Este cea de-a doua oară când spectatorii de cinema români pot lua contact cu filmografia regizorului francez Fred Cavayé, dacă punem la socoteală şi secţiunea pe care acesta a semnat-o în comedia-omnibus „Fustangiii“, difuzată la noi acum doi ani. În plus, scenariul filmului său „Pentru ea“ / „Pour elle“ (2008), scris împreună cu colaboratorul său constant Guillaume Lemans, a fost sursa de inspiraţie pentru filmul american „3 zile de coşmar“ / „The Next Three Days“ (2010), regizat de Paul Haggis şi cu Russell Crowe în rolul principal.

Din „Fustangiii“, Cavayé îl preia pe Gilles Lellouche, actor cu care a mai lucrat şi la filmul „Punct ochit“ / „À bout portant“ / „Point Blank“ (2010). Celălalt interpret principal din „Mea culpa“, Vincent Lindon – un actor francez bun dar subestimat, a cărui prezenţă este una dintre puţinele calităţi ale filmului –, a mai fost folosit de regizor în lungmetrajul său de debut, thrillerul „Pentru ea“.

Replică americanilor

„Mea culpa“, film francez recent de un succes moderat în Hexagon, se doreşte a fi un omagiu pentru activitatea zilnică a poliţiştilor cu vocaţie, oameni anonimi care-şi sacrifică viaţa personală pentru siguranţa celorlalţi, pentru ca lumea să fie un loc cât de cât ferit de haos şi arbitrar. În acelaşi timp, filmul ar dori să se înscrie în bogata tradiţie a policierului francez, lucru care nu îi reuşeşte decât parţial. Este vorba despre filme celebre cu actori precum Alain Delon, Jean-Paul Belmondo sau Lino Ventura, vizionate în anii ’70-’80 de milioane de spectatori din întreaga lume.

O altă ţintă a realizatorilor lui „Mea culpa“ este de a da o replică thrillerelor americane de acţiune, care monopolizează piaţa peste tot în lume, obiectiv de care se achită în mai mare măsură. Într-adevăr, secvenţele de urmărire şi de luptă, extrem de violente acestea din urmă, reuşesc să procure dorita cantitate de adrenalină şi sunt principalul atu al filmului, alături de interpretările actoriceşti. Din păcate, toate acestea nu reuşesc să suplinească subţirimea scenariului şi a poveştii care ne este spusă.

Umbrele trecutului

Lindon şi Lellouche interpretează doi poliţişti din Toulon, care se răfuiesc cu un clan de mafioţi de origine sârbă-bosniacă cu metode cel puţin neortodoxe. În luptă îi mână faptul că nemernicii i-au pus gând rău fiului de 11 ani al lui Simon (Lindon), martor accidental al unei răfuieli sângeroase între mafioţi. Lucrurile sunt complicate de faptul că Simon nu mai este poliţist activ, el fiind exclus din serviciu în urma unui accident auto cu trei victime pe care l-a produs sub influenţa băuturii.

Scenariul încearcă să dea o turnură psihologică întregii poveşti. Simon pare un individ cu un ego distrus, care încearcă să se reabiliteze în ochii familiei sale protejând-o în acest mod violent. Pe de altă parte, de ce ex-partenerul său Franck (Lellouche) veghează permanent asupra sa ca un „înger păzitor“? Care este de fapt implicarea sa în tragedia de acum câţiva ani? A cui este în realitate vina despre care vorbeşte titlul?

Lipsă de verosimilitate

Mai întâi confuze, întoarcerile în trecut nu sunt, însă, convingătoare. Mai mult, de la un anumit moment întreaga poveste devine exclusiv o confruntare sângeroasă cu nişte mafioţi care par rupţi din filmele de gen. Pe lângă acumularea de clişee, pelicula îşi pierde credibilitatea, cel mai important lucru pentru un astfel de film.

De ce ne plăceau atât de mult filmele cu Delon şi Ventura, chiar dacă nici pe atunci nu consideram scenariile ieşite din comun? E greu de zis. Nostalgia şi îndepărtarea în timp nu sunt un răspuns suficient; ceva s-a pierdut, dar e greu de spus ce.

În plus, „Mea culpa“ evită subtilităţile cinematografice tipic franţuzeşti, nu că ar fi trebuit neapărat să se complice cu ele. A se compara cu, acum doi ani, „Polisse“ / „Îngerii păzitori“ al regizoarei Maïwenn, care, oarecum pe acelaşi subiect, făcea minuni, din punct de vedere strict cinematografic.

Info

Mea culpa (Franţa, 2014)
Regia: Fred Cavayé
Cu: Vincent Lindon, Gilles Lellouche, Nadine Labaki

2 stele