VIDEO Cel mai longeviv cascador român se destăinuie în premieră: „Doi ani am filmat pentru «Mihai Viteazul». Mocirlă, mizerie... Era satanic Sergiu Nicolaescu“

VIDEO Cel mai longeviv cascador român se destăinuie în premieră: „Doi ani am filmat pentru «Mihai Viteazul». Mocirlă, mizerie... Era satanic Sergiu Nicolaescu“

Amza Pellea în fimul “Mihai Viteazul”

Cel mai premiat şi mai longeviv cascador din România, Vasile Popa, a fost omul de încredere al regretatului regizor Sergiu Nicolaescu, căruia i-a stat alături timp de patru decenii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Îl cheamă Vasile Popa, dar în lumea cinematografiei este cunoscut aproape exclusiv după poreclă: „Ţeavă”. Probabil că nu există român care să nu-l fi văzut măcar o dată pe marele sau pe micul ecran. Fost boxer la clubul Dinamo, Popa a fost atras de mirajul cinematografiei la finele anilor ’60. “Înainte de «Mihai Viteazul» s-a făcut prima şcoală organizată de cascadori. S-a dat anunţ la ziar, iar preselecţiile se ţineau pe strada Batiştei. Intru acolo şi văd că erau în curte trei salvări, care cărau încontinuu pretendenţi. Trebuia să sari de la o fereastră, de la trei metri înălţime, dar în interior, într-o sală. Puseseră nişte saltele înguste pe jos. Şi te puneau să mimezi o moarte. Când am văzut ce-i acolo, am plecat, am zis că nu-i de mine. M-am oprit la barul «Dunărea» şi mi-am luat o vodcă. După care mi-am zis: Doar nu-s eu mai prost ca alţii?! Şi m-am întors. N-au trecut decât vreo trei minute şi m-au şi strigat. În comisie era Sergiu Nicolaescu, împreună cu antrenorul de la lotul naţional de scrimă, cel de la lotul naţional de călărie, plus alţii. Am făcut tot ce m-au pus ăia, dar nu ştiu cum de cădeam numai în cap. Dar nu mă dădeam bătut. La care Sergiu le-a zis ălora din comisie: «Daţi-i cea mai mare notă, că ăsta e rezistent». Aşa am ajuns eu cascador. Şi am rămas alături de Sergiu până la final”.


După debutul din „Mihai Viteazul”, aproape că nu a existat an în care „Ţeavă” să nu se fi aflat măcar în distribuţia vreunui film, în calitate de cascador sau actor. Spre deosebire de alţi colegi, care după 1989 au avut doar apariţii sporadice pe marele ecran, Vasile Popa a ţinut pasul cu vremurile. Cu mici excepţii, a interpretat numai roluri negative, de culoare. „Bineînţeles, că doar nu puteam să joc vreun Hamlet”, recunoaşte, cu mult umor, cascadorul. În total, s-au adunat peste 200 de pelicule în palmaresul său. „Crede-mă, le-am pierdut chiar şi eu numărul. Dacă adun şi comenzile speciale, adică filmele pentru protecţia muncii, ajung la 250. Plus că am câteva filme care trebuie să iasă, cum e «Portrete în pădure» al lui Dinu Tănase. Cert este că nu mai e nimeni în România care să aibă mai multe filme decât mine”, susţine Popa, ajuns astăzi la 69 de ani.

Meritele sale au fost recunoscute de altfel şi de Uniunea Cineaştilor din România, „Ţeavă” fiind singurul cascador premiat acum doi ani, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea instituţiei, alături de titani precum Olga Tudorache, Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Marin Moraru sau Ion Besoiu. Popa fost omul de încredere al lui Sergiu Nicolaescu, însă primul care l-a distribuit într-un rol a fost Geo Saizescu, cel care i-a oferit o mică partitură în filmul „Astă-seară dansăm în familie”. Nici acum, în epoca producţiilor minimaliste, cu buget redus, în care cascadorii sunt folosiţi rar, „Ţeavă” nu poate sta deoparte de fenomen. Când a fost nevoie, şi-a transformat chiar propriul apartament în platou de filmare, aşa cum s-a întâmplat la pelicula „Doar cu buletinul la Paris”, realizată de Şerban Marinescu. Dintre filmele sale, cel mai drag îi este „Întâlnirea”, însă cel mai greu film la care a lucrat este, de departe, „Mihai Viteazul”, ambele fiind realizate de Sergiu Nicolaescu.

„Aproape doi ani am filmat pentru «Mihai Viteazul». Mocirlă, mizerie...Era satanic Sergiu. Băga nişte explozii cu trotil de nici nu mai trebuia să te prefaci, te arunca direct suflul lor. Luptele le-a făcut Szoby Cseh, dar cascadele grele le făceam împreună. Îi era frică să le facă împreună cu altul. Cădeam de pe cai în armuri, aveam în program câte 20-30 de căzături pe zi. Iar armurile erau din tablă, bătrâne. Nu cum sunt alea americane, din cauciuc. Eram doar câţiva cascadori care făceam toate astea. Şi-i ţineam pe toţi în spate. Mulţi dintre cei pe care-i luase Sergiu la «Dacii» arătau bine ca moace, erau foşti rugbyşti, dar atât”, şi-a reamintit Popa.

Jean Constantin, gagica şi mia de lei

Având ocazia de a sta în preajma tuturor monştrilor sacri ai cinematografiei româneşti, „Ţeavă” are foarte amintiri cu aceştia, pe care le povesteşte cu plăcere ori de câte ori are ocazia. „Filmam la «Nemuritorii». Eu stăteam pe acelaşi palier cu Jean Constantin, la hotelul «Aro», camera mea fiind vizavi de a lui. Hai, Jeane, să coborâm şi noi la bar, i-am zis eu. El făcea naveta de la Constanţa la Braşov. Avea program în barurile de noapte. Spunea câte un banc, două-trei minute – pac! – lua mia de lei. «Băi, sunt cam obosit, dar hai totuşi», zice el. Luăm o sticlă de whisky. La o masă, două gagici. Ne-am aşezat lângă ele. Până la urmă le-am luat sus. Dar înainte l-am pus pe Jean să plătească nota. Hai, că şi aşa la Constanţa nu plăteşti nici pâinea, i-am zis. Cum a scos purcoiul de bani din buzunar, am observat eu că i-au cam sticlit ochii respectivei care era cu el. La un moment dat, după ce am ajuns sus, am auzit uşa de la camera lui cum se deschidea uşor. Gagica vroia să o şteargă. Dar nu cu mâna goală. Îi şterpelise fix o mie de lei. Îţi dai seama că am luat-o tare. Între timp, apăruseră pe hol Jimmy Besoiu şi Gina Patrichi, care veneau şi ei din oraş. Când m-a văzut Besoiu, mi-a zis: «E frumos ce faci, măi „Ţeavă”, le iei cu japca, le dai afară cu scandal?». După ce am pus-o pe aia să zică ce făcuse, s-a liniştit treaba”, a povestit cascadorul. “Am hotărât cu toţii să nu-i spunem nimic lui Jean, iar a doua zi să mergem din nou la bar, pe banii recuperaţi de la aia. Dimineaţă, era negru de supărare Jean. Seara, după filmare, i-au spus ăştia: «Hai până la bar, nu stăm mult». Nu prea vroia, după episodul din ziua precedentă, dar a venit totuşi. «Uite, azi dă „Ţeavă” o sticlă de whisky şi patru pachete de Kent». Am băut noi, după care i-am spus că erau de fapt banii lui. N-a mai vorbit vreo trei săptămâni cu mine! «De ce nu mi i-ai dat înapoi?», mi-a zis. La care i-am răspuns: Păi bine, şi noi ce mai beam? Era băiat bun, dar calic. În fine, când am ajuns în Germania cu filmările, a venit şi mi-a zis: «Hai că stau cu tine în cameră, că tu ştii nemţeşte». Dimineaţa, ne făcuseră un bufet, un fel de împinge tava. Fiecare îşi punea ce vroia în farfurie şi achita la casă. M-au lăsat pe mine primul, că eu vorbeam nemţeşte. În spate, Jean şi ceilalţi. Ce ştiam noi atunci de somon fumé, credeam că-i o pastramă, ceva. Am ajuns la casă, dar când au văzut ăştia că am plătit o căruţă de bani, să-i fi văzut cum au început să-şi golească farfuriile unul după altul...”, şi-a reamintit, amuzat, Vasile Popa.

Ileana Popovici, disputată de Piţa şi Nicolaescu

De multe ori se întâmplă ca platourile de filmare să fie locul în care se încheagă adevărate poveşti de dragoste. Despre idilele faimoase de la Hollywood s-a scris enorm, însă au existat poveşti similare şi în România. Ileana Popovici a frânt multe inimi din lumea artistică. Mai întâi a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu Richard Oschanitzky, compozitorul responsabil pentru coloana sonoră a filmelor “Cu mâinile curate” şi “Ultimul cartuş”. A urmat regizorul Dan Piţa, iar ulterior actriţa s-a cuplat cu Sergiu Nicolaescu, a cărui iubită a fost timp de mai mulţi ani. În calitate de prieten şi de colaborator al lui Nicolaescu, Vasile Popa povesteşte: „Eram la Sinaia, la o filmare, la «Capcana Mercenarilor». Şi a venit într-o zi Dan Piţa la hotel: «Aş vrea să vorbesc cu domnul Nicolaescu între patru ochi». Dar Sergiu i-a spus că el nu se fereşte de mine, că suntem prieteni buni. «Dacă n-o luaţi de nevastă pe Ileana, vă rog din suflet s-o lăsaţi în pace, că o iau eu». L-am întrebat pe Sergiu la un moment dat: «Dar ce-aţi văzut cu toţii la ea?» În loc de răspuns, m-a chemat să asist la scena în care ea trebuia să facă baie într-un butoi. Bătrâne, n-am mai văzut în viaţa mea corp atât de frumos la o femeie. Şi vorba aia, am văzut şi eu destule”.

La “Întâlnirea”, Vasile Popa a împărţit platoul de filmare cu actori precum Ovidiu Iuliu Moldovan, Ioana Pavelescu, Vladimir Găitan sau Colea Răutu. “Filmam la Dunavăţ, dar stăteam în Tulcea, la hotelul «Delta». Şeful hotelului mă simpatiza, făcusem mai multe filme acolo. Când am ajuns mi-a zis: «Vasile, poftim cheile biroului meu, ai acolo tot ce-ţi trebuie: icre negre, whisky, tot tacâmul». Aude şi Ovidiu Iuliu Moldovan. «Păi nu merg şi eu?». Normal că mergi, i-am zis, doar n-o să stau singur acolo. I-a spus şi Ioanei. «Pot să merg şi eu?». Da, normal, am zis. A doua zi dimineaţă, cum am ajuns la filmare, în momentul când a coborât Ioana din maşină, a luat-o Sergiu tare: «Păi de-asta ţi-am dat eu rol principal, ca să pierzi nopţile şi să-mi vii cu ochii umflaţi la filmare?». S-a uitat apoi şi la mine, dar n-a zis nimic. Terminăm filmarea de acolo, ne-am mutat la 2 Mai. Trebuia să ies cu barca în larg. Era iarnă grea. Trăgeam eu, dar degeaba, că mă întorceau valurile. La care Sergiu: «Ce faci, băi impotentule, nu poţi să ieşi cu barca?». M-am enervat şi i-am zis direct: Ia urcă-te tu şi arată-mi cum se face! Se urcă Sergiu şi se răstoarnă cu tot cu barcă! N-am mai putut filma nimic apoi timp de două săptămâni, că era înţepenit”, şi-a reamintit cascadorul Vasile Popa.

Vasile Niţulescu, vodca şi peştii

Nelipsit din aproape toate filmele lui Dan Piţa, actorul Vasile Niţulescu este şi el protagonistul unei întâmplări hazlii pe care şi-a reamintit-o Vasile Popa. „Am făcut un film cu el la Jurilovca. Mare actor, dar şi un mare beţiv! Îmi zice: «Plec sâmbătă până acasă, trebuie să duc şi eu nişte peşte». Zis şi făcut. Ne-am urcat într-o barcă. El cu sticlele de vodcă după el. Cum prindeam un caras, îl aruncam în spate, unde stătea nea Vasile. Când am zis şi eu că am prins vreo 20 de bucăţi, l-am întrebat: Ajung ăştia? La care el răspunde: «Care ăştia?». Când m-am întors şi m-am uitat, nu mai era nimic în barcă! El le turna pe gură vodcă şi îi arunca înapoi. L-am întrebat: Ce faci, dom’le, de ce i-ai aruncat? La care mi-a răspuns: «Le-am dat drumul ca să le spună şi ceorlalţi peşti că pe lumea asta mai sunt şi oameni»”.

Cum se aprobau scenariile de film în “Epoca de Aur”

Nu era deloc uşor să faci filme nici în vremea comunismului, chiar dacă bugetele alocate erau mult mai generoase decât astăzi. Unii regizori aşteptau chiar ani de zile momentul în care li se aproba un nou scenariu. La un moment dat, Gheorghe Naghi, autorul unor filme precum “Aventurile lui Babuşcă” sau “Două lozuri”, a depus şi el un scenariu la una dintre casele de film. “L-au chemat tovarăşii în şedinţă şi i-au zis: «Tovarăşe Naghi, nu vă putem aproba scenariul. Începutul e bun, dar apoi povestea devine lipsită de conţinut». La care Naghi îi întreabă: «Care dintre dumneavoastră a citit scenariul?». Îi răspund vreo trei. «Vă rog să vă mai uitaţi cu atenţie la pagina 28». Deschid ăştia la pagina 28, unde scrisese Naghi: «Cel care ajunge până aici are de la mine o sticlă de whisky». Evident că nu citise nimeni niciun rând înainte”, şi-a reamintit Popa, care a lucrat cu Naghi la multe filme.

Am câştigat mai mulţi bani decât oricare alt cascador. Numai la „Guillaume le Conquérant”, făcut de Sergiu cu francezii, am luat 600.000 de lei, adică aproape zece Dacii noi-nouţe!
Vasile Popa
cascador

M-a întrebat o producătoare de ce-mi zice „Ţeavă”. I-am spus că la Chitila, într-o bătaie, i-am „omenit” pe unii cu o ţeavă. La care ea, vizibil dezamăgită: „Aha, eu credeam că de la chestia cealaltă”
Vasile Popa
cascador

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: