„Şamanul Mut“ reuneşte ultimii lăutari de mătase ai Bucureştiului: Muzici de jale şi de dragoste de pe piatra Bucureştiului
0
„Lăutarii de mătase. Muzici de jale şi de dragoste de pe piatra Bucureştiului“ este un eveniment muzical care reuneşte ultimii lăutari din Bucureşti: Victor Teişanu (acordeon), Milan de la Bobeşti (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă), Nelu Răducanu (ţambal), Gigel Mihai (vioară).
Evenimentul „Lăutarii de mătase. Muzici de jale şi de dragoste de pe piatra Bucureştiului“ va avea loc miercuri, 8 iunie, începând cu ora 21:00, în club Control şi aduce împreună ultimii reprezentanţi ai muzicii lăutăreşti bucureştene: Victor Teişanu (acordeon), Milan de la Bobeşti (contrabas), Costel Vasilescu (trompetă), Nelu Răducanu (ţambal), Gigel Mihai (vioară).
„Şamanul Mut“ este un proiect revivalist, iniţiat de muzicianul Simion Bogdan-Mihai, prin care se spune povestea muzicii de tradiţie orală din spaţiul românesc şi arată modul în care această muzică ne defineşte, ne dă o identitate începând cu secolul al XVIII-lea până în anii ’90. Episodul 5 din serialul al treilea „Şamanul Mut“ este primul şi singurul care este consacrat muzicii lăutăreşti bucureştene – denumită şi „lăutărească ţigănească“. În anii ’30-’50, muzica lăutărească era en vogue, era vibraţia care străbătea toate cârciumile respectabile de pe Calea Victoriei sau de aiurea: acesta era apogeul de popularitate, dar şi unul estetic, pe care abia astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, îl putem aprecia ca atare.
Episodul „Vlahii nordici“, despre muzicile româneşti din Maramureşul Voivodal. În fotografie: Bogdan Simion, Grigore Chira (contrabas), Ioan Pop (violă/braci) şi Ioachim Făt (vioară), toţi trei din satul Hoteni, jud. Maramureş. Foto: Valeriu Cătălineanu/Romanian Club Culture
Ultimii lăutari de mătase
Gigel Mihai s-a născut într-un sat din Ilfov, tatăl său, un reputat viorist şi gurist rural, l-a format în stilul şi repertoriul Munteniei de câmpie. Muzicianul este dezamăgit de direcţia luată astăzi de muzica lăutărească urbană deoarece lăutarii de azi, spune el, se simt liberi să le cânte oamenilor orice poftesc, adică să se epateze unul pe altul prin tehnicitate fără a se mai concentra pe a transmite emoţii.
Victor Teişanu este fiul ultimului cobzar lăutar al Bucureştiului, Măslină Vetoi. A fost botezat de Victor Gore şi a păstrat numele mahalalei Teiş din Târgovişte (originea familiei sale, a familiei Gore şi a familiei Puceanu). Încă din copilărie şi-a însoţit părintele la nunţi, cântând cu glasul (la romi) şi cu acordeonul (la români) – care era pe atunci, la sfârşitul anilor `50, o apariţie insolită în muzicile româneşti rurale. A cântat decenii la rândul pentru felurite petreceri de ţară şi oraş, dar şi pentru obişnuiţii cârciumilor mai pricopsite ale Bucureştiului.
Nelu Răducanu este capul unei familii ai cărei bărbaţi au fost şi sunt lăutari. Este un muzician respectat în comunitatea sa şi apreciat de clienţii săi (care, pe vremuri, erau activişti de partid, iar azi sunt actori, jurnalişti sau oameni de afaceri).
Milan de la Bobeşti s-a specializat în muzicile romilor urbani, în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului de după război, însă mereu a râvnit la împliniri mai înalte. Povesteşte cum cea mai mare dorinţă a lui este să susţină un concert într-un teatru şi să lase după el un disc de muzică lăutărească pentru „cei care înţeleg” (adică pentru publicul pe care el îl socoteşte avizat şi rafinat).
Costel „Trompetistu`” Vasilescu este o legendă vie a muzicii lăutăreşti urbane. A cântat, între alţii, alături de Toni Iordache, Gheorghe Lambru, Fănică „Chioru`” Vişan, Ion Nămol, Dona Dumitru Siminică, Romica Puceanu, Fraţii Gore. Astăzi este frământat de gândul că muzica pe care o cântă de peste cinci decenii este pe punctul de a se pierde, în pofida interesului din prezentul imediat care a început să o înconjoare. Firul ei se destramă, crede Costel, pe măsură ce lăutarii (specialişti) exclud ascultătorii (nespecialişti) din jocul perpetuei sale reconstrucţii şi se distanţează de stilurile vocale şi instrumentale care i-au fost cândva proprii. Acesta este unul din motivele care l-au determinat să scrie cartea „Anii de glorie ai muzicii lăutăreşti”, o colecţie de memorii şi poveşti despre trei generaţii de lăutari alături de care maestrul a trăit şi a cântat, publicată la editura Eikon în 2015. „Vreau să arăt generaţiei de azi cum a fost muzica lăutărească autentică. În această carte, nu numai că voi povesti multe lucruri adevărate, dar voi destăinui şi anumite secrete ale muzicii lăutareşti. Eu nu sunt muzicolog sau critic muzical, ci doar un simplu lăutar care a cântat peste cincizeci de ani. Din păcate, la ora actuală, mulţi dintre colegii mei, cei cu care am cântat o viaţă, nu mai sunt. Acestă carte este un omagiu adus lor şi muzicii lăutăreşti“, declară lăutarul.
Eu am găsit în muzica de tradiţie orală de la noi nişte forme foarte speciale pe care nu le-am mai găsit altundeva pe glob. Sigur că se îngemănează, se înrudesc cu alte muzici de aici din zonă, de pe toată planeta. Oamenii seamănă mai mult decât ne imaginăm, dar există nişte lucruri particulare pe care le-am pierdut definitiv şi irevocabil. Într-un fel e firesc să fie aşa pentru că lumea se schimbă, dar lucrurile astea trebuiesc conservate cumva şi nu sunt de acord cu conservarea lor prin partituri, sunt de acord doar parţial cu conservarea lor prin înregistrări, pentru că muzicile astea trebuie să meargă mai departe, cântate de fiecare la el acasă. Simion Bogdan-Mihai, iniţiatorul „Şamanul Mut“
Detalii eveniment: Şamanul Mut, Sezonul III Episodul 5: Lăutarii De Mătase // Muzici De Jale Şi De Dragoste De Pe Piatra Bucureştiului
Se încarcă comentariile...
