Acel copil-minune a devenit un cineast-minune: la cei 30 de ani ai săi, regizorul canadian are o filmografie bogată. Pare că se grăbeşte. Din 2009 încoace nu a pierdut niciun an, fie interpretând roluri în peliculele semnate de alţi regizori, fie jucând în 5 din cele 8 producţii pe care le-a realizat ca scenarist, regizor şi producător.

Matthias şi Maxime, cel mai recent film al acestui tânăr factotum de dincolo de ocean, a intrat şi în cinematografele din unsprezece oraşe din România, fiind distribuit de Voodoo Films, care alege întotdeauna, asumându-şi riscurile inerente, să familiarizeze publicul de la noi, cu valorile cinematografului de artă. 

Matthias şi Maxime este povestea unui moment de răscruce din viaţa unui grup de prieteni foarte apropiaţi. Care este chiar gaşca lui Dolan din viaţa reală. Iar filmul are căldura şi spontaneitatea unei filmări de familie, ca acele video-uri în care păstrăm emoţiile momentelor importante, alături de apropiaţii noştri (pe care le lăsăm moştenire nepoţilor). Dar în spatele acestei aparenţe de film de vacanţă este bine construită o întrebare neliniştitoare şi foarte actuală: suntem siguri de ceea ce suntem? Care este identitatea noastră naturală şi care este cea socială?


Gabriel d’Almeida Freitas

Matthias (Gabriel d’Almeida Freitas) este un tânăr avocat care face totul pentru a urca în ierarhia profesională, deşi onctuosul său şef, prieten al tatălui său, îi pune pentru un timp speranţele (şi promovarea) în aşteptare. El are şi o (vagă) iubită, pe care, după weekendul petrecut cu prietenii la casa de lângă lac, parcă nu o prea mai vede. De ce? Fiindcă gaşca amatoare de jocuri de cuvinte alege ca cel care pierde un astfel de concurs să devină „victima“ surorii unuia dintre tineri, care face un film de studenţie, în care doi bărbaţi trebuie să se sărute în faţa camerei. Deşi nu par intrigaţi de tema puştoaicei, toţi evită să facă parte din filmul ei. A doua „victimă“ este Maxime (Xavier Dolan), cel mai bun prieten al lui Matthias, un barman care face pregătiri febrile să emigreze în Australia, între altele şi pentru a se elibera de povara unei relaţii încărcate de resentimente, cu mama sa.

Nu prea inocenta filmare studenţească va stârni o serie de trăiri şi de evenimente ce le vor tulbura viaţa celor doi prieteni. Fiindcă descoperă şi ei cu uimire că simt unul pentru altul o atracţie erotică de nestăpânit şi de neexplicat pentru doi heterosexuali. Iar revelaţia ignoratei lor game de disponibilitate sexuală pune în cumpănă ce au crezut şi ce au făcut înainte şi le deschide perspective diferite.

De fapt, regizorul Xavier Dolan, care este un gay declarat, lasă un final deschis pentru această nouă relaţie, fiindcă el lucrează cu nuanţe şi este un copil al acestor timpuri, care au scos chiar şi identitatea sexuală din imperiul certitudinii. Există în Matthias et Maxime secvenţa filmării sărutului buclucaş, în care puştoaica „cineastă“ le explică scenariul scurt-metrajului „Cine sunt?“, spunându-le senină că ei sunt două femei sau doi bărbaţi care se sărută. Matthias riposteaza: dar noi suntem tipi. „Cine ştie?“, răspunde „regizoarea“, lăsând astfel să transpară diferenţa de mentalitate chiar şi între vârste apropiate, căci ei sunt în al treilea deceniu al vieţii lor, iar ea e o adolescentă.

Deşi mizează pe autenticitatea prietenilor săi, Dolan nu face un documentar, aşa că tinerii intră, alături de actorii profesionişti, în convenţiile ficţiunii gândite de autorul din Québec, care urmăreşte felul în care se strecoară incertitudinea în mintea umană. Deşi vorbesc şi gesticulează mult personajele în această poveste, de unde vine şi preponderenţa cadrelor apropiate şi a prim planurilor, Dolan urmăreşte şi ce se întâmplă dincolo de verbozitatea lor. Jocul privirilor, al micilor ezitări, îngândurarea chipului, semn al dubiului identitar intră în ecuaţia acestei înfruntări cu îndoiala asupra ta însuţi. O stare poetic exprimată de Dolan, în secvenţa nocturnă a înotului disperat al lui Matthias în apa neagră a lacului vecin casei de vacanţă, în care se pierde, aflat parcă la limita înecului.

Ca şi alte filme ale sale, începând cu primul, Mi-am ucis mama, pe care l-a realizat la 20 de ani, investind câştigurile sale de copil-actor, şi Matthias et Maxime are un aer foarte personal, nu doar pentru că prietenii săi reali sunt atât de autentici, aducând în faţa camerei de filmat, atmosfera afectivă şi spiritul jucăuş al grupului, ci şi pentru că trama ficţională se ridică pe un eşafodaj autobiografic. Îmi pot uşor închipui un adolescent Xavier Dolan jucând în viaţa reală, în sânul grupului de prieteni şi al familiei, rolul de incitator şi june vânător de imagini, pe care l-a încredinţat în pelicula lansată acum şi în România, unei puştoaice care pare că le ştie pe toate.

La fel, relaţia încordată pe care regizorul a avut-o cu mama sa, care l-a trimis la o şcoală-internat, după divorţul de soţul ei, îl va fi inspirat în creionarea relaţiei materne din film. Înainte de a emigra în Australia, personajul Maxime trebuie să rezolve legal situaţia mamei sale (Anne Dorval), alcoolică plasată sub tutela lui. Aflată în recluziune în propria cameră şi având nevoie de asistenţă, mama este un personaj instabil afectiv, care ajunge să-i spargă capul fiului ei, într-o dispută violentă, când nu primeşte bani pentru băutură.

Există, de altfel, pe tot parcursul filmului un fel de ironie blândă a tânărului regizor la adresa tuturor personajelor mature din poveste. Poate este un ecou benign şi personal, al mentalităţii de gherilă a tinerei generaţii la adresa vârstnicilor, practicată la nivelul discursului public în societatea de azi. Savuroasă, sub acest aspect, este secvenţa în care puştoaica prezintă familiilor reunite (din care, nu întâmplător, lipsesc taţii) capodopera ei cu sărutul incertitudinii de gen. Mamele gureşe se arată entuziasmate (ca să nu pară depăşite), laudă performanţa puştoaicei şi trec repede la ale lor, dar nu înainte de a exclama: „Ce temă ai avut şi tu! [...] m-am cam încins.“

Generaţia vârstnică din acest film oferă încă unul din momentele comice ale peliculei: într-o ţară de emigranţi, care a adunat în ţesutul său social diferite etnii, mamele şi mătuşile din film fac glume pe seama diferenţelor de mentalitate şi a culorilor colegelor. Ceea ce adepţilor corectitudinii politice li se va părea nepotrivit!

Pentru vorbitorii de franceză, filmul Matthias şi Maxime capătă un farmec în plus, fiindcă îi vor distra sonorităţile québécoises ale limbii lui Molière, polenizate, mai ales la adolescenta din film, cu multe englezisme. Este aici o ilustrare comică a vechiului conflict dintre francofonii din Québec, mândri de originea lor şi încăpăţânaţi a nu-şi pierde cultura şi limba, şi vorbitorii englezei cotropitoare. Iar generaţie lui Delon face parte din acest prim eşalon, de aceea se întreabă cu ton de reproş: „de ce vorbeşti în engleză?“, când cuiva îi scapă piciorul în teritoriul inamicului lingvistic anglofon.

Filmul scris, montat, regizat şi produs de Xavier Dolan a avut premiera în mai 2019, la Festivalul de la Cannes, de unde regizorul canadian a fost catapultat încă de la debutul lui, ce a avut loc cu un deceniu în urmă. El revine constant cu filmele sale în locul care l-a consacrat, câştigând în 2014 Premiul Juriului, cu Mommy, în 2016, Marele Premiu, cu E doar sfârşitul lumii şi fiind membru al Juriului prestigioasei competiţii cinematografice în 2015.

Cu Matthias şi Maxime, copilul teribil al cinematografiei canadiane, Xavier Dolan, adaugă un nou voleu la opera sa, ce se anunţă a fi consistentă şi voluminoasă. Cineastul a fost uneori taxat a fi arogant şi obraznic. Şi cum să nu fii de acord, când, de pildă, într-un interviu pentru New York Times, spunea, în 2018, că tinde să fie atras de bărbaţi heterosexuali, ultimul ţintit fiind prim-ministrul canadian, Justin Trudeau! Dar trebuie să ai simţul umorului, pentru a înţelege prezenţa publică şi mai ales opera acestui cineast, pe care critica nu a ezitat a-l compara cu damnatul poet Arthur Rimbaud, sau cu regizorii Alfred Hitchcock şi Woody Allen.

În acelaşi interviu NYT, Dolan mărturisea: „Am gura mare. Poate că oamenii nu mă plac, sau cred că-s un puşti narcisist. Dar un lucru nu-mi poate lua nimeni: am spus întotdeauna ce gândesc şi sunt cinstit cu mine însumi.“

Bucuraţi-vă de prospeţimea unui film făcut cu libertatea de spirit a tinereţii!


Matthias şi Maxime

Scenariul, montajul şi regia: Xavier Dolan
Imaginea: André Turpin
Muzica: Jean-Michel Blais

Cu:

Gabriel D'Almeida Freitas, Xavier Dolan, Pier-Luc Funk, Samuel Gauthier, Antoine Pilon, Adib Alkhalidey, Anne Dorval, Micheline Bernard, Marilyn CastonguayCatherine Brunet