Un sărut, când nimeni nu se uită

Filmul “Desigur... poate că...” apasă pe toate butoanele romantice, dar nu-ţi cere să-ţi laşi creierul la intrare. Ce îi trebuie unui film ca să te prindă? Uneori, e de ajuns doar piesa de pe generic. Când e bine aleasă, comprimă filmul în doar câteva minute şi îi conferă fie o atmosferă, fie o injecţie de adrenalină.

 Îmi vin în minte două exemple geniale: Rosie Perez dansând frenetic pe “Fight the Power” a celor de la Public Enemy în uvertura lui “Do the Right Thing”, atât de sincron cu energia maniacală şi revolta filmului, şi “The End” de Doors, în deschiderea coşmarului suprarealist, halucinogen din “Apocalypse Now”.

În momentul în care eroul din “Desigur... poate că...” merge pe străzile din New York însoţit de una dintre piesele mele preferate (“Everyday People” de Sly and the Family Stone: o am în vreo 35 de cover-uri, iar originalul zace pe desktopul de la birou ca bulă de optimizare în zilele în care nu înţeleg de ce trebuie să muncesc), abia mă abţin să nu mă ridic în sală şi să dansez. Sunt într-o clipă “in” şi mai că-mi vine să îmbrăţişez filmul. Ceea ce urmează nu mă dezamăgeşte foarte tare, ba dimpotrivă, se dovedeşte o plăcută revelaţie.

Motivul principal pentru care am început să urăsc romcom-urile (comediile romantice adică) este că mi se întoarce stomacul pe dos de câte ori îl văd pe Hugh Grant cum se umileşte public în faţa unei încăperi pline de străini.

Poveşti sentimentale şi spiritul timpului

M-am săturat să văd cum o formulă (el se îndrăgosteşte fulgerător, apoi o pierde dintr-un motiv stupid, suferă ca un câine şi, în final, o recucereşte după obligatoria secvenţă înjositoare specificată mai sus) este stoarsă până la epuizare de o industrie care crede că femeile cărora aceste filme le sunt dedicate sunt atât de stupide şi naive ca să leşine la simpla vedere a unei perechi de pantofi fiţoşi, a unui bebeluş bucălat sau a unei rochii sofisticate de nuntă.

“Desigur... poate că...” – un film de vară reluat pe ecranele noastre din lipsă de alte oferte – are curajul să fie diferit. Apasă pe toate butoanele romantice, dar nu-ţi cere să-ţi laşi creierul la intrare. Una dintre probleme peltelelor moderne e că personajele lor narcisiste par a trăi într-un cocon, decuplate de lumea reală, înconjurate doar de propria lor dramă amoroasă.

Cu alte cuvinte, le lipseşte complet ambiţia. Însă “Desigur... poate că...” vorbeşte nu numai despre desincronizări sentimentale, ci şi despre spiritul timpului (efervescenţii ani ‘90 americani), politică, New York şi traiectoria unui voluntar ce lucrează pentru campania electorală a lui Bill Clinton, de la idealism la pierderea iluziilor (un lucru pe care l-am experimentat şi noi, aici, în aceeaşi decadă).

Deşi există multe femei în viaţa lui, cea mai agitată poveste de dragoste a sa rămâne cu politica, o relaţie care se întinde de-a lungul unui deceniu, timp în care personajele se maturizează, fac greşeli şi în general se comportă ca nişte fiinţe umane veritabile. Iar happy end-ul este sigilat nu de o umilinţă publică, ci de un sărut atunci când nimeni nu se uită.

Info

Desigur... poate că... (“Definitely, Maybe “ – SUA, 2008)       
Regia: Adam Brooks
Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Abigail Breslin, Alexie Gilmore, Annie Parisse