Un instigator la răscruce

Prezentat în premieră în România, la Festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest“, din octombrie 2018, filmul „Sub umbra părului sălbatic“ şi-a făcut o intrare delicată pe ecrane, tocmai pe data de 8 martie 2019, când, la anumite proiecţii, doamnele au fost aşteptate cu bilete de favoare, lalele şi... pere, desigur.

Un gest graţios al distribuitorului Voodoo Films, dar nu lipsit de un anumit risc, fiindcă Nuri Bilge Ceylan nu este un cineast comod, iar operele lui au nevoie de un public cultivat, capabil de răbdare şi de o lectură mai profundă, pentru a înţelege meandrele intelectuale şi arcanele sufleteşti ale unor personaje care trăiesc în lumea micii burghezii din Turcia, atinsă parcă de depresie, dezamăgire şi o melancolie aparte.

La cei 60 de ani ai săi, cineastul turc a realizat opt lungmetraje, al căror regizor, scenarist şi producător este. Ele l-au transformat treptat într-un răsfăţat al festivalurilor de film internaţionale, mai ales al Cannes-ului, unde a câştigat de-a lungul anilor mai multe premii, între care Palme d’Or în 2003, cu Departe, şi în 2014, cu Winter Sleep, Marele premiu în 2011, cu A fost odată în Anatolia, Premiul FIPRESCI în 2006, cu Climate, şi în 2014, cu Winter Sleep, Premiul pentru Regie în 2008, cu Trei maimuţe.

Nuri Bilge Ceylan

Sub umbra părului sălbatic nu este doar titlul filmului, ci şi al cărţii cu care proaspătul absolvent de facultate Sinan (Dogu Demirkol) se întoarce în oraşul unde a crescut, din regiunea Çanakkale, în nord-vestul Turciei (care este şi locul natal al regizorului). Tânărul se află în aşteptarea unei slujbe de învăţător, pe care o va rata, nepregătindu-se pentru examen, dar este mai ales în căutarea unor sponsori pentru publicarea volumului său autobiografic, de eseuri/memorii despre ţinutul său natal.

Are sentimente amestecate faţă de locurile copilăriei sale, unde nimic nu s-a schimbat, căci le percepe acum cu un soi de distanţă superioară, ascunsă la prima vedere, dar evidentă când deschide orice discuţie cu cei din jur. Este obsedat de ideile lui, întors spre sine însuşi şi mânat de ambiţia de a izbândi ca scriitor, ca şi protagonistul din Winter Sleep. Numai că realitatea îl smulge din lumea lui interioară: imediat ce coboară din autobuz află că tatăl său n a returnat aurul împrumutat de la un negustor, ajuns acasă constată situaţia materială precară a familiei, mama i se plânge de strâmtorarea financiară şi de pierderea prestigiului social de care se bucurau cândva, bunica îi confirmă ruşinea veşnicelor împrumuturi, totul, fiindcă tatăl cheltuieşte toţi banii la pariuri pe cai.

Dar Idris (excepţionalul Murat Cemcir) se dovedeşte a fi, de la prima apariţie, contrarul a ceea ce te-ai aştepta: are umor şi glumeşte cu cei din jur, este interesat de literatură, nu suportă telenovelele în care soţia şi fiica îşi găsesc refugiu, este plin de simpatie pentru cei din jur. Dar o privire piezişă aruncată pentru a verifica dacă a fost crezut într-o dispută în care juca rolul nevinovatului ne dovedeşte că personajul are şi laturile lui întunecate.

Ceylan nu desfăşoară în acest film vreo acţiune plină de conflicte, ci elaborează, în stilul său personal, o amplă strategie narativă pentru realizarea multifaţetată a unei bogate portretistici colective, a unui climat, ce se desenează lent, cu fiecare nouă situaţie pe care Sinan o trăieşte şi mai ales o vorbeşte. Fiindcă este un film „foarte vorbit“, în care ideile filosofice, literare, etice, religioase se acumulează masiv (poate prea compact, de unde şi durata de peste 3 ore a peliculei), structurând un drum al căutării spirituale, pe care tânărul îl străbate cu aroganţa sa caracteristică.

Căci, spre deosebire de tatăl său, care pare un om afabil şi este chiar considerat de imam a fi un om muncitor şi serios, în ciuda patimii sale pentru pariuri, Sinan este un tânăr arţăgos, plin de sine şi care deschide orice conversaţie numai pentru a-şi instiga, contrazice, sau contraria interlocutorul. Aşa cum se întâmplă în punctul de climax al acestei călătorii a descoperirii de sine, pe care o face proaspătul absolvent: într-o librărie el abordează o celebritate locală, un scriitor cu care discută despre literatură, pretinzând că vrea să afle cum şi unde să alegi subiectele pentru a scrie o operă importantă, de succes şi în ce măsură te reprezintă ea, şi sfârşind prin a-i cere să-i citească manuscrisul şi a-l enerva pe politicosul consacrat, după ce acesta a refuzat.

Interesat de magma emoţională din spatele a acestor conversaţii şi încredinţat că spectatorii pot citi semnele ei pe chipurile interlocutorilor, Ceylan are curajul unor cadre statice lungi, insistând pe prim-planuri, dar lucrând discret şi fundalul pe care se profilează ele, cum se întâmplă în librărie, unde pereţii sunt tapetaţi cu fotografii imense ale unor scriitori celebri, deloc întâmplător aleşi: Kafka şi Simone de Beauvoir, sau Marquez şi Virginia Woolf.

Sau prim-planul lui Sinan şi al unei foste iubite din şcoală, pe care o întâlneşte întâmplător tocmai în mijlocul perilor sălbatici. Este o secvenţă plină de lirism şi amărăciune mascată, de sentimente nerostite şi speranţe frânte: tânăra a renunţat la şcoală şi se va căsători - un destin tradiţional! - deşi în timpul studiilor întrezărise luminile libertăţii şi ale literaturii, ghidată de Sinan. Iar într-un gest ultim de eliberare, ea îl sărută şi îl muşcă

În această minunată secvenţă poetică, scăldată în mierea luminii Mării Marmara, Ceylan dă frâu liber iubirii sale pentru splendoarea explozivă a naturii şi pentru tema arborelui, recurentă în film, amintind de începuturile sale artistice, când practica fotografia, înainte de a deveni cineast. Aşa cum, în timpul discuţiei în contradictoriu, purtate de ateul Sinan cu doi tineri imami, pentru a sublinia ideea că omul este mic în faţa voinţei divine –„cine spune că liberal arbitru e liber?“, regizorul recurge la planuri extrem de largi ale dealurilor unduitoare ale satului, în care cei trei apar ca nişte furnici. Ceylan se joacă şi cu spectatorul, incitându-i imaginaţia, căci îl filmează din spate pe protagonistul ce străbate uliţele satului, în timp ce se contrazice cu imamul tradiţionalist şi cu cel progresist: oare ce expresie are chipul său?

Realităţile politice ale Turciei, la doi ani de la înăbuşirea tentativei de lovitură de stat, urmate de epurări masive, nu apar reflectate direct în film, ci prin vocea unui personaj invizibil, cu care Sinan vorbeşte la telefon: fost coleg de facultate, care nu a găsit un post de învăţător, căci 300.000 de licenţiaţi îi sunt concurenţi, a găsit soluţia ideală, s-a angajat în forţele de ordine şi a plecat în zone de conflict civil. El îi povesteşte râzând lui Sinan cum îi gazează pe manifestanţi şi îi bate, împingându-i pe străduţe lăturalnice. (Desigur că spectatorul român se va fi gândit că acelaşi model autocratic s-a aplicat şi la Bucureşti, în Piaţa Victoriei, pe 10 august 2019.)

Aşa cum nici una din numeroasele conversaţii ale lui Sinan nu ajunge la vreo concluzie, neliniştile şi întrebările rămânând deschise, şi filmul recurge la un final deschis, dar încărcat de o profundă simbolistică. După ce şi-a executat stagiul militar, tânărul s-a întors acasă, descoperind că în intervalul scurs nici un exemplar din cartea pe care a reuşit s-o tipărească nu s-a vândut. În faţa insuccesului, Sinan se alătură tatălui său, care s-a retras la ţară şi continuă el să sape la puţul început în deschiderea filmului, deşi ştie că nu există apă şi că nu va scoate de acolo decât bolovani. A înţeles că oricât de tensionată a fost relaţia cu tatăl său şi oriîncotro va merge în viitor, el este într-o măsură neştiut de profundă legat de bunicul şi de părintele său, singurul care i-a citit cartea şi de la care a înţeles că toţi oamenii din acest loc al perilor sălbatici sunt precum copacii: „inadaptabili, solitari şi pociţi“.