. ”Love of My Life”, scrisă pentru Mary Austin, prietena de atunci a lui Freddie, sună ca o compoziţie clasică, chiar dacă mai târziu, în 1979, pe ”Live Killers” a căpătat o altă viaţă devenind aproape un imn în America de Sud şi nu numai. E una din piesele pe care lumea o ştie notă cu notă, cuvânt cu cuvânt şi o cântă oriunde. De multe ori, în concerte, publicul prelua toată piesa. Dacă ascultăm doar ”Sweet Lady”, cu distorsiunea ei pe 3/4 şi ”I’m in Love with My Car” (o odă a vitezei şi a fixaţiei auto, contribuţia lui Roger la album, prin care menţine trupa în tendinţa glam rock a perioadei) avem un album rock, iar dacă extragem „’39”, ascultăm un ”sci-fi folk” cu Brian la voce şi ne amintim de pasiunea acestuia pentru astrofizică. Brian May, care şi-a creat propriul sound, construindu-şi propria chitară, cu care a înregistrat zeci de nuanţe şi tonuri fără multe suprapuneri, ci printr-o originală panoramare a sunetelor, un mod unic de a-şi plasa partitura acolo unde trebuie. Având în minte aranjamentul ”skiffle” al piesei, Brian l-a rugat pe John să folosească contrabasul la înregistrare. Apoi sunt cele trei piese cu patină interbelică, parcă inspirate de ”Bring back that Leroy Brown”, explicabile prin frecvenţa cu care acest gen era difuzat la radioul britanic, spre delectarea generaţiei mai vârstnice. ”Lazing on a Sunday Afternoon”, ”Seaside Rendezvous” şi ”Good Company” pot indica simţ al umorului, spirit atemporal şi, în combinaţie cu ”Bohemian Rhapsody”, o decuplare intenţionată de la tiparul rock. Sau toate la un loc. Trei ornamente ale unui album văzut ca un tur de forţă al celui mai inspirat deceniu al muzicii post Beatles. Împreună, titlurile formează un triptic muzical unic, baroc, vizionar, ludic şi inutil de catalogat. Se întâmplă atât de multe, încât poţi lua un sunet de oriunde pentru a vedea cum poate fi sculptat, cum poate defini un cântec, un album şi o carieră. ”Lazing on a Sunday Afternoon” a continuat să arate virtuozitatea pianistică a lui Freddie şi încrederea lui în claviaturile care au ridicat nivelul întregii producţii. ”. ”Seaside Rendezvous” ne aduce o nouă secvenţă de inventivitate, cu Freddie şi Roger imitând pachetul de suflători cu vocile, împreună cu o secvenţă de ”step” executată cu degetarele direct pe masa de mixaj. ”Good Company” are partea ei de maturitate, cu reflecţii mature în text şi valori sonore cuprinse între Red Special-ul lui May şi ukulele, în mimica tradiţiei Dixieland.

f

”Bohemian Rhapsody” este primadonna albumului, reprezentând un microcosmos în sine, o platformă conţinând cam tot ce poate oferi Queen ca trupă şi o canditată ( dacă chiar vrem să ne pierdem vremea cu astfel de aprecieri) la titlul de ”cea mai mare piesă a tuturor timpurilor”. Aceeaşi formaţie ne-a mai oferit câteva monumente de creativitate de-a lungul anilor, însă ”Bohemian Rhapsody” a atins percepţia noastră ca o noutate, dincolo de ce oricine aştepta de la un ”hit”. Era greu de crezut că o piesă mai lungă de patru minute ar putea căpăta acest statut, stăpânind imperial topurile, ani de zile. Orice definiţie de până atunci excludea din categoria titlurilor memorabile o piesă atât de derutantă, lungă, cu mai multe părţi. Dar Queen ne-a băgat pe toţi în sala mare a muzeului şi ne-a învăţat, a educat masele în timp ce le distra. Aceasta este piesa care i-a adus pe locul 1 în topul UK, propulsând întregul album pe acelaşi loc. America le-a lăsat liber un loc 4 şi le-a oferit primul disc de platină. Un fenomen provocat de inspiraţia muzicienilor şi de imaginaţia publicului. Un caz de rock heraldic, dacă ne gândim că albumul se încheie cu ”God Save the Queen”. Dar oare este ”Bohemian Rhapsody” o rapsodie, dacă e să o luăm după teorie?

Mai întâi să vedem ce este o rapsodie. Începem cu cuvântul grecesc rhapsōidos, care descrie recitarea unei poezii epice. Abia în secolul XVIII, rapsodiile literare au fost legate de o formă muzicală, titlul fiind folosit prima dată de compozitorul ceh Václav Tomášek. Ca formă muzicală, rapsodia este o piesă într-o singură parte, cu grupuri distincte de idei muzicale, liberă în structură, care conţine succesiuni de stări puternic contrastante. Ceva care are un aer de improvizaţie şi virtuozitate, care ne poartă într-un voiaj captivant, ca un poem epic recitat prozodic, cu dramatism. Exemplele includ ”Rapsodiile Ungare” semnate de Franz Liszt, ”Rhapsody in Blue” a lui George Gershwin şi desigur capodoperele lui George Enescu. Toate sunt piese cursive, de durată, care includ episoade dramatice, teme şi stări diferite.

f

”Bohemian Rhapsody”, ca structură, este un exemplu perfect de piesă monumentală de rock progresiv, cu accente simfonice, prin care se succede un spectru larg de tehnici muzicale: de la riff la baladă, de la refrene corale la teatru liric. Are şase părţi, concepute în mare parte de Freddie în casa lui din Holland Park. Introducerea e corală, omofonică (”Is this the real life?”), urmată de acompaniamentul de pian şi de vocea pornită din textură. Pianul îşi continuă partea împreună cu vocea într-o baladă care se potriveşte ca stare şi extindere cu o rapsodie.  Soloul de chitară care urmează are specificul unei improvizaţii libere, dezvoltate din ceea ce auzim des la lucrările din secolul XIX. Desigur, pe atunci nu auzeam corzi întinse şi intervale pentatonice, cadenţa era o formă rigidă de improvizaţie, dar ca spirit suntem pe aproape. Auzim apoi de multe ori ”Galileo”, într-o secţiune cu trimitere la operă, bogată în melodii cromatice, cu schimbări armonice şi ritmice rapide, în care cea mai înaltă notă (”for me”, si bemol) e atinsă de Roger Taylor şi formează punctul culminant al piesei care până acum e rapsodie toată ziua. Vărful coboară într-un episod greu de hard rock, cu riff-uri virtuoz susţinute de chitară şi secţie ritmică. O baladă este plasată şi la concluzia lucrării, eliberând tensiunea acumulată de părţile de rock şi de operă, revenind la materialul de deschidere. Avem aşadar episoade fluent succesive, contraste puternice, o călătorie de povestit cu emfază. Dacă e să intrăm mai mult în detalii analize muzicologice, găsim asemănări cu reveriile semi-improvizate din lucrarile lui Schumann sau Chopin sau din poemele tonale ale lui Richard Strauss, monomiturile, călătoriile arhetipale ale eroilor, pas cu pas. Dar nu intrăm. Ideea e că avem o rapsodie în toată regula şi de ce nu, o parodie lirică. Mercury a fost ca de obicei sigur pe ce face, dar nu a luat prea în serios structura de text, cel puţin acolo unde făcea legătura între opera buffa, viziuni din Vechiul testament şi personajele principale, Scaramouche şi Galileo. Dar este o rapsodie, altfel s-ar fi numit ”Bohemian Parody”. Răspunsul public la această piesă colosală a fost incredibil, imediat după ce Freddie i-a pasat o bandă promoţională unui prieten DJ, Kenny Everett, făcându-i cu ochiul, ştiind că va difuza toată piesa, chiar dacă nu prea avea voie să lase în eter piese atât de lungi să curgă în întregime. Rapsodia a fost difuzată de 14 ori în două zile. Panoramarea, vocile, gongurile, chitarele, întregul nerv dramatic au uimit prin intensitate, oferind genul de piesă pe care o ştie toată lumea şi la fiecare audiţie uimeşte şi delectează ca o noutate. Pe faţa B a single-ului a fost pusă ”I’m in Love with My Car”, abia după ce Roger s-a închis într-un dulap din studioul Sarm şi a ieşit de acolo abia după ce toţi colegii au acceptat propunerea, în hohote de râs.

Şi când credeam că am asistat la un final maiestuos, ajungem la ultima piesă care preia aranjamentul lui May la ”God Save The Queen”, o secvenţă cu care trupa obişnuia de ceva vreme să încheie concertele din turnee. Instrumentală, supra-imprimată metodic şi cu o emoţie stranie, a rămas ca un omagiu, o replică la versiunea Woodstock a lui Jimi Hendrix la ”Star Spangled Banner”. Brian May avea să-şi implinească un vis de-o viaţă când a cântat piesa pe acoperişul Palatului Buckingham, în 2002.

Şi cum albumul a fost lansat pe 21 noiembrie 1975, Crăciunul a fost furat de Queen. Turneul început cu o săptămână înainte de lansarea discului a culminat cu un concert în ajunul Crăciunului la Hammersmith Odeon, înregistrat şi difuzat de BBC în cadrul celebrului show ”The Old Grey Whistle Test”. Turneul american a pornit la sfărşitul lui ianuarie şi a avut un succes triumfal.

Astfel începe era de dominare imperială a trupei care a ales un nume perfect pentru a le descrie identitatea. Al patrulea album a însemnat ceremonia de încoronare, dar şi consemnarea unor metode de producţie folosite în premieră pentru lumea rock-ului. Inventivitatea şi atenţia la detaliu au făcut din acest album un superlativ muzical, un vârf de carieră care nu a mai fost atins. Queen au mai avut piese incredibile, momente geniale şi albume excepţionale, dar ”A Night At The Opera”, al patrulea din cincisprezece, rămâne unic, nu doar prin strălucirea intensă a piesei centrale, plasate strategic la final, ca un climax, ci şi prin felul în care diversitatea este moderată în direcţia unui corpus organic, echilibrat, inepuizabil şi fără vârstă. Sunt foarte rare albumele care să conţină piese atât de diferite şi să sune atât de unitar. Aşa cum foarte puţine albume pot fi alese de fiecare dintre noi pentru a ne ilustra sonor viaţa. Queen continuă să ne reflecte trăirile, în timp ce provoacă analize, sfidează convenţii şi derutează critici. Ne leagă fără nostalgie de momentul primei audiţii, provocând perpetuă mirare şi imensă bucurie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite