Ziua naţională ca un scenariu de film

După aproape 20 de ani, a fost prima dată când 1 Decembrie a devenit tulburător. Mi-a luat un pic ca să procesez minunea! După ce ne exasperaseră repetiţiile de defilare, care blocaseră şi mai tare oraşul, s-a demonstrat (culmea!) că a meritat efortul.

A început să semene cu cea de la Paris, pe care o urmăream cu jind de ani de zile, pe însoritul 14 iulie, când era transmisă, în direct de TV5 (Ba a fost, o dată, şi un atentat ratat, dejucat de un viteaz, decorat mai apoi de Chirac, acum un deceniu). Dintr-odată tricolorul nu mai părea nici desuet, nici discutabil, aşa cum vreme de decenii bune, începând cu imnul pe ale cărui versuri intervenise întâiul cenzor şi poet al ţării, şi care reuşise astfel să-i pălească  din strălucire. Ai mai fost si băncile din Cluj…

La Şirna, destul de departe de Bucureşti, într-un sat despre care am aflat că e înfrăţit cu unul din Elveţia (pe bună dreptate) şi unde gospodinele din partea locului au stat pe un frig considerabil să amestece în cazanele de tuci, împărţite pe de post şi de nepost, cu ispititoarea fasole albă cu boabe mari, lumea părea că vine în familie, ca la rudele pe care le ştiau de-o viaţă.

Într-un fel de bar se mutase parţial America de celuloid. Se putea arunca la ţintă, punct ochit, punct lovit pentru cine a nimerit, pentru că altfel e destul de complicat. Săgeţile sunt grele şi presupun o anumită traiectorie, care se câştigă ca măiestrie, nici de cum cât ai bate din palme! În plus, era şi o masă de ping-pong ca în celebrul englezesc: „Drumul spre stele” cu David Niven, care, pe măsură ce pasezi delicata minge, timpul se poate opri în loc şi poţi chiar zări un pic din Lumea Cealaltă. Sau trasul cu arcul ca-n „Să vorbim despre Kevin”, doar că mai puţin lugubru.

Fireşte că principala atracţie o reprezentau avioanele de tot felul, cel mai frumos părându-mi-se, în continuare cel argintiu, al lui „Mami”, care pe coadă a primit şi Crucea Regelui Mihai, folosită în cele de luptă, de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe lângă masa care se pregătea de zor, se învârtea şi o pisică albă, aşa cât să fie racord cu filmul lui Kusturica, însă fără cea neagră.

România  văzută de sus părea idilică şi ai fi zis că soarele va străluci până la capăt. Doar pilotul nostru drag ştia să interpreteze semnele meteo, insesizabile pentru neexperimentaţi. Pe lângă nava „noastră”, era o fată tânără şi frumoasă, nepoata vestitului profesor  de legendă, care ţinea un fel de carneţel de bal, pe care îi înscria pe cei dornici de-o plimbare, eventual şi cu o încercare de a sta, asistaţi şi învăţaţi, la manşă. Vreo două ore aripile au fost nevoite să rămână la sol, ca să nu devină rivalele celor de la Bucureşti, de la Arcul de Triumf. După, pentru câteva minute puteai retrăi fabulos emoţiile lui Saint-Exupéry.

Echipa de filmare de la „Chuck Norris versus comunism”, Ilinca şi cu Kete, au fixat camerele pe obiectul zburător, sperând că n-o să se facă prea multe lupinguri, ca să nu rămână fără ustensile de preţ.  După ce s-au terminat aventurile de pe bolta cerească, a urmat o emisiune în direct, la Digi TV, unde printre invitaţi s-a numărat şi Felicia Filip, cu cel mai recent colind al său, dar şi întrebări cu duiumul despre soarta şi viitorul filmul românesc. Erau deja emoţii mari pentru că, în aceeaşi seară, în Malta se decernau Premiile Academiei Europene de Film, la a 25-a Ediţie şi la noi, ca şi la Cannes 60 sau 65, un asemenea număr e cu noroc. Existau două nominalizări pentru ai noştri dragi cineaşti!

Un bucătar foarte iscusit pregătise nelipsitele sarmale, de data aceasta ascunse într-un dovleac, rumen, ca de Haloween, iar Izvoranii, deveniseră platoul ideal, pe care încetul cu încetul s-a lăsat frigul şi mai apoi şi ceaţa, dar echipa era de o căldură nesperată. Pe cel care m-a adus înapoi la Bucureşti, mai ceva ca Speedy Gonzales, aveam să-l reîntâlnesc câteva săptămâni mai târziu şi să aflu că în acea zi, s-a arătat şi un curcubeu, adică aşa cum interpretează americanii „Dumnezeu ne-a zâmbit”.

Ştiu, seara a fost un mic cutremur. Dar vorba filmului „Silver Linings: Playbook”: în totul răul e şi un bine. Adică ne-a ocrotit de unul devastator, nu?

La Casa Artelor, la ora 7, primarul a acordat premii culturii printr-un spectacol imaginat şi prezentat ingenios, şi cu mult trac artistic de Alice Barb, printre aleşi numărându-se şi Vlad Ivanov, pentru care m-am simţit, din nou, în al nouălea cer pentru că l-am putut răsplăti ca şi în ”4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”,  pentru strălucita sa carieră recentă de actor universal şi locuitor al sectorului 3.

În sală, se afla şi cosmonautul nostru, Dumitru Prunariu, însoţit de încă două generaţii: unul dintre fii şi o adorabilă nepoţică, Arina, numai bună de actriţă, într-o peliculă pre-adolescentină. Poate s-o gândi cineva s-o şi facă, după atâtea  Kinodiseea !

Trataţia a fost una tipic naţională, trandafirii erau roşii, galbeni şi albaştri, naturali, iar spre miezul nopţii a venit şi vestea cea mare: Tudor Giurgiu a luat Oscarul european pentru scurtmetrajul „Superman, Spiderman sau Batman” cu Zsolt Bogdan şi Aron Şerban, un scenariu, pe care l-am ştiut încă din faza de… ecografie (de la CNC), că tot e vorba de un băieţel şi o inimioară! Până şi apusul de soare a fost impresionist şi impresionant. De la Revoluţie n-am mai trăit, cred, o zi atât de intensă.

Cei de la Şirna ne-au pus un mic tricolor în piept, ca să certifice prezenţa noastră acolo la o paradă aviatică alternativă şi mi-am amintit că doar în decembrie 1989, mai avusesem o banderolă cu roşu, galben şi albastru, care permitea, printre altele, intrarea în Televiziunea devenită liberă, şi nu-mi mai păsa că arăta ca matricola şcolară pe care atâta o urâsem! .

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără curajul nebun al unui popor îngenuncheat şi disperat, după aproape o jumătate de secol de nedreptate!

Să ne trăiască!